Experienta canadiana ( 36 ) _ Provinciile de la Atlantic
Provinciile de la Atlanticest locul celor mai vechi stabilimente ale nativilor. Prima natiune “Beothuk” a populat cel mai de est colt al teritoriului, iar natiunile “Maliseet” si “Mi’kmaq” au populat teritoriile care vor deveni New Brunswick si Nova Scotia. Pestele i-a atras si pe Europeni pe coasta Atlanticului. “Norsii” (the Norse) s-au stabilit cu o mie de ani în urmă în zona numită astăzi Newfoundland, iar pescarii portughezi, englezi, francezii si spanioli veneau vara cu regularitate prin secolul 15 într-una din regiunile cele mai bogate în peste din lume — “Newfoundland’s Grand Banks” — .
Pescuitul era atrăgător, dar nu si traiul în regiunea Atlantică. Un număr de comunităti, incluzând diverse asezări de francezi în Ile St Croix si Port Royale din Nova Scotia s-au destrămat si au dispărut repede în prima decadă a secolului 17, iar 20 de ani mai târziu a dispărut stabilimentul catolic al lui Lord Baltimore din Newfoundland. Asezări stabile care să atragă colonisti francezi si englezi au prins cu greu rădăcini pe terenurile de pe coastă. Si de aceea, în timpul secolelor 17 si 18, “Maritimes” (cum sunt cunoscute cele trei provincii New Brunswick, Nova Scotia si Prince Edward Island), au alternat de multe ori supraîncarcarea cu francezi sau cu englezi. Numai după victoria engelzilor în războiul de sapte ani (1756-63), regiunea a devenit britanică si a rămas asa. În timpul conflictiului din Maritimes, Newfoundland a rămas ferm sub controlul unei Anglii oarecum dezinteresate.
Pe la mijlocul secolului 19, pe coasta de est a Canadei existau patru colonii distincte. Newfoundland a păstrat cultura originară a pescuitului si baza britanică de imigratie, desi “Beothuk” s-au stins curând după venirea colonistilor; Nova Scotia s-a organizat în jurul unei prezentze navale bazate la Halifax si a unor orasele pescăresti de pe coastă; New Brunswick s-a separat de Nova Scotia ca urmare a colonizării unui mare număr de Loyalisti, incluzând un substantial număr de fosti sclavi care au fost eliberati în schimbul luptei lor de partea britanicilor după Revolutia Americană; iar mica “Prince Edward Island” a sprijinit si fermele si pescuitul.
Cele patru colonii erau foarte izolate si nu prea existau legături între ele. Comertzul se făcea mai curând cu Marea Britanie sau cu statele din New England decât între colonii. Dar ele aveau nemultzumiri comune. Calea ferată facută de Maritimes ca să rezolve problema izolării nici nu era terminată si i-a îndatorat si mai mult pe colonisti; pozitia lor cocotzată la marginea continentului si vecină cu SUA punea probleme de apărare; toate coloniile erau dependente de comert, dar partenerii străini erau versatili si nesiguri. Aceste probleme au determinat întâlnirea coloniilor de la Atlantic din 1864 pentru a discuta posibilitatea unei uniuni mai largi, o asociatie care nu oferea prea mult pentru Newfoundland, ai carei reprezentanti au venit fară intentii serioase, dar care a atras intr-atâta celelalte colonii britanice nord americane, încât i-a convins pe politicienii din vest să vină la conferintă. Rezultatul a fost Confederatia si o uniune care initial a inclus Ontario, Quebec, New Brunswick si Nova Scotia, dar s-a lărgit rapid si a inclus PEI si alte colonii mai din vest. Newfoundland a rămas distant, alegând să nu se alăture Canadei până în 1949.
Unirea cu Canada a fost o binecuvântare mixtă pentru provinciile de la Atlantic. Economiile lor, bazate pe cherestea, pescuit si constructii navale, erau volatile. Politica de la sfârsitul seclului 19 de tarife ridicate, destinată să protejeze manufacturile canadiene de importurile americane, a înăbusit dezvoltarea în regiune, favorizând în schimb centrul Canadei. Până la sfârsit totusi, dependenta de productia primară a fost cea care a lovit cel mai puternic provinciile de la Atlantic.
Pe de altă parte, regiunea a beneficiat de accesul la trezoreria mai bogată a Canadei. Guvernul national si-a asumat datoriile coloniale din timpul Confederatiei, i-a oferit termeni financiari mai buni lui Nova Scotia când a amenintat că părăseste uniunea si a sustinut regiunea din nou în anii 1920 după valul de discutii despre independenta Maritimelor. În perioada de după război, aceste infuzii de cash au luat forma unor granturi de ajustare “Atlantic Adjustment Grants” si de egalizare a plătilor. Mai mult, politicile national sociale ale ultimilor 75 de ani –incluzând asigurarea de sănătate si cea de “unemployment” — au fost deosebit de atractive pentru cei din regiunea Atlantică a Canadei.
Beneficiile financiare ale Confederatiei au ajutat ca să se formeze o pozitie politică, dar relativ slabă, a regiunii. Cu o populatie totală de 2.5 milioane, adică jumătate din cea a marelui Toronto, si cu o economie care nu a prosperat de la sfârsitul secolului 19, regiunea are o pondere mică în luarea deciziilor nationale. Pescuitul care i-a adus pe colonisti în regiunea Atlanticului a fost epuizat de mult si, în timp ce turistii încă mai vizitează peisajul scenic al coastei, viitorul economic al regiunii rămâne nesigur.
Episodul următor: Relatiile constitutionale federal-provinciale.
Traducere: VPL
|
de P. E. Bryden 4/1/2013 |
Contact: |
|
|
