România - tandretea mea
„Principes mortales, respublica aeterna” (Conducătorii sunt muritori, tara este vesnică) TACITUS
La aterizare, aud si simt când rotile avionului ating pista aerodromului Este momentul în care, după 11.000 Km de zbor, am ajuns acasă, în România. Bine te-am găsit Tară. Prin parbrizul masinii închiriate din aeroportul Cluj, privesc începutul primăverii doar cu iarbă si muguri. În curând învierea Naturii va izbucni cu putere.
Casa cu Flori, de sub pădure, mă primeste tăcută în spatiul ei plin de amintiri, stie că o voi îmbrătisa-o cu multe flori, în curând. Până atunci curăt gradina, pomi din livadă si mă pregătesc să o regenerez cu câtiva noi pomi. Cerul e tihnit si senin, iar din orizonturile nordice muntii mei dragi mă cheamă. Mă urc în Golfulet – asa îi spun masinii închiriate – si urc la Piatra Fântânele, la Mânăstirea cu maici pioase si cu zâmbete calde, sufletiste si harnice, ce mă primesc cu bucurie, care se revarsă în mine binefăcătoare, luminoasă, întăritoare. Îmi promit înfăptuirea rugămintii mele. Aprind o lumânare.
Am ales si plantat pomi în livadă: cires, visin, cais, gutui, doi meri si câtiva aluni pe lângă gard. Noaptea e încă rece, câteodată coboară sub zero grade, mai astept pentru flori. Până atunci plec în Dulcea Bucovină, trecând peste împădurite obcini sau printre ele si opresc, ca întotdeauna, la Moldovita lui Petru Rares si Sucevita fiilor logofătului loan Movilă si până seara am ajung la Putna lui Stefan cel Mare si a lui Mihai Eminescu.
Doamne ce oamenii ai dat României, te rog ajut-o din nou ! E ruga dorintei mele si cu degetul bat în clopotul lui Buga, pentru că sunetul lui se aude până în ceruri. Într-un colt al curtii mânăstirii, o învătătoare le vorbeste elevilor adunati în jurul ei despre Stefan cel Mare Îi privesc cât de frumosi sunt copiii românilor, cu câtă atentie îsi ascultă învătătoarea si gândul mă întoarce la învătătoarea mea de demult, erau alte vremuri, iar tara arăta altfel decât acum. Îmi dau seama, nu pentru prima dată, că nu numai generatiile se schimbă ci si tara odată cu ele. Generatia bunicilor mei a înfăptuit întregirea tării neamului românesc, fiindcă neamul era întregit în cuget. Generatia părintilor mei a pornit pe urmele lor de a înfrumuseta si îmbogăti România, dar nu a avut parte de prea multă pace, fiind angrenată în războiul care ne-a adus numai nenorociri si dominatie străină. Sub dominatia rusă, generatia mea s-a născut si trăit în nevoi, teroare si îndoctrinare. În lagărul comunist lumina adevărului si libertatea de constiintă au fost interzise, asa că noi am devenit o generatie duplicitară. Generatia mea a dus duplicitatea la perfectiune, ceea ce i-a atrofiat constiinta, caracterul iar personalitatea i-a luat forme de târâtoare pentru supravietuire de dragul vietii. Suntem prima generatie românească fără adevărate elite nationale, cu putini luptători pentru cauzele libertătii si emancipării nationale si tara a început să arate trist. Amărâti într-o tară dezolantă. Dar si mai condamnabil este ca am transmis copiilor nostri aceste trăsături nefaste, dându-le drept învătătură ce naste din pisică trebuie să miaune si să se frece ipocrit pe picioarele stăpânului. Generatii pierdute, supravietuitori numai pentru existentă biologică si au avut prea putin timp pentru tară. Privesc copiii din jurul învătătoarei si-mi pun speranta în generatia lor. Speranta moare odată cu viata, dar ce nu moare atunci?!
Vremea primăverii a devenit prielnică pentru flori. Concitadinii mei au un cult pentru flori si piata s-a umplut de răsaduri ce i-au atras, ca pe albine si zumzăie în târguială prelungă până când pleacă încărcati cu flori. Am luat odată, am luat de două ori, am tot luat până ce am încărcat Casa cu Flori cu ele. De fapt, denumire aceasta îi vine de la Ica - Florica, Florin, Florina, Florea. Zilnic ud si urmăresc florile, iar ele se prind frumos si pomii dau semne ca le place in livadă Casei cu Flori. O parte din butucii de vie, bătrâni de peste trei decenii, au renuntat să mai înfrunzească în această primăvară. Îi privesc, îmi pare rău, dar îi înlocuiesc cu niste butasi de-o schioapă. Ciresii si visinii cei bătrâni si-au scuturat florile, sunt în floare merii si perii. În oras, castanii pe aleea lor, se pregătesc de înflorit, iar eu să plec în pelerinaj la Maramures Din 1990, urc în fiecare an în pelerinaj la bisericile de lemn si Monumentul de la Moisei. Până la Maramures, trec printre strănepotii năsăudenilor din regimentului grăniceresc ce l-or speriat de moarte pe Napoleon în Italia, la podul de la Arcole. Trec prin locurile de bastină a lui George Cosbuc si Liviu Rebreanu, care, la primirea în Academia Română a tinut un laudatio tăranului român. Noblete.
Cerule Mare, ce neam am fost si cât am decăzut în trei generatii, dacă anul acesta la Timisoara i s-a tinut un laudatio de doctor honoris causa, fiului de nomenclaturist evreu, Roman Patapievici, care a scris despre România: „Radiografia plaiului mioritic este ca al fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără sira spinării’’ („Politice” editia 1996 pag. 63. Am făcut un denunt penal împotriva lui Patapievici la Bucuresti. Băsescu Traian l-a acoperit!) Nu, scumpă Românie, nu-l lua în seamă; el este unul dintre străinii ce trăiesc bine aici, dar urăsc de moarte neamul nostru. Si asta din trei motive: învătătura ipocrită de la părinti, proptit de serviciile coreligionarilor săi si bântuit de tulburări neuro-psihice. Românii adevărati tin la tine si te respectă, iar cei plecati prin alte tări te poartă în minte si în suflet ca pe o icoană: patria maternă.
Dragul meu Maramures s-a schimbat, nu mai este cum a fost acum aproape cincizeci de ani, când am fost aici medic. Multe trebuiau să se schimbe, unele nu. S-au schimbat mai mult din cele ce nu trebuia să se schimbe si mai putin din cele ce trebuiau schimbate. În locul clopului maramuresan acum se poartă baseball-cap american, iar locul portilor maramuresene, o adevărată artă în stejar, l-au luat tot felul de table si fiare sudate grosolan, gresia si bucăti de marmora asezate în modele de kitsch local. Din motive personale merg la Bârsana, unde s-a ridicat un adevărat complex monahal în cea mai autentică artă maramuresană, la care a contribuit si Ica. La Sighetul Marmatiei, pe ulitele Muzeului Satului Maramuresan, simt istoria maramuresenilor de demult, iar la închisoarea elitelor nationale, acum muzeu memorial, văd în fiecare celulă cum au suferit cei ce au făurit marea unire natională si s-au dăruit independentei, progresului si emancipării României. Sempiterni precum România. După anul 2.000 de fiecare dată mă opresc la noua Mănăstire Peri Săpânta, cu cea mai înaltă biserica de lemn din Maramures si a fost ridicată în memoria primei episcopii ortodoxe maramuresene de la Peri, aflată pe malul celălalt al Tisei, pe care au dărâmat-o habsburgii, iar ucrainenii au sters vestigiu.
Când nu-s plecat, stau si citesc pe terasa de la etaj a Casei cu Flori, ce dă spre livadă si pădurea de pe culme, măreată natură plină de viată. Dintre toate lecturile din vara aceasta, cel mai mult m-a prins „Universul într-un singur atom’’ de Dalai Lama. Am o deosebită slăbiciunea fată de marele cărturar filosofic si consideratie fată de lupta sa pentru independenta Tibetului, iar acum m-a cucerit cu această carte. Parcă m-a luat de mână si cu distinctie omenească superioară si multă întelepciune mi-a arătat alte orizonturi, ale omului liber cugetător si atent la evolutia lumii. La sfârsit, m-am simtit stimulat să încerc sa gândesc si eu la acele orizonturi.
Am plecat la părintii mei, la Timisoara mea natală, luându-l si pe Dalai Lama în gând. Ei, adoratii mei, sunt în alte orizonturi ale gândirii omenesti, poate chiar acolo unde universul poate intra într-un atom, asa cum noi oamenii începem viata dintr-o celulă cu treizeci si sase de cromozomi si ajungem un univers biologic unic, dar ce paradoxal. Pentru mine, ei sunt si aici în cimitir si merită mult mai mult decât o lumânare si o floare odată pe an din partea mea…
Simt pista de sub avion, simt cum accelerează si totul devine zdruncinături si trepidatii datorita vitezei până când ne desprindem de pistă, aud doar motoarele avionului ce zboară spre orizonturile cele înalte de unde văd România. Rămâi cu bine si să ne revedem cu bine.
Winnipeg - Canada
|
Corneliu Florea 5/10/2013 |
Contact: |
|
|
