Omul care vine din Est sau filmul unui roman
Nimeni nu poate spune ca râsul lui Lucian, homeric (poate chiar isteric), de descătusare, de la sfârsitul cărtii Omul care vine din Est (Editura Masina de scris, Bucuresti 2012, 287 pp.) nu este râsul unui om eliberat de toate apăsările unei vieti trăite, din păcate, sau poate din fericire pe viu, pentru că, de fapt, personajul ei principal, Lucian Ionescu, râde amar el, de el însusi, paiata râde de-o paiată. Autorul trebuia să scrie această carte ca să se elibereze de apăsările unui trecut, dar si de apăsările unui viitor incert, sperat, dar nu neapărat luminos. Este râsul unui om care, după experienta cu suisuri si coborâsuri a unei vieti plină de peripetii si de riscuri, ajunge la concluzia, care-i lasă un gust lesios, ca un fel de ironie a sortii, că până si o grădinită de zarzavaturi (asemenea vietii)
,,- A fost un mic proiect, neînsemnat, poate ridicol. Dar dacă nu-mi reuseste niciunul ca ăsta, atunci ce să mai astept de la viată?... Ce vrei dezamăgire mai mare? Poti pricepe asta?
- Cred că da, dar nu înteleg unde-i marea dezamăgire. Papa, m-am gândit bine, esecurile de care vorbesti, nu sunt esecuri personale.
- Sunt si personale, sunt si esecurile unei generatii din care fac parte si care s-a risipit în dogme sterile si n-a reusit să dea o directie lumii. Si lumea se îndreaptă spre dezastru.’’ (p. 280).
,,Să ridice piatra si să o arunce, cel ce este fără de păcat!’’ se spune undeva în carte. Iată că Dan Ghitescu, prin personajul său principal (un fel de alter ego al autorului), care până la un moment dat i se suprapune ca viată si destin, are curajul să ridice piatra (sabia), să provoace la duel si să înfrunte o istorie de peste 50 de ani, să o descrie cu lux de amănunte si să-si râdă de exponentii ei, prezentându-i, pe marea lor majoritate, asa cum au fost ei în realitate, asa cum au fost ei schimonositi, ciuntiti, cu pretentii de oameni cinstiti, corecti si înflăcărati, care se străduiau din răsputeri să se înscrie perfect pe linia directoare trasată de un partid si de un popor sovietic eliberator. Iată deci, că Dan Ghitescu a avut si curaj, dar a si ridicat piatra, acceptând provocarea acestui roman, de a scrie sau re-scrie o pagină romantată de istorie, care ne-a marcat pe noi toti si nu numai. Romanul lui Dan Ghitescu este răspunsul prin care autorul însusi recunoaste că cel mai mare act de curaj din viata lui a fost acela de a fugi din tară.
Din acest punct de vedere, Omul care vine din Est este cartea unei societăti universale si pestrite în miniatură, pentru că aici întâlnim de la masa confuză si difuză de ,,oameni care stăteau agătati ca ciorchinii pe scări si tampoane, purtând saci si boccele, după cum îi tineau cataramele si care duceau încărcături pretioase, continând de-ale gurii, aduse de departe cu sudoare si sacrificii’’ (p. 9), până la barmani si chelneri de gară, lenesi si somnorosi si care, în preajma Festivalului International al Tineretului si Studentilor (1953), deveniseră brusc plini de amabilitate, schimbau fetele de masă, zâmbeau cu gura până la urechi si lepădau vestele pătate cu mustar, pentru a-si pune altele albe, deoarece ,,prestigiul tării e în joc la orice colt de stradă si zâmbetul este sarcină de partid. Si pentru că românul are mândrie natională, toată lumea s-a conformat’’ (p. 16), de la betivi, oarecum simpatici, până la gură-cască îmbrăcati în salopete albastre, usor impertinenti si isteti, care riscă răspunsuri pe muchie de cutit, de la militieni care înteleg ,,ca de obicei cu întârziere că era vorba de o ironie la adresa prosperitătii socialiste’’ (p. 10), până la reprezentantul lor ,,Tarsul Vasile Vasile’’ (p. 12), căsătorit cu Leana, fată bună din popor care va ajunge să facă o carieră de cântăreată de muzică populară, ,,gurista’’ care nu behăie ,,ca alea de la operă’’, ci cântă pe la ,,stabi’’, si până la activisti ai Partidului Comunist Român, superiori de genul Adjunctului Sefului Sectiei de Agitatie si Propagandă, ,,observati îndeaproape cu multă bună-vointă si spre îndrumare’’ de consilieri sovietici, care circulau numai cu limuzine fabricate în Uniunea Sovietică si care, cu siretenia caracteristică popoarelor slavo-orientale, îsi băteau joc de credulitatea unui tovarăs comunist de-al lor, francez, Robert Pigeon, jurnalist al ziarului l’Humanité, ce fusese profund afectat de moartea lui Stalin, ,,resimtind-o dureros asupra propriei sale persoane. Scrisese atunci că a asistat nu la funeraliile unui om, ci ale unei epoci. Pentru el, ca si pentru multi comunisti, moartea lui Stalin a fost ca o mare cortină, care a căzut peste teatrul lumii.’’ (p. 26). Tocmai un astfel de camarad de nădejde va fi manipulat de tovarăsul consilier sovietic Karpov, sub pretextul unor actiuni contrarevolutionare organizate de studenti reactionari manipulati de profesorul lor Tudor Alexa (bunul prieten al francezului), de la ,,oameni care torturează la comandă?... La comanda cui? Tortionarul mic o face la comanda tortionarului superior si asa mai departe până la tortionarul suprem. Asta-i însă doar o schemă de lucru, dar ei ce fel de oameni sunt? Cum dracu dorm ăstia noaptea? As muri de curiozitate să stau de vorbă cu unul din această onorabilă profesie.
- Crezi că ar întelege ce vrei? zâmbi doctorul. Sunt simpli ticălosi gata să facă orice, si-i găsesti peste tot în lume. Toti acestia ascund în sufletele lor o mare frustrare, o umilintă mocnită, o dureroasă impotentă, care-i macină...’’ (p. 236).
Schema era apoi foarte simplă: surpriza vestii total neasteptate (dar si neadevărate) avea întotdeauna să ducă la punerea în alertă a calitătii de comunist: denuntul în vederea distrugerii totale a spionului, a dusmanului de clasă, prinderea acestuia, bătăile crâncene aplicate de către o ,,namilă de om’’ (p. 87) pentru recunoasterea unor fapte ce nu fuseseră niciodată comise, intentarea unui proces contrafăcut, puscăria, după care ,,scapi cu câtiva anisori, mai faci un recurs, mai vine o amnistie. N-o fi dracu’ asa de negru, cum se spune.’’ (p. 89). În marea majoritate a cazurilor, din nefericire, lucrurile nu au fost chiar atât de simple, iar multi dintre cei care au avut de făcut ani grei de puscărie, din păcate au murit. Cartea aceasta nu este numai istoria unei tări numită România, care a avut nesansa deciziei de la Yalta, ea este istoria unui comunism încrâncenat, care a încercat să impună cu forta ,,omul nou’’ care să păsească victorios cu ciubote de iuft înr-un viitor ,,luminos’’, comunist. ,,Omul care vine din Est este o amplă pagină de istorie care începe prin 1953, în plină epocă stalinistă, cu putin înainte de Festivalul Tineretului, evoluează în perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si a Republicii Populare Române, vorbeste despre glorioasa epocă ceausistă, despre războiul rece si cum se petreceau lucrurile ,,dincolo de Cortina de Fier’’ (p. 223), comparativ cu aceeasi perioadă a tărilor din Vest (Franta, Cehoslovacia, Germania, Canada) - Muguras Maria Petrescu, Dan Ghitescu, revista Noua ProVincia Corvina, Anul XVI – nr. 64/2012, p. 84.
Romanul îsi captivează cititorul încă de la primele pagini. Dacă începi să-l citesti, nu-l mai poti lăsa din mână. El este antrenant si plăcut la lectură nu numai datorită unui subiect incitant si vast, întins pe o perioadă istorică atât de lungă si de variată în existenta României, ci si pentru faptul că autorul introduce, la vremea potrivită, personaje (imaginare) care, cu sigurantă, ar fi putut foarte bine să fi existat în realitate. Sunt personaje care-i fac savoarea, dând scrisului lui Dan Ghitescu un ritm alert (cu care cititorul se obisnuieste usor si fără nici un fel de efort, de la începutul si până la sfârsitul cărtii), un limbaj lipsit de ,,floricele lingvistice’’ sau de expresii ce ar putea îngreuna textul, folosind, în plus, un sistem de gândire contorsionat, sau detalii de decor, indicatii scenice extrem de precise si clare, pasaje lirice cu iz romantic, punctate de ironii fin strecurate la tot pasul (de ex. câinele vagabond pe care Lucian îl găseste întâmplător pe stradă se va numi Marx). Scriitura are tuse rapide, ai avea chiar impresia că autorul desenează doar din câteva linii drepte si precise cu cărbunele pe hârtie, realizând cu usurintă si sigurantă un portret, o personalitate, un destin. Unele personaje apar, au evolutia lor, pentru ca apoi să dispară brusc în culise (vezi Magda, care se desparte de Rotaru si fuge în Germania cu un regizor), sau fug pur si simplu din tară, îsi pierd urma în străinătate. Dar acest lucru nu este nefiresc pentru o fostă societate comunistă aflată sub dictatură, asa cum nici finalul rolului Magdei, de exemplu, nu este nici fortat si nici artificial sau stângaci. Personajele apar întotdeauna la momentul potrivit, bine conturate de la început, autorul neavând, din acest punct de vedere, nici un fel de ezitare în creionarea lor.
Există destule fraze în care Dan Ghitescu arată cu tărie că lui nu-i este frică de cuvânt, în general, dar nici de cuvintele sau expresiile cu iz peiorativ, chiar catalogate, de regulă, vulgare, pentru că stie cum să le mânuiască si să le controleze, sau să le stăpânească stilistic, în mod magistral, în asa fel încât ele să nu aibă nimic trivial, ci doar să dea acea senzatie de picanterie.
Omul care vine din Est este o carte simbol, nu doar pentru Dan Ghitescu, ci un simbol al unei epoci istorice din România si din afara ei. Din moartea emblematică a profesorului Tudor Alexa, chiar în noaptea de Înviere, autorul reuseste să ridice la rang de simbol un infern trăit de multi intelectuali, în închisorile comuniste. Personajele lui se plimbă de aici prin diverse tări (Israel, Cehoslovacia, Franta, Canada) pentru a reveni, cu nostalgia de rigoare, de unde au plecat, adică tot la punctul zero, iar din acest punct de vedere romanul are o adevărată valoare de document.
Trebuie să dăm cezarului, ce-i al cezarului si să-i recunoastem meritul lui Dan Ghitescu că nu este usor să stăpânesti actiunea, destinul atâtor personaje, evolutia lor descrisă când cu ironie si mult umor sarcastic, când cu suspans, când cu tristete sau realism dur. Dan Ghitescu controlează perfect tehnica romanului, precum si povestea lui absolut adevărată, asa după cum recunoaste si personajul central Lucian Ionescu, aducerea la suprafată a amintirilor, ,,ororilor sub un strat gros de uitare’’ (p. 236), lucru pe care subconstientul sau noi nu ar trebui să-l permitem niciodată pentru că, de fapt, cosmarul apare mereu din acelasi vis al lui Lucian, el nu este decât ,,un fel de groapă comună, care înghite totul după criterii bizare, un fel de gaură neagră a universului personal cu absorbtie salvatoare’’ (p. 236). Oniricul devine o realitate precisă, surprinzătoare, cutremurătoare chiar. Dincolo de urzeala, complotul si povestea, care se derulează ca un film, evenimentele si personajele par a fi reale. Din autor, Dan Ghitescu devine el însusi personaj de roman, de aici oarecum senzatia de ,,a fost odată ca niciodată’’, de joc pe mai multe planuri sau nivele suprapuse (Lucian, pacientul, care-si povesteste cosmarul, parcă trăit aidoma, Lucian actorul permanent împreună cu ceilalti eroi din roman).
Pe parcursul cărtii există mai multe explicatii cheie sau solutii. De exemplu, cu măiestrie, autorul ajunge să explice titlul cărtii, iluzia ,,pentru Occidentul-salvator, pentru Occidentul-justitie’’ (p. 211), care în final (ironia soartei!) duce la nefericire, conceptia despre statele lumii, necinstea lor, lipsa lor de morală, jocul dublu al tărilor capitaliste vis-ŕ-vis de ,,apărarea Rusiei’’ (p. 212), diferenta dintre o Românie care începea să fie gâtuită de comunism si dictatură si tările din Occidentul european cu relatiile complicate si contorsionate dintre oameni, precum si America împreună cu Canada, unde lozinca tuturor este ,,Vivre et laisser vivre’’ (p. 217).
,,O artă a scrisului care combină în permanentă o actiune incitantă sustinută de o ironie acerbă, o observatie minutioasă a lucrurilor, personajelor si întâmplărilor-evenimentelor, fără a fi plictisitoare sau prea detaliată, Omul care vine din Est este o lungă poveste de dragoste scrisă cu multă sensibilitate pe un fond istoric trăit de foarte multi dintre noi, în care dramatismul întâmplărilor se împleteste cu tehnica actoricească si de film, însotite de indicatii scenice bine venite, sustinute de forta si puterea exprimării prin cuvânt (de care Dan Ghitescu nu se teme) si crez.’’ - Muguras Maria Petrescu, Dan Ghitescu, revista Noua ProVincia Corvina, Anul XVI – nr. 64/2012, p. 84.
Chiar dacă din 1969 până în 1989 autorul sau Lucian nu au mai venit deloc prin România, întâmplările, personajele si istoria descrisă de el sunt extrem de adevărate. Să fi bătut oare inima lui pentru tara pe care o lăsase în urmă si pentru oamenii ei? Da. Se vede clar din roman că Dan Ghitescu nu a încetat niciodată, prin toată activitatea sa, să trăiască pentru România. Lucru care, de altfel, se întâmplă si acum. Omul care vine din Est este, cu sigurată, unul dintre cele mai izbutite romane de acest gen (alături de alte cărti oarecum similare ca temă cum ar fi Cronică de familie a lui Petru Dumitriu sau de Ritualul bestiei a lui Cornel Nistea). Să-ti fie dragă o tară pe care, ca foarte multi altii o părăsesti, pentru că alegi să trăiesti în libertate este una, dar să scrii o carte mare cât o pagină de viată a unei epoci si a unor oameni pentru că doresti să te eliberezi si să împarti cu altii istoria asa cum a fost ea, nealterată, neinterpretată si nemistificată este cu totul si cu totul altceva. Acesta este romanul Omul care vine din Est, scris de Dan Ghitescu. Fără a fi partinic nici fată de Est, dar nici fată de Vest, deci fără a ridica în slăvi vreo sferă geografică în detrimentul alteia, Dan Ghitescu scrie echidistant o carte, care nu are nevoie să fie presărată cu întâmplări sau comploturi imaginate sau imaginare; îi ajunge realitatea acelor timpuri extrem de bine-cunoscută si trăită de noi toti.
|
Muguras Maria Petrescu 5/21/2013 |
Contact: |
|
|
