Dator cu o viată, acum, abia întors din moarte
Dragii mei,
Din câte mă cunoasteti (cei care m-ati mai ,,citit’’ si ati mai aflat câte ceva despre mine), când mă apuc de făcut ceva, fac. Conjunctural, îmi pun la stors creierii, îmi răscolesc sufletul, iau în răspăr omul, lumea, cu alte cuvinte, scot tot arsenalul, îl pun în miscare si fac. Pretul nu a contat niciodată.
Totusi, acum, după ani, îmi dau seama că un gram de prundentă (că de minte, nici vorbă!) nu mi-ar fi stricat. Nu de alta, dar cu vreo două săptămâni în urmă, mai exact, în data de trei (cifra asta e una de grea încercare pentru mine!), aprile, anul acesta, am făcut un infarct. Unul, nu glumă! Am însă o dilemă! L-am făcut eu sau... Nu am încă un răspuns. Cert e că mi-a crăpat inima. Asa, deodată, de parcă nu ar fi fost a mea. Cu alte cuvinte, de la ea mi se trage! O fi, nu o fi asa?! Ce să mai zic?... Oricum, n-am cum să o mai condamn! Are si ea dreptate! Ochii mi-au văzut câte în lună si în stele, mintea si-a spus cuvântul tam-nesam, iar ea, cu sau fără vrere, a trebuit să rabde. Apoi, de când am deschis ochii în această lume si până acum, prin câte am trecut împreună, numai Dumnezeu stie!...
De lumile posibile nici că trebuie să mai amintesc! Numai dacă mă gândesc la cele din cărtile pe care le-am trudit împreună si mă apucă ameteala. Să trăiesti si să mori cu fiecare personaj, în fiecare cuvânt, nu e de colea. Dacă mai adaug si alte lumi, cu greu să mai încap în ceruri...
În plus, câte si-o fi dorit si... de dat, i-am dat la sfântul asteaptă! Asta ar fi o altă poveste, de care ar fi trebuit să fi tinut cont si n-am prea făcut-o. Ba că nu e una, ba că nu e alta, ba că nu ar fi moral, ba că acum nu se poate, ba că s-a ivit nu stiu ce si are întâietate, ba că altii au avut prioritate... Si uite asa, biata inimioară, supărată foc, mi-a trântit-o în nas: ,,Bă, cap de lemn, bă, până aici, gata, m-am săturat!’’ Poti să mai zici ceva? Nu! Dar cine nu se satură, mai ales că trăim parcă mai besmetici ca oricând într-o lume, evident, la fel de besmetică si, cu sigurantă, întoarsă pe dos. Alergăm de la o zi la alta, câini surzi la vânătoare, prin te miri ce coclauri întortocheate, făcute, inconstient, de noi însine, fără să prindem nimic. ,,Nu ai dreptate!’’ – o să-mi spuneti multi dintre voi. Simt, cumva, reprosul vostru, până în măduva spinării, însă aprob în parte. Stiu că stiti, cum de altfel stiu si eu, numai că nu constietizăm. Nici unii! Iar dacă, prin absurd, am face-o, nu e chip să ne oprim până ce nu ne mai arde Cel de Sus câte una peste bot. Ne credem zmei, ne credem de piatră... Dar ce nu ne credem ? Si uite, asa, ne si lăsăm pradă haitelor de pretutindeni si mai ales nouă. Si o facem doar din dorinte oarbe, oarbe... La ce foloseste ceva când nu te poti bucura? La nimic! Nimic, nimic, nimic!
Fratilor, să vedeti si voi ce scriam cu doar câtiva ani în urmă, în romanul ,,Viata ca iluzie si clipa ca destin’’! Doamne ce titlu am putut să-i dau! ,, Peste tot, în jur, alături nouă, linistea, simfonie a zărilor si a aducerilor aminte. Alături ei, viata, oricând gata, parcă, să trădeze. La tărmul clipei, misterul ! …Sau, alternativ, când Dumnezeu, când diavolul ! Totusi, ultimul, mai rar. Între unul si celălalt, urcusul, destinul, ruleta, cifra 6. Repetată punere pe gânduri ! …Apoi, moartea, cortină a zădărniciei ! Domnule, dacă ai putea să mori în picioare, semn ?! Să rămâi, asa, stană de piatră si să te îngropi singur, perpen¬dicular pe axa vremurilor ! Să fii un fel de antenă, prin care, musai să treacă si timpurile, si cuvântul ! În realitate, noi, tot una cu pământul, un fel de umbre stinse în amurgurile disperării. Te zbati să fii si… Una, două, ti se încurcă itele ! Păcat de oasele frânte si de alergatul pe te miri unde ! Asta e ! Una e să vrei si alta e să !…
Abia acum, după cele întâmplate, îmi dau seama că Dumnezeu, la timpul potrivit, mi-a soptit: ,,Mă omule, mai usurel!’’ Eu, ca de altfel voi toti, că la fel suntem, surd! Degeaba ne-a pus Cel de Sus urechi, dacă ne încăpătânăm si auzim doar ce ne convine! Când, din disperare, le faci pâlnie, degeaba! Târziu! Pentru mine putea fi chiar foarte târziu. Dumnezeu, probabil o mai fi având ceva planuri cu subsemnatul. Pe de altă parte, s-o fi gândit totusi, că dacă ajung prea devreme la El, o să-L bat prea mult timp la cap cu tot felul de tâmpenii, pe care nu le-am înteles aici, pe fata pământului.
Pe de alta, si-o fi zis că cineva tot trebuie să vă mai spună si vouă, din când, în când, câte o bazaconie, altfel rămâneti asa, stane de piatră triste si mohorâte, fără nici măcar un zâmbet pe buze.
După mintea mea, si eu vin si mă întreb: cine v-ar mai fi adus aminte (bineînteles, în stilul meu), despre frumos (frumosul manifest), de aici, de la noi, dintre cer si pământ? Si cine v-ar mai fi îndemnat să ascultati povesti? Povesti în care cred si, după cum ati văzut, mă topesc! Cine? Uite, de-asta nici că vă dau pace! Clic, pe adresa asta http://www.youtube.com/watch?v=S8OBqomQFBg si, cu sau fără voia voastră, o să ascultati una. O poveste fantastică, în care musai o să găsiti în acelasi timp, ceva din noi toti si din fiecare în parte. Povestitor? Olguta, frumoasa noastră de peste deal, si maestrul Blondea cu trupa lui, sus, pe plaiul Gorjului, la Rânca.
,,Frunzulită de susai/Sus la munte, jos la plai/Mă făcură hot de cai/Da` eu numa unul luai/Pintenog la trei picioare/Si spintecat la o nare/Să-mi ducă mândra călare/Până la Plaiul ăl mare/ (...) Nu sunt, Doamne, hot de cai/Da` suiam mândra la plai/Să n-o dor` ale picioare/Că e tinerică tare//La capătul drumului/La usa conacului/Dădeam drumul calului/La polata fânului,/ La capătul drumului/La usa conacului/Dădeam drumul calului/Si nu spunea nimănui’’
E, ce ziceti? Parcă e altceva! Voi, cei cu inima necârpită (că asta, a mea, deocamdată e ferfelită!), ar trebui să dati chiot după chiot. Ca la nuntă, când se-nveseleste omul! Merită, ascultati-mă pe mine! Viata e si nu e... Ati văzut ce am scris mai sus? Apoi, totul, în povestea asta, are liant: maestrul Blondea trage pe vioara aia cât să-ti facă sufletul tăndări, cât să te rupă în două, orchestra, la fel, iar Olguta Berbec, frumoasa despre care tot pomenesc, te face să o iei razna si să devii tu, ascultător, de poveste. Păi altfel de unde subiecte? Eu despre ce as mai scrie? Din ce mi-as mai hrăni patimile?! Spuneti si voi, nu am dreptate?
Dragii mei, revenind, la povestea cu infarctul, aflati că nu e glumă! Dumnezeu mă scăpase deja din poală, numai că m-a prins la timp. Tot la timp mi-a trimis si pe cei de la SMURD.
La timp a făcut pentru mine, tot ce se putea omeneste face, si Ion Prioteasa, Presedintele Consiliului Judetean Dolj. În aceeasi măsură, la fel ca Domnia Sa, doamna Laura Georgescu, Presedinte al CNA, Raed Arafat, Secretar de Stat, domnul Ivanciovici, colegii de serviciu, cei din presa olteană, un prieten de suflet, domnul Titu Tudosie...
Totusi, fără doctorul Marinescu si echipa sa din sala de operatie, fără doctorita Manuela Guran, fără asistentele de la terapie intensivă, într-un cuvânt, fără sectia de chirugie, condusă de prof. dr. Maria Dorobantu, sectie cu OAMENI si PROFESIONISTI de exceptie din cadrul Spitalului de Urgentă Floreasca, înghiteam gălusca.
Sâmbătă, 21.04 sau cel mai târziu săptămâna viitoare, după traditie, îmi mâncati coliva. Au trecut deja aproape trei săptămâni. Mai fac haz de necaz, cât să mai uit. Toti cei enumerati mai sus, la care trebuie să adaug pe sotia mea, Beatrice Silvia, alături căreia a stat întreaga sa familie si multii altii, m-au întors în lume.
Lumea asta, a noastră, cu bune si rele, lume pe care, ascultati-mă, trebuie să o pretuim. Din dispret si ură nu câstigăm nimic.
Si chiar dacă am strânge ceva (cum se strânge, de obicei, în si după război), la ce bun?!
Revenind, tuturor le multumesc din suflet, spunându-le că le sunt dator cu o viată. Grea datorie, dar poate cu ajutorul lui Dumnezeu, am să mă achit. Din nou, celor enumerati mai sus, multumiri din inimă!
|
