Liviu Popescu, jocul de-a insecta sau despre efemeritatea omului
Un om ca oricare dintre noi vine în fata oglinzii să-si vadă chipul si, spre marea sa mirare, nu desluseste decât conturul unei fete omenesti acoperită de insecte într-o continuă si trufasă viermuială. Se retrage, ca si cum ar fi o greseală, dar fata rămâne sub viermuiala insectară; este vorba de o sfâsiere de sine, se întelege, o parte se percepe ca fiind dincolo si alta dincoace – si între ele, câmpul larg si arid al reflexiei. Al intelectului abstract care, slujindu-se de perceptie, îsi aproprie pe cele de-o clipă si constată sfâsierea constiintei de sine a omului. Omul se apropiase de oglindă si era (ca prezentă), priveste spre propriul chip si nu mai este. Este altceva care îl priveste pe el, pe el si lumea sa. Acum îsi dă seama că sfâsierea îl priveste pe sine si cele ale sale care populează social-ideologicul cu elemente tesute sub „masca fericirii”, cum zice Eminescu. Sunt ale sale si nu sunt, fiindcă nu tin. Abia imaginea din oglindă îi arată ceea ce se petrece în sine, partea rămasă de-o parte si-n care el se zbate ca o efemeridă, partea ce trebuie s-o recupereze.
Sub aceste fraze înscrise pe un fronton teoretic se asază si se lasă deschisă cartea Metropoliliput a lui Liviu Popescu. Ea pare insolită, scrisă de un spirit ludic si nonconformist. Dar cât de în conformitate cu cele ce se întâmplă pe treapta sfâsierii constiintei de sine a omului în acest ceas al încercărilor de schimbare a paradigmei social-ideologice! Să traversezi spatii cu forme si elemente haotice în căutare de real si realităti si să nu întâlnesti decât zone pline de efemeride, imaginea propriei tale umbre si limite, a alunecării sub finitudine! Liviu Popescu ia lumea asa cum este în acest ceas si o supune unui joc al spiritului ce dă semne din subterana în care se prezervă. O observă în cele mai mici detalii si viclenii ale individualului de a-si depăsi umbra, de a-si masca inconsistenta, si o întoarce pe cale umoristică, prin reflexie si proiectie analitică, dincolo de ea. Liviu Popescu realizează o transmutatie a „lumii” omului în „lumea” insectelor, o trecere dintr-un univers mai „mare” într-altul mai „mic”. De fapt, el nu descrie decât „rezultatul”, „lumea” gâzelor. Însă, prin unghiul de reflexie apărut, lumina cade până în miezul ontic al coliziunii din lumea omului, dintre destinul său de purtător al eternitătii si alunecarea în nimicnicia efemeritătii. Cel ce trage vălurile de pe această ruptură, prăpastie, nu râde, nu ironizează (să anuleze obiectul vizat), ci suferă alături de acest om „rănit” care nu stie cât de gravă îi este rana, ba chiar fatală. Există un paradox al lumii sfâsiate: binefaceri amagitoare răsucesc arbitrar negativul în pozitiv în această societate ajunsă inconstientă de sfâsiere si perversă prin represivitate. Ca-n basmul lui Andersen, împăratul se plimbă gol pe stradă si nu-i nimeni dintre cei ce îl văd să strige că vesmintele-i sunt false si aparente. În basm, a strigat un copil. Prin artă, deci, spiritul îsi găseste întotdeauna căi să vorbească. Fie si înfăsurat în candoare, fie si într-un mod ocolit – dar vorbeste. Liviu Popescu îsi alege acest mod indirect de a comunica. De-a intra din lateral pe scenă, cum s-a zis despre spiritul parodic. Prin mijlocirea „lumii insectelor”, el ne vorbeste despre cum este „lumea omului” ajunsă în reaua despărtire de ce este.
În această vorbire învăluitoare despre lumea omului printr-o alta, animalieră, „dată” ca inferioară, se pot surprinde trei raporturi si sensuri ale acestora: - În primul rând, când omul împrumută elemente si comportamente proprii celeilalte „lumi”, făpturilor din regnul animal – atunci se deschide „cartea cu lectii”, pe filele ei citindu-se deobicei fabule. - În al doilea rând, când bestiarul înaintează peste om, purtând cu sine răul agresiv, cu care infuzează si perverteste substanta umană. „Tipete” ale artistilor s-au fost auzite din timpuri si zone diferite, privind această pervertire. Unele îngrozite de alunecarea în absurd, altele în păcat, după cum s-au situat fată de procesul de mântuire a omului. Fără să tinem cont de acest din urmă aspect, să amintim două nume celebre. De pildă, Lautréamont care descrie în Cânturile lui Maldoror evenimente ale asaltului bestial asupra omului, agresivitatea tarantulei, până acolo încât omul nu se mai deosebeste de animal si, prin urmare, trebuie să piară odată cu acesta. Sau Franz Kafka, în a cărui povestire, Metamorfoza, se petrece preschimbarea personajului Gregor Samsa într-o gânganie („Într-o bună dimineată, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare”, Verdictul, EPLU, 1969, p. 24). Sunt mutatii care îl aduc pe om sub limite si praguri fără de treceri, adică la suprimare si autosuprimare. Nu-i vorba de estetisme, ci de un blocaj al fiintei presimtit tragic. - Pentru al treilea caz, de suprapunere a celor două, luăm numai situatia când raportul se deschide ca o prelungire dinspre lumea omului spre cea animalieră – luminându-se o rezonantă si un răsunet armonios dinspre cele ce se cer puse laolaltă. Se stie corola adăugată de Eminescu nuntii magice a lui Călin prin mirifica nuntă a gâzelor, din poema Călin (file de poveste): „Si pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten,/ Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătând din pinten;/ El tuseste, îsi încheie haina plină de sireturi: «- Să iertati, boieri, ca nunta s-o pornim si noi alături!»”, (Poezii, ESPLA, 1958, p. 69). Dar si invers, când, în loc de prelungire armonioasă, cele două lumi se surprind ca autonome si asemănătoare, ca omoloage si paralele, comunicând sau nu. Si cum lumea omului si constiinta sa se află într-un ceas prelungit de sfâsiere, lumea a doua rămâne doar reflexie, iar comunicarea – o proiectie subiectivă. Astfel îsi fac loc în reprezentările artistice căile indirecte, îndeosebi ale comicului; iar dintre acestea, cea mai largă, a umorului. Par veseli călătorii ei, dar ce tristi sunt în lăuntru, sfâsiatii!
Liviu Popescu este unul dintre acesti călători. Sfâsiat. Partea sa si a lumii ce-o simte ca străină, ca altceva fată de sine, o proiectează în afară, peste firava lume a gâzelor, a efemeridelor. Instituie o lume a acestora, omoloagă celei umane, întinsă în posibil si răsucită ca reflexie. În posibilul ei stăruie individualuri după îndividualuri cu determinatii proprii si de „împrumut”. Ele se cer observate si sunt descrise în amănunt (într-o desfăsurare epică) si, totodată, dimensionate ca si cum ar fi supuse unei „lupe” (si „citiri” suprarealiste). Toate acestea, cu atentie sporită, fiindcă determinatiile de „împrumut” adaugă lumină, sensul ce trebuie transmis. Lumea instituită, a gâzelor, are aceleasi coordonate spatio-temporale precum cea umană, numai că sunt reduse („Lunile aici, în orasul lor, care se numea/ Metropoliliput – o groapă de gunoi la marginea/ unui oras uman – sunt ani pământesti./ O lună are fix 365 de zile de fus fiziologic.” Chihlimbar, p. 38), iar cele cauzale îsi păstrează acelasi fel de a fi mai mult sau mai putin vădit. Izbitura lor, adică perceperea efectului fără stiinta cauzei, generează explozia comicului si întinderea umorului. Precum se întâmplă si în lumea omului. Mai mult, materia si continutul acestor raporturi, de la instinctul erotic la simtul conservării, de la organizare la administrare, de la spectacol la politic par direct răsturnate din cea umană. Dar separate. Metropoliliput-ul este o „lume” complexă (cu scoli si parlament, cu stadioane si închisori, cu interlopi si politisti), ca si cea umană, supusă unor cataclisme naturale si umane, venite din partea unei lumi de care se atinge, dar n-o cunoaste, un tărâm de la marginea oricărui Megapolis, o groapă a gâzelor aflată într-un continuu pericol din pricina deciziilor „umanilor” si expansiunii unui New-York al acestora. Si invers, într-un fel: „lumea umană” nici nu-i bănuieste dramele. Vorba lui Gogol, totdeauna omul se supără pe oglindă dacă îi arată fata strâmbată. Prin functie, Metropoliliput-ul este un oras paradoxal, „mic, dar mare”, cum zice autorul: în mic este arătată fata lumii mari si trăsăturile greu de distins ale acesteia, prin mic, se văd si mai mari. „Sunt multe drame si veselii de povestit” din Metropoliliput. Fiecare poveste, poemă, poartă cu sine destine agătate de iluzia fericirii si care brusc se prăbusesc în prăpastia fără fund a mortii. Efectul este comic, desi substratul tragic. Mai exact, pare comic, fiindcă între iluzie si realitate se întinde clina umoristică. Unghiul subiectiv al autorului si perceperea „existentială” a destinelor si întâmplărilor. Liviu Popescu pare că expune într-o joacă întâmplările (ce cavalcadă au rimele interioare!), că lumea gâzelor se miscă într-o betie a jocului, însă privirea sa le urmăreste inconstienta si se fixează pe efemeritatea si prăbusirea lor. Cum saltă omul sfâsiat, fără constiinta infinitătii spiritului său, deasupra prăpastiei! Desi gâzele actionează după propria lor vointă si libertate, ele suportă nu doar consecintele propriilor actiuni, ci si pe cele determinate din afară. Este aici nuanta tragică a acestui comic. Tristetea celui ce priveste si amărăciunea a ceea ce este privit: omul în ipostază de gâză, de efemeridă. La nivelul reflectiei. Al constiintei doar oglindă.
Unde sunt sfâsieri si contraste se întind tinuturile posibilului. Ale evanescentei si iluzoriului. Este locul unde morala nu-si găseste sens si nici erosul puterea de punere laolaltă. Imaginea din oglindă, Metropoliliput-ul, ne-o spune pentru toate cele ale omului: – Între acestea, central se află posibilul posesiunii. Adică, „lumea” banilor, a bunurilor posibile, unde contează posesiunea si nu ceea ce esti.
Cu banul în mână si sub obsesia desfătării, omul înaintează printre fantasmele valorilor materiale si biologice. Virtuozitatea umoristică a lui Liviu Popescu atinge sec uluiala: posesiunea posibilului nu poate să sustină nici măcar aceste fantasme. Spre o pildă, poema The Legacy. O parabolă a lăcomiei pentru bani si a lipsei de sens, atât pentru efort, cât si pentru viată. Povestea: „Un soarece dandy, proaspăt emigrant/ dintr-o colonie hambar, veni trufas/ la oras.// Cazare luă chiar în centru, la un uman/ aristocrat. În scurt timp deveni/ un soarece magistrat, dar unul versat/ care prin diplomatie si farmec personal/ înmuie instinctele primare ale unui/ birmanez îndesat.// Ba mai mult, brânza de Olanda, cascavalul/ parizian si multe alte delicatese/ nu lipseau la cinele în doi.// Motanul se prinsese că alături de rozător/ poate face echipă bună de infractori/ incomozi. Asta până într-o zi când/ doamna domnului uman îi surprinse/ pe amândoi după hotă beti clampă. (...) Doamna umană luă mătura si îi fugări/ pe cei doi strengari. (...) Târziu l-au găsit pe sărmanul emigrant./ Dar ce dramă si ce sinistru joc al sortii./ Speriat de babă, se ascunsese/ într-o cameră blocată pe exterior./ Nimerise nărodul chiar în seiful cu bani.// Tocase de foame toată averea.// Când l-au găsit, desi în rai era demult/ putea să spună că în scurta-i viată/ mâncase bani nu glumă, sute si mii/ de dolari gheată. Banii strânsi de umani,/ în peste patruzeci de ani.” (pp. 56-57). „Ochiul dracului” sclipeste iluzionist si amăgitor de peste tot. Întreg spatiu insectar este cuprins de magia lui, mai ales prin functie: insectele pun la cale „afaceri” peste „afaceri” si, deloc surprinzător, acestea sunt cele care le mână pe cale. Totul este împânzit de „cârciumi” si „cafenele”, de „jocuri de noroc” si travestiuri, de descinderi si diversiuni, de pândiri si ascunderi, de binefaceri perfide si crize salvatoare, de „moravuri usoare” si conflagratii grele – în fine, toate, dând seamă ca locuri de consum si consumare de om. Spre exemplificare, să aducem câteva decupări. Mai întâi, imaginea cotidianului, prea omenesc si fără valori: „Într-o crâsmă, doi bondari afumati/ jucau poker, travestiti/ în cobzari./ Unul părea dezamăgit că iubita-i plecase/ într-o altă bârnă. Fugise cu un trântor./ Nu doar un oarecare, ci unul de prisacă,/ cu aripi 4x4 si climatizare pentru elite./ O făcuse rapid, din cuvinte potrivite.// Cârciuma din povestea noastră/ era proprietatea unui melc/ interlop, eliberat de vreo trei ori pentru spargeri/ de locuinte./ O investitie profitabilă într-un borcan/ de magiun fermentat,/ cu filetul spart si doar de vreo două luni/ abandonat.// Bondarul încornorat îsi jucase toată averea,/ banii si mierea./ Potul de acum erau aripile. Nervosi, fumau/ ca doi cancerosi tigări milaneze/ de contrabandă./.../ Nimeni nu observase că între timp/ la masa din separeu intrase bondărita/ adulteră la brat cu trântorul/ gonit din stup. Melcul patron,/ simtind iz de scandal, se apropie/ încet de scorpie./ Le făcu semn ăllor doi/ s-o ia discret către iesire.// Dar prea târziu, bondarul înselat/ i-a reperat. Îsi încărcă acul cu trei săgeti/ de venin si spre cei doi se porni./ Agitatie, tensiunea urca spre cer.// Dar brusc sirene pe potecile din bălării/ Lumea auzi./ O trupă de mascati din roiul/ din poiană pătrunse-n cârciuma borcan./ Îl reperară pe trântorul amorezat./ Cu patru gloante de venin venite din senin/ acesta pică lat.// C-asa e regula din roi. Când trântorii/ prea multi devin, ministrul de resort, în spetă/ matca fără chip,/ omoară adaosul masculin.” (Dura lex, sed lex, pp. 16-17). – Gâzele, insectele se miscă într-o realitate tulburată de iluzie, de o fantezie goală si o sporită fascinatie a lucrurilor de-o clipă. Miscarea si zbaterea lor generează o feerie a efemeritătii, orbitoare pentru tot ce cade în plasa asteptatei fericiri. În Faleze de nisip, poemă parodică după filmul cu acelasi titlu al lui Dan Pita, o scoică pe moarte îmbie cu „un ocean de vise” trei bolnăvioare urechelnite, una cu hernie, alta cu colesterol si ultima cu chef de furnici, ele întelegând că marea este de fapt „un vraci” care le poate vindeca – si drept urmare, sfârsesc, una în burta unei hamsii, alta în ciocul unui pescărus si ultima în „colivia unei scoici/ pubere”. Si povestea se reia, la nesfârsit („În noaptea următoare/ alte trei surate bolnăvioare/ spre mare vor porni,/ ca tel.”, p. 25). Acest nesfârsit, prost infinit, în cuvinte hegeliene, stăpâneste „lumea” efemeridelor si este imagine exactă a efemeritătii celei umane, alunecată în visele socialului si iluziile ideologicului. Nu întâmplător, pe lângă situatiile zise reale, smulse din întinsele zone ale iluziei, ajung obiect de parodiat si părti ale artei: de inadecvată receptare (de fantezie sau „realitate”) într-o asemenea „lume” sau de uitare a fiintei si devenirii omului, adică ale artei de divertisment si spectacol, ce nu tine nici cât traversarea propriului cadru sau ecran. Decât prin abundentă. Poemele lui Liviu Popescu le preiau în comentariul umoristic fie direct, fie prin contre-amploi, atunci când ele tin ceva mai mult. Analogiile cu sens schimbat sunt misterul si farmecul umorului lui Liviu Popescu. Din zestrea literară: Personajul Ebenezer Scrooge din romanul A Christmas Carol al lui Charles Dickens dă titlul poemei Mr. Scrooge, unde un cărăbus de mai, agent de circulatie, încurcă circulatia gâzelor neprevăzând luminitele din pomii împodobiti în ajunul Crăciunului. Povestea de dragoste Tristan si Isolda este mutată în poema cu acelasi titlu, protagonisti fiind un viermus si o viermusă de măr. În registrul umoristic multe se preiau răsturnat, ori cu înlocuiri si adaosuri (cu referinte cunoscute): La început a fost brelocul; Ce naste din cucuvea nu soareci mănâncă; La început n-a fost cuvântul; Conditia umană; Venea o mazăre pe râu; Coana Râmă fată-n fată cu reactiunea; Gâzele cu camelii; Un greier fabulist; Unde dragoste nu e, nici viespe nu e, sau A bâzâi sau a nu bâzâi. Altele din „recuzita” politică recentă: Pusca si bicicleta lată; AJOFM, Toamna nu-i ca primăvara, ori Solidarnosc. Din cinema: Filmul Forrest Gump al lui Robert Zemeckis generează desfăsurarea umoristică în contre-amploi a poemei cu acelasi titlu. Aparenta strălucitoare a unui fante, un furnic domnesc, nu este altceva decât aparentă. Înotând într-o piscină, sub razele unui felinar atârnat de un cotet, este ciugulit de un cocos fără somn. Iar furnicilor, ce fuseseră extaziate, nu le rămâne din el decât o aripă. O parafrază umoristică a filmului serial Edera este trista „poveste” despre sărăcie si decădere din poema cu acelasi titlu. Titanic ice este o poemă ce vizează din lateral drama scufundării Titanicului si o dimensiune a psihologiei feminine. O furnicută visează într-o noapte de Ajun cum îl salvează ea pe cărăbus după vas si îl păstrează pentru sine. Referire la proasta receptare estetică a femeilor ce confundă personajul cu actorul. O altă poemă, O broască numită dorintă, ce trimite la filmul Un tramvai numit dorintă, după piesa cu acelasi titlu a lui Tennessee Williams, expune în registrul umoristic exterioritatea relatiilor, materială si instinctuală, dintre doi indivizi, cu corelarul: modul direct de rezolvare a relatiei dintre prudentă si lăcomie. Un „libelul bătrân” doarme în fiecare noapte pe botul unui mât. „Rozătoarele cu poftă de insecte” sunt în dilemă: „Să se aseze la masă,/ sau să devină felul doi?” Până într-o seară, când o broască „îl suflă de pe al motanului botic”. Si poema se închide autoreferential: „În văgăuna lor de sub podea, soarecii/ privesc la ceas aniversar, spectacolul/ de teatru – Momeala trece în nefiintă,/ tradus în limba lor – O broască numită dorintă!” (pp. 106-107). Serialul X-Files curge pe clina umoristică în poema omonimă. Aidoma si Sinteza Zilei cu concluzia: „Zumzet mult, apă de ploaie,/ asa se caracterizează viata publică/ din orasul gâzelor./ Bălegar si noroaie.” (p. 111).
Existente bazate pe satisfactie si consum, pe devorarea aproapelui si triumful spiritului de conservare în pofida celui de valorizare, raporturi pervertite, o viermuială fără sperantă – sunt observate, descrise cu detalii riguroase, fiecare trimitând dincolo de sine, la acea lume ce nu mai poate să-si vadă limitele din cauza aparentelor si orbirii, a autosatisfacerii represive. Liviu Popescu proiectează în „lumea” gâzelor miscări si desfăsurări de forte, legi de împletit întâmplări, mecanisme de degradare si salvgardare, infirmităti si puternicii, asociatii si societăti de salvare, ratări si lupte sindicale (precum Solidarnosc, parodie a grevei transportatorilor si a măsurilor administrative antigrevă), morti besmetice, fără sens (ca pe stadioane: „Cochilii sparte, picioare rupte,/ aripi pe jos, muste mâncate,/ greieri arestati, pariuri pierdute/ si jurnalisti turmentati./ Cârciumile pline, mobsteri scarabei,/ iar fetele de noapte, zglobiile lăcuste/ iubite pe-ntuneric, pardon, fără fuste!”, Champions League, p. 55), lupte si izbânzi ideologice si politice (v. Cariile din Nord vs. Cariile din Sud), războaie si masacre fără nicio logică, decât cea ascunsă, a îngurgitării (spre evidentă, parodia Ia tebe liubliu, Libia le bleu: „Râmele albe aveau pretentii la apa/ pe care o păzeau/ râmele negre.// Râmele albe nu trăiau în bălegar,/ ele aveau case la rădăcini de lalele.// Râmele negre erau agresive, aveau/ ochi si mustăti. Cele albe respectau/ standardele/ dar voiau si ele apă de ploaie,/ că ar fi la pret bun barilul.// A început războiul, râmele/ albe au apelat la fluturi mari/ să arunce cu licurici aprinsi/ peste casele din bălegar/ ale rămelor negre./.../ Sarcozul inelar decretă faptul/ că râmele negre se făceau vinovate/ pentru viermicid si că nu respectă/ standardele. Că au mustăti si ochi,/ cel putin liderul negru, o râmă/ „Moamar”, bătrân colonel de bălegar./.../ Sarcozul alb si bruna sa râmă/ voiau însă în istoria politică să rămână,/ cu riscul unui război inelar,/ pentru, vezi Doamne, un ocean planetar.”, pp. 122-123). Orice actiune sfârseste, involuntar, în derizoriu; făpturi de o clipă se prăbusesc sub greutatea „cojilor” translate din lumea de deasupra, sfârsitul destinelor cade ca o ghilotină, fără să se stie de ce si de unde. „Masacrele” acestea sunt cele care înfioară si cutremură – dincoace, de fapt, pe tabla de piatră a artei ce ne priveste.
Precum în lumea omului, conchidem, asa si-n lumea gâzelor! Si invers, spune poetul. Iar ceea ce este uimitor în asemănare este obturarea traseului dintre cauză si efect. De pildă, poema Recviem, ce descrie concertul dedicat gâzelor ucise cu erbicid (ucidere în masă). Nu numai ciclul valorizant, ci si cel biologic, al vietii, este frânt. De unde „participarea” si strigătul poetului: „Un gând frumos/ pentru cei dusi. Un strigăt/ ecologic, că fără gâze, nici/ pentru mine aici nu ar mai fi muze.” (p. 29). În apele oglinzii se văd sacrificiile în masă din Orientul Mijlociu si din atâtea părti ale lumii. Mai mult, cu Metropoliliput-ul se petrece si un cataclism, apocaliptic descris în poemul din final, Nu mor gândacii când vor oamenii. De fapt, el urmează altuia, „spus” de poemul central, Metropoliliput. Buldozerele oamenilor astupă groapa de gunoi si distrug „lumea” gâzelor, însă aceasta, cât se mai salvează, o ia de la capăt într-o altă groapă de gunoi. „Nimic nu mai era din tot ce-a fost.// Decât gândaci făr-un picior, broaste cu dizabilităti,/ albine muribune. O mică grămăjoară de gunoi/ a dispărut sub tăvălug. Asfalt încins curse peste rănile/ lor. O lume s-a sfârsit. A lighioanelor.// În alte colturi ale orasului cel nou/ însă o groapă de gunoi reapare. Supravietuitorii/ au luat-o de la capăt./ Pentru că, nu-i asa, nu mor ei, gândacii,/ când vor oamenii.” (p. 133). Este continuă cădere în moarte si o provizorie salvare a biologicului ca biologic din finitudine. Finitul joacă în plasa infinitului cel prost, întinsă în cutremurătorul si linistitorul s.a.m.d. Este jocul gâzei inconstientă de efemeritatea sa, dar pentru cel ce a asezat oglinda, si îl dejoacă, pentru poet, este un joc cultural care are ca subiect pe acel homo ludens văzut de Johan Huizinga.
Perspectiva ludică a lui Liviu Popescu este stranie si incomodă, deschisă pe vericală: nu prin om despre om, ci prin gâze si insecte, prin existenta larvară, efemeridă a lor, prin limita si negativul închis în sine ale existentei lor se dă seamă despre ceea ce este omul alunecat în uitare de fiintă si despărtit de devenire si mântuire. Omul blocat în biologic si în socialul devalorizant. O biată gâză inconstientă de efemeritatea sa. Citim în efigie cât de limitat si îndoielnic este totul; că biologicul cu efemerele sale valori este doar obiect al derizoriului. Unde poate să fie mai evidentă finitudinea decât la nivelul mic al lumii, al gâzelor? (Palma dată aici de mâna uscată a mortii, acestor firave făpturi, se aude mai puternic si rezonează amplificat în lumile alăturate, în cea a omului.) Comparatia ne este strivitoare. De-ar fi doar alarmantă, cum vrea umoristul Liviu Popescu, căci omul este constient de efemeritatea sa! Însă un sir nesfârsit de „comemorări” sunt până la urmă poemele sale. Deducem de aici că omul trebuie să se aseze sub cupola altor valori, a celor spirituale, cu legea lor de coexistentă si preluare a celor din zonele mai joase, de împliniere prin iubire. De punere laolaltă cu zeii, spre a zice împreună cu Platon. Să ne amintim si de spusa Atenianului din ultimul său dialog, Legile, unde omul pentru a „dobândi milostivirea zeilor” trebuie să practice „jocuri potrivite cu firea lor”, fiindcă astfel se cuvine să-si petreacă viata „unor fiinte care oarecum nu sunt în întregime decât niste jucării ce detin numai o frântură de adevăr”. (Platon, Legile, Cartea a VII-a, 10, Ed. IRI, Buc., 1995, p. 216; trad. St. Bezdechi).
Cu acest sens ultim Liviu Popescu asază oglinda în fata omului ca oricare dintre noi.
|
Dumitru Velea 4/7/2013 |
Contact: |
|
|
