Eternitatea la sat. 150 de ani de la înfiintarea Scolii din Udesti
Participarea mea din primii ani ai vietii la evenimentele ancestrale ale satului (sărbătorile de Crăciun, Anul Nou, Bobotează, Paste, Hramul de Sf. Dumitru, nunti, înmormântări, hramul si slujba de la Biserica din lemn de la Mănăstioara, hramul si slujba de la Biserica lui Stefan Cel Mare de la Reuseni, deschiderea anului scolar, serbările de sfârsit de an scolar etc) m-au marcat în restul vietii si permanent sufletul meu a avut legătură cu ce se întâmplă în satul Udesti, sat în care m-am născut si în care eu consider că sunt oameni si locuri binecuvântate de Dumnezeu.
Dacă în primii ani ai copilăriei mi se părea că centru universului cunoasterii era Udestiul, înaintând în vârstă si învătătură acesta s-a extins la Piata de la Veresti de peste apa Sucevei, apoi la orasul Suceava, mai apoi la Bucuresti, capitala tării, iar acum la întreaga planetă prin intermediul Internetului. Mult adevar este în expresia „cu cât învătăm mai mult cu atât ni se pare că stim mai putin”, asa le spun mereu celor trei copii ai mei, Iulian, Valeriu si Angela.
Sunt foarte bucuros că am putut participa în ziua de 11 mai 2013 la manifestările prilejuite de împlinirea a 150 de ani de la înfiintarea Scolii din Udesti, judetul Suceava. Multumesc conducerii scolii si organizatorilor pentru onoarea făcută de a mă invita la aceaste manifestări. Când fratele meu Vasile, care locuieste în sat, mi-a telefonat si m-a anuntat de primirea unei invitati la aceste evenimente din viata scolii din satul natal, a trezit în sufletul meu dorinta de a revedea fostii dascăli, învătători si profesori, precum si fostii colegi de generatie. Dar cel mai mult am dorit să mă întâlnesc cu fostul meu profesor de Limba Română, fostul diriginte al surorii mele Dorina, cel mai longeviv director al scolii, profesorul Emil Simion, în prezent renumit scriitor al plaiurilor bucovinene. Pentru mine acest om a fost si este un model de om, un model de dascăl care si-a pus întreaga viată slujirii „cuvâtului”, întelegerii si ajutorării aproapelui. Dacă am avea în tara asta multi oameni în învătământ asemenea profesorului Emil Simion, care să pună atâta pasiune în meseria de dascăl, alta ar fi părerea multora despre noile generatii de tineri. Din păcate sunt încă foarte multi care văd această profesie ca o oportunitate de a avea un serviciu si nu îi interesează că prin atitudinea lor distrug generatiile viitoare de tineri, distrug încrederea în sistemul de învătământ românesc. Totusi, îmi place să cred că în satul Udesti, centru de comună si localitate în apropierea municipiului Suceava, sunt oameni resposabili care se gândesc la copii lor si ai semenilor lor ca viitoare vlăstare ale neamului nostru. Extrapolând, fără a generaliza, ne putem imagina ce se întâmplă în acest domeniu al educatiei prin satele si cătunele izolate.
Personal, nu mă regăsesc printre absolventii Scolii din Udesti care au realizări deosebite în viată, dar îmi place să cred că nu am făcut „umbră” degeaba pe acest pământ.
Au fost putini participanti pe care i-am recunoscut si mai mult ca sigur că si mai putini au fost cei care m-au recunoscut. Este firesc, au trecut 38 de ani de la absolvirea scolii generale, generatiile se schimbă, iar în memoria colectivă rămân doar cei cu realizări remarcabile. Satul si comuna Udesti nu duc lipsă de astfel de personalităti (academicieni, profesori, scriitori, jurnalisti, medici, ingineri, juristi si de ce nu oameni de afaceri sau politicieni etc). As enumera aici doar câteva nume ilustre: Eusebiu Camilar – scriitor si membru corespondent al Academiei Române, Haralambie Mihăescu – membru al Academiei Române, Mircea Motrici – jurnalist si scriitor, Vasile Ciubotaru – medic primar neurochirurg cu recunoastere internatională, doctor în medicină, Liviu Popescu – poet, Mihai Camilar - muzeograf, Constantin Stefuriuc - poet, Constantin Călin - critic literar, Valeriu Cimpoes - avocat si publicist, Valeria Boiculese - poet, Magda Isanos - poet.
Din rândul actualelor cadre didactice din scoală am recunoscut-o foarte bine pe profesoara Cristina Casandra Romaniuc (născută Ciubotaru) descendentă dintr-o familie de dascăli, Maria si Gheorghe Ciubotaru, care au îndrumat pasii multor generatii de copii din acest sat. Cristina duce mai departe frumoasa traditie a familiei, fiind în prezent singura cu cea mai mare continuitate în această scoală. Cu Cristina, fiind de vârstă apropiată, am fost colegi si la grădinită si la scoală. Tatăl ei mi-a fost primul dascăl si îi păstrez în suflet imaginea blândetii, dar si a severitătii specifice învătătorului care doreste binele copiilor.
Am întâlnit-o si pe învătătoarea mea din clasele a II-a si a III-a, nanogenara doamnă Munteanu Lucretia, care detinea functia de director când s-au împlinit 100 de ani de la înfiintarea scolii. Am remarcat acelasi zâmbet pe fata senină a acestei doamne, precum si aceeasi vorba dulce pe care o avea si atunci când mi-a fost învătătoare. Îmi aduc foarte bine aminte când doamna învătătoare m-a chemat acasă la dumneaei si mi-a dat un cătel mic si negru. Eu voiam demult să am acasă un câine al meu, dar mama mea, femeie rămasă văduvă, cu trei copii si cu greutătile vietii de la tară a acelor vremuri, nu mă lăsa. Mama era pe principiul „mai bine hrănim un porc decât să hrănim un câine”. În momentul în care am venit acasă cu acel cătel si aflând că este de la doamna învătătoare Munteanu nu a mai zis nimic si m-a lăsat să-l cresc. Bineinteles că acest cătel s-a atasat foarte tare de mine si eu de el si a rămas la casa noastră până când eu eram în anul III de facultate si mama mea s-a prăpădit.
Am recunoscut-o în multimea de invitati si pe fosta dirigintă din clasele a VII-a si a VIII-a, doamna profesoară Iorgulescu, dar probabil că anii care s-au scurs, vreo 38 la număr, de când nu ne-am mai văzut si greaua suferintă pricinuită de pierderea sotului ei care a plecat în lumea umbrelor si care a fost si el profesor de Limba Română la Scoala din Udesti, a făcut ca să nu îsi aducă prea bine aminte de mine.
Nu am regăsit-o printre invitatii la aceste activităti pe fosta mea profesoară de chimie, doamna Botusan Veronica, care are o vârstă onorabilă, o sănătate destul de bună si locuieste foarte aproape de scoală. Am aflat ulterior că nu a dorit să participe, ceia ce mă face să cred că mai sunt unele animozităti si antipatii, chiar si într-un asemenea spatiu al intelectualitătii satului.
Am fost si sunt marcat de amintirea anilor petrecuti pe băncile acestei scoli, de învătătorii si profesorii care mi-au îndrumat primii pasi spre dragostea de carte. Îmi aduc aminte cu plăcere de colegii de clasă: Mugurel, Brândusa, Dan, Steluta; Severin, Elena, Ion, Aglaia, Dumitru, Eleonora, Vasile, Mariana, Constantin, Viorica.
În amintire mea au rămas ca oameni deosebiti profesorii de matematică din familia Maftei, profesoara Capră, profesorul Ianos, profesoara Amăriucăi. Nu pot să uit că am făcut, căteva ore de fizică cu actualul renumit medic Vasile Ciubotaru, atunci absolvent de liceu, de la care mi-a rămas întipărit în minte faptul că pe lângă scara de măsurare a temperaturii în grade Celsius, mai există si grade Kelvin si grade Fahrenhei, precum si corespondenta dintre ele, iar când am ajuns în liceu am constatat că foarte multi colegi de liceu „habar nu aveau de asa ceva”.
Le sunt recunoscător tuturor celor care sunt printre noi, dar si celor care au plecat dintre noi si ne privesc acum de acolo de sus, pentru dăruirea de care au dat dovadă ca slujitori ai cuvântului, ca săditori ai interesului pentru cunoastere.
Mai auzim astăzi si păreri cum că o generatie este mai bună decât alta. Foarte frecvent se utilizează expresia „pe vremea mea” sau „pe vremea noastră”, dar eu cred că orice generatie are valorile ei, iar scoala care formează si modelează caractere este ancorată la valorile societătii si este într-o permanentă adaptare. Asa cum este societatea asa este si scoala, iar cum este scoala asa sunt si absolventii ei.
Una era această scoală acum 50 de ani si altceva este în ziua de azi, când trăim în era tehnologiei informatiei, si cum să pătrundă aceste transformări în viata satului, decât prin scoală.
Asa cum spunea si sotia mea Iulia, profesoară la un liceu din Bucuresti, se aud din ce în ce mai des voci că în ziua de astăzi sunt tot mai multi copii, care ajung până la statutul de student si care au probleme cu scrisul de mână. Cei din învătământul superior spun că nu acesta este rolul lor, iar cei din licee spun acelasi lucru că această sarcină revine învătământului gimnazial si primar. Dar tot atât de adevărat este că unii dintre elevii cu greutăti în scrierea de mână sunt „asi” ai folosirii calculatorului si nu au nevoie să scrie de mână.
Sunt bucuros să aflu că Scoala din Udesti tine pasul cu transformările din societatea noastră. Vrem nu vrem trebuie să ne adaptăm fenomenelor de globalizare, de crestere a populatiei la nivel mondial (când eram la scoala generală am învătat că eram aproape 4 miliarde, iar acum suntem aproape 7 miliarde), de crestere explozivă a productivitătii muncii (un exemplu banal: cu o instalatie modernă se pot mulge 400 de vaci într-o oră si la care asistă 2 angajati, pe când la mulsul clasic, cei de la tară cunosc că este nevoie de multi oameni si mai mult timp pentru a mulge 400 de vaci), de crestere a decalajelor între tări (niciodată o tară ca a noastră si sunt multe tări în lume care nu se pot compara din punct de vedere al tehnologilor moderne cu tări ca Germania, Franta, Marea Britanie, SUA, Japonia, China si alte tări industrializate). Vrem nu vrem trebuie să facem fată fluxului enorm de informatii pus la dispozitie de era informatională, iar rolul scolii, după umila mea părere, este de a canaliza energiile pozitive ale copiilor în folosirea acestor mijloace moderne de informare si în acelasi timp de educatie, spre binele si dezvoltarea intelectuală si nu spre formare unei atitudini pasive.
Revenind la data de 11 mai 2013, momentul festiv al activitătii a început printr-o slujbă religioasă la care au participat cei 3 preoti din sat si corul bărbătesc al bisercii. În cadrul slujbei au fost pomeniti cei care sustin acum activitatea scolii, precum si cei care au plecat dintre noi. Am rămas impresionat, ca de fiecare dată când merg la Udesti, si aud răspunsurile pe care le dă corul bărbătesc în timpul slujbei. Prin vocile înăltătoare ale acestui cor orice trăire sufletească momentană se transpune într-o trăire cu adevărat dumnezeească.
S-a vizitat apoi expozitia cu realizări ale copiilor participanti la diferite proiecte desfăsurate de scoală. S-a putut constata că si în momentul de fată sunt cadre didactice implicate în activitătile cu elevii. La panoul cu fotografii intitulat „Scoala ieri” era cea mai mare efervescentă din partea invitatilor în a recunoaste persoanele care au slujit această scoală de-a lungul anilor.
În cadrul scolii functionează un „Centru cultural” foarte frumos amenajat cu înscrisuri si publicatii ale marilor personalităti ale satului Udesti, care a preluat traditia si este o continuare peste timp a Cabinetului de lectura "Unirea sub Oadeci".
Directorul adjunct al scolii, profesoara Oana Popescu, a prezentat, în cadrul cabinetului de informatică, o sugestivă sinteză a proiectelor în care scoala a fost implicată în ultimii ani si rezultatele obtinute: "Dimensiuni civice în zodia adolescentei", "Îmi pasă de altii", "File de istorie locală", " Istoria scolii din Udesti. Studiu de istorie orală", "Alternative pentru energie durabilă", "Eu vreau să merg la scoală" si altele.
Activitătile au continuat în cadrul Căminului cultural „Mircea Motrici” din Udesti cu prezentarea unui program artistic sustinut de elevii de la Scoala din Udesti si coordonat de familia de învătători Aneta si Dumitru Iacob. Am aflat că această familie este implicată cu tot sufletul în activitătile extracurriculare ale scolii. Dealtfel am constatat si singur din prezentările făcute, că majoritatea proiectelor la care a participat si Scoala din Udesti, au fost coordonate de cei doi învătători. Cineva care stătea lânga mine a afirmat că dacă cei doi nu ar mai fi în scoală, ar fi foarte greu să fie înlocuiti de alcineva care să pună atâta pasiune în activităti artistice si culturale cu elevii. După câte stiu eu dealungul anilor s-au găsit permanent asemenea persoane cu suflet mare pentru scoală, pentru sat. As aminti aici doar de profesorul de muzică Olivian Diaconu, care punea atâta pasiune încât credeai că prin vene îi curgea muzica.
Au recitat poezii elevi ai scolii, băieti si fete, frumos îmbrăcati în costumele populare specifice satului Udesti. Poeziile recitate apartin poetilor udesteni: Eusebiu Camilar, Mircea Motrici, Magda Isanos, Valeria Boiculese. Apoi un cor de băieti si fete, la fel de frumos îmbrăcati în costume populare au încântat publicul sustinând un mic concert de cântece, sub bagheta domnului Dumitru Iacob. Sceneta „Soacra cu trei nurori” a fost impresionant de frumos interpretată în graiul specific al udestenilor de 4 tinere eleve costumate în vechiul port popular si coordonate de profesoara Cristina Ciubotaru.
Am remarcat si o fetită de 8 ani, Elena Niculi, care trăieste cu părintii la Cluj, strănepoată a unor vecini de ai mei din Udesti, mos Costan a lui Ivancu - acum plecat dintre noi la cele vesnice si a mătusii Silvica. Tânăra a uimit auditoriul cu talentul ei de povestitor si interpret la vioară. Din câte am înteles talentul ei este recunoscut la nivel national prin premiile pe care le-a obtinut la diverse concursuri si festivaluri.
A urmat expunerea opiniilor unor invitati. Am rămas plăcut surprins de talentul oratoric al scriitorului Emil Simion, al medicului Vasile Ciubotaru si al poetului Liviu Popescu care si-au expus trăirile legate de perioada petrecută la Scoala din Udesti si care vor rămâne în sufletele fiecăruia.
Nu as putea să închei fără a arăta că udestenii sunt ospitalieri, iar gazdele în frunte cu directorul coordonator al scolii profesorul Marius Golea, sprijinit îndeaproape de primarul comunei Viorel Botezatu, au marcat acest moment si cu o masă simbolică pentru socializarea invitatilor si depănarea amintirilor.
Sunt convins că peste 50 de ani, altfel va arăta scoala. Copii vor învăta să scrie si să citească folosind preponderent mijloacele informatice. De altfel, mass media a prezentat intentia Ministerului Educatiei Nationale de a introduce manualele si pe suport informatic, chiar pentru învătământul primar si gimnazial. Nu mai vorbesc de învătământul superior în care studentii folosesc la cursuri din ce în ce mai mult aceste mijloace informatice.
Cred cu tărie că devotamentul dascălilor pentru profesia aleasă, sustinut de climatul favorabil din familie, în primii ani de scoală deschid copiilor dragostea de cunoastere, de a descoperi lumea în care trăim.
Rămân convins că activitatea pe care o desfăsoară Scoala Gimnazială „Academician Haralambie Mihaescu” (noua denumire a Scolii din Udesti) este pentru binele comunitătii si că scoala va rămâne motorul vietii satului nostru sau mai bine spus fereastra prin care pătrunde lumina cunoasterii si schimbărilor din societate în viata satului.
|
Grigore Rosnitche ( Puiu ) 5/16/2013 |
Contact: |
|
|
