S-a furat visul american ?!
Intr-un articol elogios la adresa lui Mark Gitenstein, fostul ambasador american în România, Sever Voinescu spune printre altele: “ Un bun ambasador al Americii este nu doar un reprezentant al presedintelui american în exercitiu, ci si un ambasador al visului american aici. Iar visul american este, de fapt, visul oricărui om suficient de curajos să înceapă să si-l construiască singur. Mark Gitenstein a fost excelent ambasador al presedintelui Obama aici, a fost un foarte convingător ambasador al visului american aici…” ( Ambasadorul – Sever Voinescu, Dilema Veche, 27 decembrie 2012)
Intelegem aici că ambasadorul Gitenstein s-a străduit să ne convingă să fim suficient de curajosi pentru a începe să ne construim singuri visul american aici în România. Cum? Transplantând sau imitând american dream de peste ocean , în spatiul carpato-danubiano-pontic. Usor de zis dar imposibil de realizat pentru că american dream a fost … furat! Nu numai că a fost furat ( ar mai exista speranta găsirii lui) dar hotii l-au dezmembrat piesă cu piesă, au sfărâmat piesele, si au aruncat totul la groapa de gunoi a istoriei.
Intr-o carte de 557 pagini, cu titlu sugestiv Who stole the American Dream? , Rendom House, New York 2012, Hedrick Smith (autor al altor două rapoarte reusite, The Russians si The Power Game, si câstigător al Premiului Pulitzer) reaminteste cum s-a dezvoltat si ce a fost american dream si nu se sfieste să spună cine l-a furat si cine beneficiază de pe urma furtului.
American dream a existat întradevăr, până acum trei decenii în urmă, ca posibilitate de realizare a visului pentru orice om suficient de curajos să s-apuce să si-l contruiască singur.
Cu suisuri si coborâsuri, american dream s-a dezvoltat ca un reusit contract social caracterizat printr-un echilibru între puterea poporului (sindicate, miscări ecologiste, antisegregationiste, protectia consumatorului, protectia pensionarilor etc), puterile legislative centrale ( Congresul cu Camera Reprezentantilor si Senatul), administratia prezidentială si puterea patronală ( corporatii, firme etc.). Printr-un conses bipartisan, republicanii si democratii favorizau reglementări stricte care să protejeze angajatii, consumatorii, pensionarii etc. de excesele capitalismului american, inclusiv reglementări care să taxeze mai mult veniturile mari usurând povara taxelor pentru veniturile mici. Filozofia antreprenorială avea în vedere promovarea unor valori pe termen lung: cresterea constantă a productivitătii si a venitului, cu majorarea corespunzătoare a salariilor, si nu câstiguri mari , cu orice pret, pe termen scurt. American dream a permis dezvoltarea si consolidarea pozitiei clasei de mijloc, ( muncitori, functionari etc.) ,care se bucura de plata constantă a salariilor, alte beneficii, concediu plătit, asigurări de sănătate si planuri de pensionare finantate de companii, cursuri de calificare si promovare etc. Economia americană era impulsionată de consumul clasei de mijloc, în primul rând, si de cheltuieli sociale si militare substantiale. ,Patronii si angajatii erau solidari si la bine si la rău. Shared power, shared prosperity, shared risks, adică putere, prosperitate si riscuri distribuite cât mai echitabil cu putintă. Pragul de maximum 5% somaj, era functional, temporar, indicând full employment.
Degradarea si disparitia visului american este pusă, în general, pe seama unor factori externi ( aparitia unor noi concurenti, embargoul arab al petrolului din anii ’70 etc.) care, fără îndoială , au afectat într-o anumită măsură si economia americană.
In realitate, demontarea lui american dream a început din interior prin contraofensiva corporatiilor împotriva puterii poporului si presiuni de tip lobby asupra puterilor centrale si adminstratiei prezientiale. Se pare că “ scânteia” care a declansat trezirea la viata politică a Americii corporatiste a fost un pachet de masuri al presedintelui Richard Nixon din 1969 , măsuri care contineau cresterea taxei pe câstigurile capitalului, restrictii privind utilizarea adăposturilor ( paradisurilor) fiscale de către cei bogati, o nouă alocatie pentru cei cu venituri mici care scotea de pe rolurile fiscale cca. 2 milioane de persoane.
Pe fondul acestui climat politic, Lewis Powell, un avocat al marilor corporatii, lansează în august 1971 un adevărat manifest politic chemând “ la arme” establishmentul patronal :” “ There should not be the slightest hesitation to press vigorously in all political arenas… Nor should there be reluctance to penalize politically those who oppose it.” ( ‘ Nu trebuie să existe nici cea mai mică ezitare de a face presiuni puternice în toate arenele politice… Si nici nu trebuie să existe vreo retinere în a penaliza politic pe oricine se opune.” ). Cu manifestul lui Powell, business-ul îsi face intrarea în politică, nu ca partid ci ca foarte puternic grup de presiune în favoarea administratiilor companiilor si a actionarilors în detrimentul angajatilor.
La nivel practic de …actiune directă în economie, din rândurile CEOs , chief executive officers, ies în fată specialisti în asanarea unei companii ,care eficientizează în cel mai scurt timp prin restructurări, eliberări de personal, închideri de sectii de productie, de fabrici întregi, mutarea acestora în Mexic ( în prima fază), unde forta muncă era mult mai ieftină, anularea asigurărilor de sănătate finantate de companii etc. Prin urmare, cheltuielile se reduc substantial si profitul creste corespunzător, care profit se va împărti între administratiile companiilor si …actionari. Desi nu sunt parte în contractul social, actionarii, oameni cu bani, urmăresc câstiguri mari pe termen scurt, că de aceea îsi investesc banii în actiuni si tranzactii bursiere. Cu cât cheltuielile unei companii sunt mai mici , cu atât creste profitul si , prin urmare, cresc si dividendele. Compania devine foarte atrăgătoare în opertiunile de vânzare-cumpărare de la bursă, care prin sistemul de tranzactii ŕ la hausse, ŕ la baisse si scheme combinate, oferă investitorilor ( speculantilor) bursieri posibilitatea unor câstiguri substantiale într-un timp scurt, adesea într-o singură sedintă de bursa.
Paralel, se actionează printr-o sustinută activitate de lobby ( un eufemism pentru traficul de influentă legal) pentru punerea de acord a legilor cu trendul modificărilor în economie. Intre 1970 -1980 se instaurează noua paradigmă. New Economy ( Noua Economie) în care business-ul dictează conditiile, prin edificarea unui puternic sistem de lobby. In epoca de aur a lui american dream, activitatea politică a companiilor era fragmentată, fiecare companie actionând pe cont propriu. In noua paradigmă, peste 2000 de companii îsi deschid birouri la Washington ( de la 175 în 1971 la 2445 un deceniu mai târziu) si , prin actiuni concertate, construiesc o largă coalitie. Heritage Foundation si Cato Institute, înfiintate si finantate de corporatii, devin think tank-uri care elaborează analize politice din perspectiva business-ului. Business Roundtable, adunând elita corporatistă, ( chief executive officers) , devine principalul brat politic al corporatiilor la Washignton prin care se actionează nu numai pentru restrângerea puterii sindicatelor ( gradul de sindicalizare a angajatilor a scazut de la 27-30% la … 7%!) ci si pentru modificarea legilor muncii, a taxelor, a reglementarilor antitrust si bancare si a celor privind ocuparea fortei de muncă ( somajul de maximum 5% este istorie, astazi oscilând între 8-10%) Totul în favoarea corporatiilor. Raportul de forte corporatii – Congres, este astăzi zdrobitor în favoarea corporatiilor, 130 la 1! Pe culoarele puterii la Washington , asupra unui membru al Congresului ( reprezentat, senator) frontul politic al corporatiilor actionează prin 130 de specialisti în lobby, foarte bine plătiti. Congresul si administratiile de la Casa Albă dansează democratic pe muzica corporatiilor. Noua filozofie patronală orientată spre restructurare, delocalizare sau outsourcing si rescrierea contractului social, a subminat clasa de mijloc, motorul si beneficiarul lui american dream pentru o lungă perioadă după război. De aceea orice criză care vine, se îmblânzeste, se acomodează si nu mai pleacă.
New Economy , a transformat SUA, dintr-o societate fără clase ( cum aveau curajul să se laude cândva presedintii americani în fata sovieticilor) într-o scietate a castelor, cu o scăzută mobilitate pe scara socială, indiferent de rasă. “ There is a growing, and disturbing, evidence that America has evolved into a caste society, incrisingly stratified in terms of wealth and income, with people at bottom almost frozen there, generation after generation, and people at the top more end more frequently pasing on the self-fulfilling advantages of high status to their children and grandchildren. Increasingly, privilege sustains priviledge; poverty begerts poverty.” ( pag. 70-71) .( Există o creștere a dovezilor tulburătoare, că America a evoluat într-o societate de castă, tot mai stratificată în termeni de avere și venituri, cu oameni aproape înghetati la fundul societătii , generație după generație, și cei din vârf frecvent lăsând mostenire copiilor și nepoților avantajele auto-realizarii. Tot mai frecvent,, privilegiul sustine privilegiul; sărăcia naste sărăcie ). “ Children born to parents in the top ( income) quintile have the highest likelihood of attaining the top .And children born to parents in the bottom quintile have the highest likelihood of being in the bottem themselves.”( Julia Isaacs, sociology, pag.71 ) (Copiii născuți din părinți aflati în topul celor 20% cu venituri mari au cea mai mare probabilitate de a atinge topul.Si copiii născuți din părinți aflati în cincimea cea mai săracă au cea mai mare probabilitate de a rămâne la acest nivel ). Probabilitatea de a cădea sub pragul sărăciei este foarte mare si, odată căzut, sansele de a evada sunt aproape nule. In 2010 , Census Bureau raporta că un nou contingent de 2,6 milioane de americani coborâseră sub pragul sărăciei, totalul celor săraci ajungând la 46,2 milioane, cel mai ridicat din ultimii 52 de ani.
Cum se prezintă diferenta între caste? Potrivit unui raport al Federal Reserve, în 1970, directorii executivi din 103 mari companii erau plătiti anual în medie cu 1,2 mil. dolari , adică de 40 de ori mai mult decât salariul mediu al unui muncitor angajat full-time. In 2000, directorii executivi ai marilor companii erau plătiti în medie cu 9 mil.dolari anual, adică de 367 de ori mai mult decât salariul mediu al unui muncitor obisnuit. Există si exemple de CEO care au depăsit 2o mil. si chiar 100 mil. de dolari. Chief executive officers au atins statutul VIP-urile din lumea cinematografiei, a sportului, a showbizz-ului, plătite regeste
Modelul New Economy a fost preluat relativ repede de companiile europene, mai ales după dărâmarea “ cortinei de fier” care a deschis frumoase perspective capitalismului caravană si prădător , după cum îl caracterizează chiar analistii occidentali.
Inlocuirea lui american dream cu New Economy a însemnat startul în cursa profitului si instaurarea dictaturii profitului , o stranie dictatură ˡ care nu este nici americană, nici japoneză, nici europeană etc. , ci globală. Tot globul pământesc este sub dictatura profitului .Capitalurile , globalizate, se deplasează usor pe spatii ample, transnationale si transcontinentale, în timp ce forta de muncă, glocalizată, se vânzoleste în areale nationale sau cel mult continentale în căutarea unui loc de muncă. Eldorado-ul pentru alergătorii din cursa profitului rămâne China. Capitalurile americane nu puteau lipsi din această cursă si din Eldorado.
“ Over the past 8 years, China has cored out our manufacturing base and we have closed over 43,400 factories in the United States and lost almost 8 million manufacturing jobs. Not only din our government ignore this, but they intentionally refused to enforce the trade lwas. When the Chinese figured that out, they had a field day.” (Dan Slane –U.S. –China Economic and Security Review Commission) (În ultimii 8 ani, China a extirpat măduva bazei noastre manufacturiere și am închis peste 43.400 unităti de productie în SUA pierzând aproape 8 milioane de locuri de muncă. Nu numai că guvernul nostru a ignorat acest lucru, dar în mod intenționat a refuzat să aplice legile comerciale. Când chinezii si-au dat seama de asta, au avut un larg camp de actiune. )
Semnificativ în acest sens este comportamentul companiei americane Wal-Mart, cea mai mare companie de comert en détail pe plan mondial, clasată a treia din primele 500 cele mai mari companii multinationale în 2012 , conform Fortune Global 500.
“ Wal-Mart and China have a joint venture. Both of them are geared to selling products in the United Staes at the lowest possible price,… and both are determined to dominate the U.S. economy as much as they can in a wide range of industries.” (Professor Gary Gereffi, Duke University) (Wal-Mart și China au un joint-venture. Ambele sunt orientate spre vânzarea de produse în SUA la cel mai mic preț posibil, ... și ambele sunt hotărâte să domine economia SUA, cât mai mult cu putintă într-o gamă largă de industrii.)
Va fi reedidat american dream în SUA sau în altă parte a lumii? Niciodată si nicăieri.
Dictatura profitului nu lucrează pe bază de contracte sociale, cu oameni si pentru oameni, ci numai cu cifre. Scara de valori, cea mai simplă cu putintă, contine o singura valoare pe toate pozitiile: profitul! Cei pe seama cărora se realizează profitul nu mai sunt considerati oameni ci resurse umane, alături de alte input-uri, resurse: materiale, financiare, informationale. Nici cei care-si impart profitul nu mai sunt oameni. In dictatura profitului nu au loc sentimentele nationale, patriotismul. Nimeni nu mai crede în lacrimi. Output-urile se consumă, se reciclează sau se incinerează ( chiar si oamenii care nu mai pot fi resurse umane!)
Doar unul din trei americani mai afirmă astăzi că trăieste visul american. Dar ceilalti doi ce visuri vor fi trăind?
Nicusor Gliga
ˡ “ Une dictature sans dictateur, qui s’est insinuée sans s’attaquer ŕ une nation spécifique. Une idéologie du profit qui s’est imposée sans viser d’autre but que l’omnipotence d’une puissance financičre illimitée, laquell n’aspire pas ŕ prendre le pouvoir, mais ŕ avoir tout pouvoir sur ceux qui le detiennent, en abolissant leur autonomie. Si ces derniers prennent toujours les decisions, s’ils en conservent la gestion, c’est en function et sous la coupe d,un terrorisme financier qui les laisse sans liberté ni choix.” ( LA DICTATURE DU PROFIT – Une étrange dictature, Viviane Forrester, Librairie Arthčme Fayard, 2000). (O dictatură fără dictator, care s-a insinuat fără să atace o națiune anume. O ideologie a profitului , care s-a impus fără să vizeze alt scop decât atotputernicia unei puteri financiare nelimitate, ce nu aspiră să ia puterea, ci să aibă toată puterea asupra celor care o dețin, prin eliminarea autonomiei lor. Dacă acestia din urmă continua să ia decizii , dacă își păstrează managementul deciziilor, o fac numai în funcție de si sub controlul unui terorism financiar care îi lasă fără libertate si posibilitate de alegere)
|
Nicusor Gliga 4/7/2013 |
Contact: |
|
|
