Ziua internatională a nemuncii ...
„Nu vom sti cum să ne mai găsim un loc în viată,
vom rătăci din loc în loc.”
LUCIAN BLAGA
Există în ziua de azi o nevoie disperată de sacalizare a societătii, de miasmă de hoit inhalată cu mare nesat patologic, de parcă izul cu pricina ar fi unul plăcut, cu esentă de ambră si tămâie, dar si o necesitate cronică de a hăcui adevărata dimensiune axiologică a prezentului spre a stabili cu forta o altă ordine terestră mondială, în care lesuri supte de viată, cu chip diform de drac în loc de Om să fie definite, chipurile, noile fiinte a-rationale si a-spirituale ce vor locui de aici înainte Pământul. Un inestetic tablou de ansamblu aidoma unui anus contra naturii desenat în nuante complet întunecate, cu personaje-rinocer (Eugčne Ionesco) în loc de personalităti umane îndumnezeite si cu simulacre de libertate ca niste imense si false, totdeodată, „hălci de porc într-o măcelărie” (Tennessee Williams) întinse pe taraba destinului, si acela de milenii contrafăcut, al omenirii...
Omul?!... Pentru numele lui Dumnezeu, dar ce mai poate însemna Omul în ziua de azi si cine mai are nevoie de el ca entitate superioară si nu doar ca sclav mârâindu-si animalic soarta în aburii ignorantei ucigase si ai propriei sale nevolnicii cadaverice?!... Cu latul bine strâns în jurul gâtului costeliv si mut, ca si cum singura lui religie de apartenentă nu ar fi alta decât acest aspru si cu facies amenintător virus al pauperismului dominant (ce îndrăzneste să îi stabilească în permanentă noua directie gnoseologică a prezentului), meta-Omul contemporan e continuu obligat prin manipulare fătisă a uita completamente de sine spre a se închina unicului zeu diabolic: banul. În tot acest context existential cu tentă luciferică distinctă, stau si mă întreb în chip firesc, dacă mai stă cineva să cugete, oare, la vorbele personajului gorkian din piesa „Azilul de noapte”, Satin, cel care se tot întreba cu atâta sinceritate la masa interogatiilor plesnite cu pumnul în masă, vag creionând cu mâna prin aer coordonatele rationamentului său filozofic adânc, urrmătoarele: „Ce va să zică: omul?... Nici tu, nici eu, nici ei... nu! ci tu, eu, ei, bătrânul, Napoleon, Mahomed... toti laolaltă!” Iar discursul lui Satin în fata tuturor celorlalte destine frânte ale azilului lui Costîliov si al Vasilisei continua, într-o cheie oarecum apodictic-admirativă, asa: „Pricepeti? Asta-i ceva măret! Aici încep si sfârsesc toate... (...) O-mul! Ce minunătie! Ce mândru sună acest cuvânt! O-mul! Trebuie să ai respect fată de om!” Astăzi, asemenea precepte au fost anulate de mult. Vorba lui Eugčne Ionesco, pe care îmi place să o repet ori de câte ori am ocazia, fiindcă se potriveste perfect cu textura acestor vremuri lipsite în integralitatea lor aproape de un cucernic sentiment religios: “Mare lucru morala, m-am săturat de morală (…)!” Asa e. Cui îi mai pasă acum de gânduri nobile si pline de intentii serioase, când alte segmente reprezintă, din păcate, singurele modalităti (de tortură spirituală, de fapt) de a trăi cu adevărat bine pe întreaga Terră devenită, prin constructii filozofice întortocheate de-a binelea, un urias bordel de tip multi- si intercultural?!...
Este inadmisibil ca tocmai în veacul al XXI-lea al umanitătii creatoare să se ajungă în situatii de viată de o dimensiune aflată sub limita cea mai de jos a conceptului de fiintare telurică, iar niciunul dintre cei care le cer alegătorilor votul să nu realizeze nimic concret în acest sens, ci într-unul taman antagonic!... Din această perspectivă, propun ca, înainte de a mai fi cersită încă o stampilă cetătenilor lumii, din orice tară a planetei Pământ ar fi acestia, pentru huzurul politicienilor impregnati până la substanta cea mai fină a măduvei lor inexistente cu „ideologii” (de fapt, non-ideologii) transpartinice de tip pecuniaro-ocult, zoon politikon să învete ceva foarte simplu si precis din realitatea dramatică a timpului postmodern (realitate dramatică pe care ei însisi au orchestrat-o malefic până acum), anume să încerce a determina printr-o simplă operatiune algebrică (deloc obositoare sub raport cerebral pentru numărul lor de circumvolutiuni putine si cu legături deficitar realizate de natură) acel coeficient repede crescător de analfabeti palpabili ai omenirii viitoare, care îsi vor târâ cu durerea bine extirpată din suflet, dar anevoie încăltările găurite prin noroaiele cătunelor nepietruite în veci, dar în inima cărora va zăcea, de foarte multe ori, aripa viguroasă a geniului omenesc.
Revin la vorbele întelepte ale personajului deloc mut si surd al lui Maxim Gorki - Satin: „O-mul! Ce minunătie! Ce mândru sună acest cuvânt! O-mul! Trebuie să ai respect fată de om!”… Ei, dar cum să te mai raportezi la asemenea vorbe adânci, când au fost aruncate de ceva vreme în cazanul cu smoală al infernului teluric cuvinte (cândva, pline de sens) precum morala, omenia, cinstea, demnitatea, respectul, puritatea, valoarea intrinsec-umană etc.!... Ce nevoie mai este azi de asa ceva, când se statuează, iată, cât mai sus posibil cu putintă, în vârful tocit de vreme al bătrânului compas ocult (sârguincios mediatizat acum, inclusiv pe postul national de televiziune) si lesne sprijinit pe laturile desfăcute fix la 90 de grade ale echerului bazal (de aceeasi sorginte), prostitutia, furtul, minciuna, ignoranta, ipocrizia, trădarea de tară si de celălalt, incultura, non-valoarea, imaginea de sine dată continuu la-ntors, mizeria morală s.a.m.d.?!... Fiindcă acestea, din nefericire, vor fi următoarele coordonate definitorii ale omenirii de mâine. Mi-e teamă însă că procesul de schimbare paradigmatică a noii ordini globale a lumii a început, practic, încă de ieri!...
„Îmi plac cuvintele neobisnuite pe care nu le înteleg...”, rosteste la un moment dat Satin în „Azilul de noapte”. Domnule Cehov, domnule Gorki, mă auziti? Dacă da, răspundeti-mi, vă rog!... Vântul noii ordini mondiale spulberă totul cu putere în jur, clătinând din toate încheieturile lor slabe statuile din piatră ale lumii de afară!... Viforul cumplit al decadentei urlă mai aprig si mai vinovat ca niciodată acum!... Nici în interiorul nostru atât de supus îndoielii nu sălăsluiesc, din păcate, mai putin întuneric si lipsa dorintei puternice de moarte!... Ne mai putem salva, oare, sufletul din chingile hăului contemporan, unde omenirea a căzut, fără voia ei, pare că pentru vesnicie?!... În tot acest marasm planetar, ce sărbătoreste prin urlete de foame si disperare, în mod global, desigur, Ziua internatională a (ne)muncii, vorbele lui Versinin din „Trei surori” îmi alunecă prin minte cu repeziciunea deloc metaforică a unui fulger căzut cu patimă în mijlocul furtunii: „Hai să visăm... bunăoară... la viata de peste două-trei sute de ani!...” Nu mai pot. Deja începe să mă ia cu frig.
1 mai 2013
|
Magdalena Albu 5/17/2013 |
Contact: |
|
|
