Psalmodieri la morile abstracte.
De la psalmii davidieni, la evlaviosul Dosoftei, la prima încercare heliadescă, apoi la Arghezi, la psalmii lui Eugen Dorcescu ori la imnele lui Ioan Alexandru, ispita psalmodierii atinge multe sensibilităti lirice, iar formulele trec de la incantatia evlavioasă, aproape eclesiastică, la cea laicizată şi mai apoi la cea abstractă, ideatică, radicalizată în formulări filosofice care fac din start selectia cititorului. Revolta împotriva datului, lamentatia profană a efemeritătii, drama luciditătii şi neputinta desăvârşirii duc adesea la inventarea unei ontologii paralele în care transferul metafizic spre o de-constructie şi mai apoi la o re-constructie a unui alt întreg, dar care nu mai este Totul fiindcă spulberă misterul Unului.
O carte bine structurata pe această temă a scris la noi Maria-Daniela Pănăzan (Poezia religioasă românească, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006).
O retrospectivă similară mi-a prilejut recent lectura unei cărti mai vechi a lui Dumitru Velea, Cartea fragmentelor I.Cuvinte fără orizont (Ed. Fundatia Culturală „Ioan D. Sârbu”, Petrosani, 1995), o carte cu o istorie care se regăseste în ea însăsi: „Între o Carte retrasă si alta imposibilă, ce faze să dezlăntui, Eu cu mintile tulburate?”
Cartea, refuzată, în chip firesc la vremea aceea, de Editura Eminescu, avea să astepte în sertar douăzeci si trei de ani. Important este că, în fine, avem o carte cu patruzeci si unu de poeme în proză, notate pe versete, pusă sub semnul pendulării între faustian si dantesc nu printr-un refuz al odinii, după modelul lui Nietzsche (Die Geburt der Tragödie, Also sprach Zarathustra, Jenseits von Gut und Böse, Götzen-Dämmerung, Der Antichrist etc.), ci pur si simplu din ratiunea hegeliană potrivit căreia „Cugetarea si reflexia au depăsit artele frumoase”, asa cum se retine ca motto anticipând discursul în-van-ostentativ al autorului. Cartea lui Dumitru Velea nu este una de „poemozii” (stranie formulă poetică!), ci una care riscă cititorul comun în favoarea unei armonioase relatii continut/formă; cunoscut om de teatru, autorul găseste o formulă elevată de colocutie cu un alter-ego (asemenea Supraomului lui Nietzsche), cu o exigentă a experientei si a ratiunii neîndoielnice, referentiale. De altfel, versetele sunt culese în cursive pentru omul derutat, obosit de sine, hăituit de întrebări, iar cele ale referentului extratemporal sunt culese cu litere drepte, nu de putine ori referintele fiind bolduite, mai ales când sunt atribuite unor nume sonore eternizate în istoria stiintei, a culturii si a filosofiei: Einstein, Simon Weil, Heinz Politzer, Hegel, Watson William etc.
Impreună cu acestea, Dumitru Velea nu re-construieste lumea în aceleasi coordonate socio-istorice, ceea ce nu ar fi fost nimic deosebit, ci o re-gândeste, uneori cu sabie şi sânge, cu stânci şi prea multe canale pestilentioase, cu frânghii, cu prea mult si disolut carnal, cu imagini în negativ. Titlurile sunt la fel de variate ca şi lumea refuzată de poet spre a fi re-gândită: Belciuge şi Hotare, Stâncă şi Piatră vie, Zgură fierbinte şi Dialog, dar şi Operă ascunsă şi Plânsul lui Nagg, Vacuumul lui Weis şi Cadranul Ahaz, Neutru şi Veghere, Măslini desfrunziti şi Portile pentragramei etc.
Aparent independente, textele nu au sens decât citite de la început, aşa încât să se poată aduna destulă substantă (în alomorfisme şi izomorfisme subtile), fiindcă spre final poetul conturează „Semnele cărtii”, disolutia propriu-zisă: „Pe apele fără orizont, eul despărtit satisface moartea (...) Dreapta-mi si stânga se strâng cu teamă ‒ străine-s în inversa călătorie, nici degetele nu mai formează o mână...”(p.89).
Ca în epica fantastică populară, spatiul si timpul se supun altor legi, ca si cauzalitatea de altfel: „Cartea de sus, cine-o citeste orbeste; cine orbeste-o-ntelege; cine-o-ntelege piere; cine piere o scrie; cine-o scrie se scrie; cine se scrie se naste!”(p.88).
Poetului îi apare „altfel temelia sub care trebuie să piară”(p.86), eul fragmentar nu mai intră în relatie cu nimic, nici cu sine, mai ales că de la început tocmai cu sine este într-o permanentă contradictie. Daimonul său, magica si divina Odette (desigur, personajul principal din Lacul lebedelor, opus 20, de Piotr Ilici Ceaikovski, sau poate chiar fermecătoarea actrită californiană Odette Annable), îi răvăseste gânduile precum zburătorul eminescian, ori cel heliadesc: „Îmi e paharul plin pe valea asta si capul uns de fericire si Odette mă cară, ca-ntr-o visare...”(p.45).
Reculegerea vine însă liniştitorare în poemul XVIII (între voi), închinat bunicului său, Lie, un fel de spirit protector, desprins din arhaicul cult autohton al strămosilor: „Am renuntat la mine. Unde e lumina? Mereu mai îndepărtat: cine să-mi spună de und esti, până unde sunt? De unde încep Eu si unde apari Tu?”(p.35).
Drama începe cu Facerea epistemică, cu zvârcolirea tărânei în sânge, ceea ce precede împăcarea în pustietate, sau întru continua pustiire în timpul rezumării, de după fiinta fiintării si în sensul culturii: „Misionari cu schimbul, functionari de fraze (...), încă nu ati aflat că ultimul poet al lumii a murit acum un secol?” (p.34). Ispita eternelor întrebări cu mereu nesatisfăcătoarele lor răspunsuri devine, dacă nu este cumva de la început, irezistibilă: OM-ul, eternul miracol pe jumătate nedezlegat, se relevă dantesc în poemul XVII (dialog), conceput în ideea unei colocutii ipotetice (Eu am întrebat, Tu n-ai răspuns; Eu am zis, Tu n-ai zis). Poemul se încheie cu o notă: „De la o vreme omul nu mai întreabă nimic. Se asează pe ultima treaptă si asteaptă. Stie că dintr-atâtea răspunsuri, acum, unul singur i-ar fi de ajuns, al întrebării: Cine sunt?”(p.33). Răspunsul, de fapt, a fost dat de Socrate: Stiu că nu stiu nimic, si nici măcar asta nu stiu.
Însotitorul dantesc nu se statorniceste în echivoc, dar mimic din ceea ce este referential în experienta mundană nu găseste decât o jumătate de răspuns satisfăcător celei mai grave întrebări ale fiintării, ca să folosim un termen heideggerian: „Erai jumătate în istorie, jumătate în logic; acum decide singur de partea cui este eroarea...”(p.33).
Că istoria este frecvent ilogică, stim din istoria însăsi, de unde abductia ne conduce spre ipoteticul plauzibil, ca parte logică a unei ecuatii cu două necunoscute, iar OM-ul, kantian, nu poate fi predicat real în nicio propozitie, scolastic este jumătate(?) essentia si jumătate(?) existentia, ca după ontologiile moderne fiinta să fie concepută atât ca res extensa, cât si ca res cogitans.
Poetul Velea rămâne undeva între tezele ontologiei moderne si teza logicii (omul-fiintă a copulei; este-le). Obsesia jumătătilor, ca simbol al incertitudinii, revine frecvent: „cu o fată spre umbră si alta spre lumină, însemnând linia obscură dintre coajă si miez, improbabilă...” (p.87); „Privesti într-o lacrimă: vezi ghemuit, ca un fetus, un om: jumătate copil, jumătate bătrân ‒ sub transparentul perete, copilul plânge si bătrânul priveste uimit în lacrima lui” (p.75) etc., după regula dihotomiilor si a congruentelor. Cu un supratitlu, Cartea fragmentelor a lui Dumitru Velea, umbrit parcă de celălalt titlu, Cuvinte fără orizont, ne trimite cu gândul la filosofia eleatilor (fie si la cartea lui D.M. Pippidi; Fragmentele eleatilor, Ed. Casa Scoalelor, 1947), Scoala din Eleea (sec. V, î.Hr.) fiind cea care a preluat prin Xenofan teza pitagoreică a Unului-Tot, la care ne trimite cumva însăşi psalmodierea ca atare. El notează: „4 (Marginal: O voce mă părăseste întru dovedirea nonidentitătii, când aprob noua lege din Cartea fragmentelor, fără să iau seama sub textul cui piciorul reintră în lat.)” (p.18). Plânsul lui Nagg (eng.: sâcâitor; nagging!) trimite si el, printr-un bufon (râsul ca evadare si terapie), la filele unei cărti tainice despre un Deus absconditus, mai degrabă cel din Isaia (Eu întocmesc lumina si fac întunericul, Eu dau propăsirea si aduc restristea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri ;45.7 si unde se mai adaugă: Vai de cine se ceartă cu Făcătorul său! ;45.9), dar nu un Deus otiosus, care si-a abandonat creatia, ca în mitologiile păgâne.
Poetul trăieste însă nebunia nobilă a creatiei profane (nu ca furor, ci ca psyche):„Apăsătoarea indeterminare a Operei ridică în fată neantul determinării ei si coboară aventura, sub îndoieli, în tenebre. Truda spre centrul secret se impune din afară. Să fie nebunia operei!?”(p.44). Si fiindcă mi se pare că nu as fi spus suficient despre psalmodierea lui Dumitru Velea, nu pot să nu observ indicativitatea, psalmică si ea, legată de un citat preluat din Pascal, care se cere si trebuie lăsat sub semnul certitudinii: „Există destulă lumină pentru a-i lumina pe cei alesi si destulă obscuritate pentru a-i umili. Există destulă obscuritate pentru a-i orbi pe cei dezaprobati si destulă claritate pentru a-i condamna”(p.53). Numai asa înteleg de ce Cartea fragmentelor I. Cuvinte fără orizont, la care mă întorc după atâtia ani, a trecut, după Purgatoriul aşteptării, prea putin observată prin râsnitele stirbite ale critici românesti, tot mai asistemice si suficiente.
|
Iulian Chivu 4/1/2013 |
Contact: |
|
|
