Atitudini : Când treci portile emigrării ...
Cei care au luat drumul pribegiei pe portile emigrării, sunt fie aventurierii, fie cei care li s-au închis privilegiilor în tara, dar cei multi sunt, cei la care le-a sunat în suflet ceasul eliberarii, ecoul demnitătii, văzându-se neputinciosi să oprească hotia, trufia, si impostura, eliberandu-se prin depărtare. Ne-am luat lumea în cap spre marele vest, fără să cunoastem nimic din sistemul capitalist, fără experientă pe piata liberă a muncii, fără abilitatea de-a lucra în echipă, si alte alternative de calificare. Ne-am trezit inotand in larg, nepregătiti pentru cerintele lumii mult dezvoltate, traind intr-un alt vis decat a lor, intr-o lume care ne cerea practică, nu teorie, munca nu hârtoage, si cunostinte noi conform tehnologiilor avansate. La multi timpul invatarii apusese de mult, fiind ani multi complet deconectat de scoala, simtindu-se ca un elev repetent în banca măgarului, în neputinta de-a mai învăta,.
Si-a început emigrantul noul drum, călcând cu dreptul in băltile umilintei si cu stângul in spinii osândei, împins de soarta să accepta orice munca, să-si ducă singur crucea în care nu credea. Venise timpul smereniei fortate, după ce trecutul îi încoronase mintea cu luciri desarte, precum că serviciul este un fel de vacanta la muncă, de confort social, unde ne facem că muncim si ei se fac că ne plătesc. Pentru unii a fost chiar imposibil, să facă fată muncii de opt ore, simtindu-se net superiori patronului, sefului, tratându-si colegul ca pe omul de servici, umilindu-si aproapele, urându-si sinele, sistemul si statutul de emigrant.
Intrase bietul om pribeag, într-o lume ostilă principiilor lui, într-un sistem pentru care nu avea pregătirea necesară, incat trezit de realitate se cutremura de manie, ca visul lui de-a deveni, acel cineva, care rupe gura târgului, este imposibil. Nu stiuse ca, omul de succes în capitalism, trebuie să urce pas cu pas, muntele succesului, enorm de înalt, ca să ajungă să privească lumea de sus. Uitându-se în jur cum mii de oameni, urca cu pasi mărunti muntele vietii, unii urca spre succese materiale, altii urca să ia mai multă lumină. Cei iluminati urca în tihnă si bucurie, multumiti si fără grabă, oprindu-se mereu la câte o agapă frătească, ca să admire frumusetea grădinilor, mireasma florilor, seninul zărilor, după care îsi continua urcusul cu credinta deplină că vor ajunge sus, nu pentru a se simti deasupra altora, ci pentru a fi mai aproape de Dumnezeu.
Este imposibil să îti cunosti rostul si drumul fără ajutorul cerului, pentru că stai împotmolită în mândria de-a te simti mare în gara mică, ca marfarul pe linia moartă, ruginit si părăsit, suierându-si durerile de-a nu putea merge, nici înainte, nici înapoi, dar nici nu vrea reparatie.Acei oameni care n-au subt laptele îngâmfării, si-a trufiei, sunt cei care au absolvit scoala vietii, într-o familie cu suflet crestin, la scoala primară, în care omul devine diplomat al propriului destin, doctorul iubirii aproapelui, a tolerantei si a păcii. Învătătura celor sapte ani de-acasă, ne da “diploma” de învins, sau învingător, primind din pruncie darul de-a fi propriul tău erou, acel erou iubit în familie, erou la muncă si în societate, convins fiind că, numai valoarea sufletească contează, ca să fi cineva. Acei care au ajuns cineva prin propriile lor forte, au stiut la plecarea din tară, că trebuie să ia totul de la zero, să muncească mult si să-si pună încrederea în Dumnezeu că le tine sănătatea si puterea, în truda lor spre culmea de unde lumea se vede altfel.
Cei care au venit peste ocean, la plecare, pe lângă geanta diplomat si costumul de inginer, multi si-au luat apetitul la critica, egoism, fudulie, si acel consum verbal, unul peste altul, citându-si laudele din infinitul lor atotstiutor, atât confratelui carpatin, dar mai cu seamă fratelui adoptiv. La orice discutie are tupeul să-si insulte localnicii, făcându-i lipsiti de cultură si inteligentă, desi nu stie o iotă din istoria si cultura tării de adoptie. Nu vede mai mult, pentru că nu poate pătrunde în paturile sociale mai înalte, vazand întreaga societate, de la firul ierbii, de la nivelul lui.
Cei care si-au înteles rolul în noua societate, martor le este timpul, care a ridicat steagul succesului, când numele lor a făcut ecou, în pozitiile de vârf a societăti de adoptie, dar si acelora care în noua lor vatră, si-au găsit pacea si împlinirea din visul lor. Unii din păcate, de cum au intrat în noua cultura, s-au încăpătânat să creadă că tot ce este românesc este cel mai bun, evitând să privească în noua vitrina a locului, ce valori îsi expune. Au preferat să privească înapoi peste umăr la vitrina tineretii de acasa, care-l făcea puternic si vibrant, chiar dacă el era doar o marionetă, o păpusă de cârpe, ce dansa la circul de stat. Omul trage după el nostalgia tineretii, când lumea era senină si viata era roză, lasand prezentul sa-si scrie istoria, nu din faptele lui demne de admirat, ci din suspinul de-a fi victima unui sistem obscur. Citeste in oglinda prezentului doar paginile trecutului sau, mazalite de propaganda comunistă, care nu lauda nici vestul, nici cerul si nici aproapele, ci ne punea să ne citim la lumina lumânării, antipatia, defectele si neputintele, unii altora. Acele timpuri dictatoriale, au prăpădit la multi darul divin, acel far după care se orientează nava vietii, când este în derivă, smulsă de furtună, si pusă să navigheze într-un ocean străin. Insa putini stiu ca, fara farul credintei, nu va cunoaste, nici calea înainte, nici calea spre casă, nici bucuira, nici viata frumoasa.
La multi le-a ajuns nava destinului, să rătăcească în largul marilor zbuciumate, fără lumină, fără directie, gata să se scufunde în abisul întunericului vesnic, devenind o epavă parasita de toti. Chiar dacă a ajuns emigrantul nostru, pe pământul făgăduintei, tot se simte ca un naufragiat, pe o insula pustie, cu inima închisă în frustrare si neliniste, pentru că mândria nu-l lăsa să privească cu iubire, nici pe fratelui său aproapele, nici seninul cerului, cu bunătatea si smerenia care i-ar repara doagele, ci îngâmfarea îl pune să privească doar dedesubtul lui, la defectele si neputintele oamenilor. Sunt la fel ca si cei care se mută la o casă nouă, îsi iau cu ei toate lucrurile incomode si hârbuite de vreme, chiar dacă au posibilităti de înoire, înghesuie toate vechiturile în dulapurile lor mentale, nu schimbă nimic, de frică că noul confort le-ar contrazice principiile.
Multi s-au deprins greu să intre cu toată suflarea în alt sistem, nevăzând nicicând seninul, ci doar petele de ulei a norilor, făcând mereu comparatii critice si înjurând sistemul ca i-a inchis in lagarul lui de muncă. Se vede noul venit, net superior colegilor, în propria lor tara, ca si cum ei s-au milogit la portile ambasadei românesti, să-i înfieze, nu noi am stat, ani de zile, asteptând răspunsul lor de adoptie. Tot acesti oameni sunt, cei care îsi alimentează pruncii cu critica si respingere privind sistemului educational, vorbindu-le copiilor de învătământul schilod, si lipsa de profesionalism a profesorilor, cea ce submineaza apetitul învătăturii, si motivatia de-a trage chiulul la scoală, alienandu-i de sursa de lumină a viitorului.
Multi emigrantii români, din cauza gândirii lor programate de sistemul comunist, care avea ca scop să ne transforme într-o turma de vite, usor de condus, prin surparea demnitătii noastre, prin necredinta, ura, critica si dezbinarea, căscând hăul suspiciunii si a fricii în relatiile cu semenul nostru. Nici un gând nu-i trece omului căzut, că ar putea iesi din fundătura propriei nefericiri, privind cerul, nu jos în ochiul de baltă, ci sus în seninul inaltului, punându-si în gând aripi de credintă, respect, toleranta, si iubire aproapelui, chemând binele să strivească acel spirit critic si zeflemist ce-l înjoseste. Să arătăm si în suflet mândria de-a fi cetăteni Canadieni, asa cum ne fălim să arătăm oriunde în lume mergem, pasaportul de adoptie în locul celui de origine.
De ce nu am fi recunoscători atât mamei noastre, tara de origine, cât si mamei noastre, tara care ne-a înfiat, făcându-l astfel fericit pe Dumnezeu, care ne-ar face să ne simtim acel diamant strălucitor în inelul din degetul lui. Nu putem iesi din închisoarea trecutului, dacă nu ne schimbăm modul de gândire, acel mod de-a ne simti superiori si a ne fofili la muncă, doar pentru că avem o facultate, privindu-ne de sus colegii, în special pe cei de altă rasă sau religie. Am fi fericiti daca am sti că, cei cu adevărat superiori, nu sunt cei cu multe diplome, nici cei care s-au pus singuri pe pedestral, ci cei care din plinul inimii lor împart titluri de egalitate, de respect si dreptate tuturora, acei nobili cu suflet de îngeri, cu piepturile decorate de medaliile virtutilor, la absolvirea smereniei si a iubirii.
Adaptabilitatea este acea vointa de-a respecta, tolera si a accepta ca toti oameni sunt egali, toti avem gena divină, toti suntem aici ca să facem lumină în întuneric, datori să sfintim locul pe unde trecem, mângâind prin respect si apreciere. Cum ne-am simti oare, dacă oaspetele care ne trece pragul casei, în loc să aprecieze privilegiul de-a fi in casa noastră, cu un ochi ne critica si cu celălalt ne dispretuieste, ne-am simti adânc răniti de trufia lui.
Pentru cei, încă închisi în carapacea trecutului, chiar dacă trăiesc multi ani în lumea nouă, tot se simt în vizită si nu la ei acasă, tot simt nevoia să critice si să de-a ordine gazdelor care i-au primit în casa lor, iar atunci când merg în vatra lor natală, spun invers, ce bine le este în noua casă, astfel tot mintindu-se îsi ruinează procesul de adaptare, simtindu-se toată viata învinsi de neputinta de-a reusi la examenul vietii.
Comportându-ne prietenosi si respectosi în casa care ne-a primit, este dovada bunelor maniere si bunei cresteri, a respectului, si a înaltei credinte, făcând cinste gazdei că i-ai trecut pragul, te va face curand membru al familiei sale, bucuroasă că poti să completezi si sa aduci cu munca si zestrea ta culturală, noi valente la valoarea ei. Ca membru deplin într-o familie de prestigiu, capeti altă identitate, este ca si când un ginere sărac intra într-o familie bogată, fără îngâmfare si critică, ci cu respect va pune umărul, să completeze lipsurile si să crească avutul de care va beneficia si el. Acest tip de om, va fi curând iubit de toti, îmbrătisând noi stiluri de viată, adâncindu-si rapid rădăcinile în noua glie, va rodii în el, pacea, linistea si împlinirea, acea bucurie de-a se simtii acasă, în patria care îl face mândru că-i apartine. Trăind în conditii nobiliare, îti poti clădi o structură sufletească puternică, care nu se clatina, nu se nelinisteste de ziua de mâine.
Am trăit multi ani cu căpăstru pe cap, vorbind cu zăbala în coltul gurii, cu frâul la barba, dusi de nas. Încât odată liberi, nu ne putem încadra în noua societate, pentru că ne este greu să renuntăm la căpăstru, la acele complexe de inferioritate, care nasc frustrarea, din comparatiile culturale, fiind îndrăgostiti de trecut si infideli timpului prezent. Este mai usor să te plângi de sistem si de localnici, din cauza cărora nu esti fericit, însă noi însine ne punem visele să călătorească doar înapoi pe punti de lacrimi, înapoi la tihna amară a trecutului, acolo unde nu trebuia să facem nimic, totul ne dădea partidul, însă cu ce pret am plătit lehamitea, de ne-am luat lumea-n cap? Oare nu mâhnirea pe traiul nostru subdezvoltat, ne-a pus inima în bat, să o luăm la sănătoasa, cât om vedea cu ochii, spre tara unde soarele apune? Oare nu sunt încă aceleasi bariere acolo, ce opresc speranta si cinstea să-si vadă viitorul?
Ne va arăta timpul că noi cei plecati, nu am întors spatele tării de origine ci, că umblând în lume largă, vom transmite celor de acasă, experienta si bogătia altor culturi, ce va fi de mare folos. Pe noi emigrantii, destinul n-a pus să fim ambasadori tării, ce-i fac cunoscut in lume cultura, traditia, si credinta noastră, aducand în schimb roadele altor civilizatii si culturi. Mai presus de toate, trebuie să ne simtim acei diplomati ai cerului, ce aduc la lumină, respectul, toleranta, pacea si iubirea, cu vesnica datorie de-a ne punem darul sufletesc pe altarul de jerfa a lumii, oriunde am fi.
Kitchener ON
|
Maria Sava 4/8/2013 |
Contact: |
|
|
