Ultimii proscrisii
Desi, calendaristic, vara trecuse si începuseră să apară semnele toamnei, pe timpul zilei căldura continua să fie înăbusitoare.
În fata sectiei de învătământ raionale, veniseră încă de dimineată câteva zeci de învătători si profesori, sau cel putin pretendenti pentru asemenea posturi, de toate vârstele, cu speranta că vor obtine repartitie la o scoală cât mai apropiată de Oras, după cum sperau cei mai multi, sau cât mai apropiată de domiciliu, după cum sperau câtiva. Posturi se găseau din plin, aflându-ne perioada când fuseseră înfiintate multe scoli elementare la sate. De aceea, multi tineri, în special absolventi de liceu care nu reusiseră la facultăti, sperau să prindă un post pentru a nu pierde timpul în van.
Operatiunea de repartizare, în urma cererilor depuse, fusese anuntată pentru ziua respectivă, dar continua să întârzie; după cum motivase secretara, toti inspectorii-sefi, însotiti de vicepresedintii de raioane ce răspundeau de învătământ si cultură, se aflau la o instruire de partid în cadrul regiunii, tocmai cu privire la încadrarea scolilor cu personal didactic pentru anul scolar ce urma să înceapă a doua zi.
Fiindcă în acea curte strâmtă nu se găsea niciun loc umbros în afară de spatele clădirii din fată ce adăpostea militia raională, un grup de vârstnici s-au dus în curtea bisericii de alături, care, sub coroanele unor tei bătrâni si rămurosi, avea instalate bănci. Printre cei de fată se aflau învătătorii Mihai Amza din Arnăuteni, Gheorghe Marinescu din Sobăreni, Vasile Popescu din Marinesti, Florea Vasilescu din Busteni, Mircea Nistorescu din Negrui, iar în mijlocul lor, povestind mereu spre satisfactia celorlalti, Serban Serbănescu.
Toti arătau îmbătrâniti înainte de vreme si purtau pe figuri crisparea determinată de situatia în care se aflau, aceea de a nu fi avut, după ani de detentie, un post de muncă în profesia pentru care cândva trudiseră din greu atât ei cât si părintii lor.
Mai întâi au făcut un bilant, aflând că unii din generatia lor primiseră atestarea si fuseseră reprimiti în învătământ, recunoscându-li-se definitivatul, altii muriseră prin închisori sau erau acasă cu sănătatea subrezită si nu mai pot preda. Au ajuns la concluzia că ei, cei de fată – si Serban i-a numărat – sunt cazuri fericite, chiar dacă nu au prins acea atestare ori au fost respinsi, trebuind să sustină din nou examenul de definitivare.
-Dintre toti cei ridicati din raionul nostru, noi suntem ultimii care, după ce am trecut prin furcile caudine ale luptei de clasă, iată că avem posibilitatea să ne redobândim titlul de dascăli, a constatat cu sarcasm Ghită Marinescu.
-Dar eu sunt unul din ăia care mi-am pierdut definitivatul si nu pot functiona decât ca suplinitor, în conditiile în care mai am paisprezece ani până la pensie, a remarcat Misu Amza. Măcar de-as fi avut vreo vină! a mai adăugat el cu tristete.
-Eu sunt în aceeasi situatie, dar nu cred că voi avea concurent nici în zece ani de-acum încolo. Nu vine nici dracu’ la Busteni, pe un salariu de nimic, era convins Florea Vasilescu, ai cărui părinti îl avuseseră ca nas pe inspectorul de plasă de pe vremea maresalului. Cred că nici nu voi mai da vreodată examenul ăsta, fiindcă acum sunt alte materii decât cele învătate de mine în scoală. Pe-acelea le stiu, pe cele de-acum nu. Visez si acum lectiile dlui profesor Costache si parcă-l văd cum cobora din trăsură la scoală. Ce să mai spun de lectiile de literatură sau de gramatică ale dlui profesor Gelep. Păstrez si acum notitele lui, dar nu stiu de ce fiindcă le stiu de la cap la coadă, dar nu mă mai întreabă nimeni de ele.
-Păi la tine nu au făcut perchezitie pentru cărti? Mie mi-au luat tot-tot! s-a mirat Sică Popescu, fost condamnat ca dusman al poporului.
-Am aflat cu o zi înainte de a fi descins ei si am cărat toate cărtile, cu sacii, la un vecin. Ăla i-a pus în ieslea boilor, apoi în podul pătulului. Le-am găsit roase de soareci când m-am întors. „Bine, nea Ioane, îti multumesc că le-ai păstrat!” „Dascăle, eu le-am pus aci cu gându’ că soarecii au ce mânca, porumb, si n-o să se mai ducă la cărtile dumitale. Dar vezi, ai dracului! Parcă i-a îndemnat cineva. Te pomenesti că or fi si-ăstia de-ai regimului”. Ce puteam să mai zic. M-am multumit si asa...
-Dar de ce te-au arestat pe dumneata? nu stia încă Mircea Nistorescu.
-Lor le trebuia un motiv, fiindcă tata fusese cununat si eu botezat de un om al maresalului, care ar fi făcut parte si din cancelaria lui într-un timp. Si să vezi motivul: Mama pusese la privată bucăti de ziar, si pe una din alea se aflau chipurile lui Stalin si Dej, în timpul unei vizite la Moscova. Atât le-a trebuit. Doi ani m-au tinut nejudecat, cinci am primit la proces si un an a fost peste termen,... supliment.
-Asta înseamnă că la mine au avut motiv serios. Au intrat în casă, mama le-a pus masa, au mâncat, au băut si s-au tolănit pe cele două paturi si pe scaune. Unul dintre ei, aruncându-si privirea pe peretele dinspre est, mai încolo de icoană a văzut chipul lui Stalin într-o ramă frumoasă, aurită. Nevasta îl decupase dintr-un ziar si îl pusese acolo ca să facem impresie la vizitatori. Ei însă au prins drag de ramă, unul socotind că i-ar face mare plăcere instructorului de partid dacă l-ar găsi în camera sa, care nu-i plăcuse cum era dotată si nu reuseau să-i intre în voie deloc. S-a ridicat, a pus un scaun si l-a coborât de pe perete. Uitându-se în dosul acestuia a văzut altfel de hârtie, de fotograf, pe care scria: „Dăruit de părintii Iulia si Iorgu tinerei familii Serban Serbănescu când s-au mutat în casă nouă”, după care urma data 8 noiembrie 1941. L-a desfăcut si, în spatele foii de ziar cu chipul lui Stalin, a apărut portretul regelui Mihai I. Eu tocmai veneam pe poartă, când ăla a apărut cu tabloul în brate, de parcă era popa cu Crăciunul. M-au luat din mers, nici nu m-au mai lăsat să intru în casă. Am fost îmbrâncit tot drumul. Am fost învinuit că fac parte dintr-o organizatie subversivă si condamnat la doisprezece ani de muncă silnică, iar mai în urmă mi-au mai pus încă zece, a detaliat Serban Serbănescu.
Asistenta nu stia ce să aleagă. Unii ar fi râs, dar simteau amăreala cazului, altii l-au compătimit.
* *
După un moment de reflectie, Florea a intervenit:
-Într-adevăr, nu degeaba te-au luat. I-auzi ce ti-a trecut prin cap! Să pui chipul lui Stalin peste al regelui... Te dădusesi cu tartorul! Ce voiai să demonstrezi? Succesiunea regimurilor politice? Eu te-as aresta si acum, s-a înversunat Florea.
-Nu fi rău, Floreo! Or, poate, nu ai înteles cazul? Oamenii, sau mai bine-zis sotia, care avuseseră până atunci portretul regelui în casă, acum, vrând să-l ocrotească, au pus pe-al dictatorului peste al regelui si... Dar intentia nu a fost rea, numai că s-a terminat prost si a tras bietul Serban mai tare decât tine. Lor le trebuia un motiv, retine nu cauză, motiv. Au găsit unul si de aci au îndrugat ce le-a trebuit lor ca să-l înfunde pentru alte considerente ale lor, a aplanat situatia Ghită Marinescu.
Dar pe tine de ce te-au luat? l-a întrebat Serban pe Florea, de data asta.
-Pe mine? M-au pârât că am pistol...
-Si aveai?
-Aveam si puscă; fusese a taicăi, care murise. O tineam în pod, între două sorturi ale îmbrăcăturii cosului de fum. Am văzut cum a luat foc o casă de la cosul ăsta si am mutat-o în podul grajdului, pe o grindă, acoperind-o cu nutret, cu gândul că o să-i găsesc un loc mai bun. Dar, între timp, m-au arestat pentru pistol, pe care mult timp îl tinuse muma sub vatra testului, dar la Ropotin a făcut alt test si s-a gândit să umble si la vatră. Unde să-l pună? Unde să-l pună? Sub gâsca care clocea în tinda magaziei.
-Că n-or fi căutat si sub gâscă! s-a mirat Popescu.
-Cotrobăiseră peste tot si nu găsiseră nimic. Când ieseau din magazie, a dracu’ gâscă îsi întorcea ouăle cu capul si a scos pistolul deoparte. Unul de-i mosisem copilul a încercat să se aseze cu spatele până trec toti, dar s-a prins un nenorocitu-dracu’, de era la front cu ei si a fost apoi avansat om de serviciu la primărie, că la mine la scoală nu-i mai plăcea dacă l-am pus să plătească damigeana de gaz pe care a spart-o când venea cu ea de la cooperativă, fiind beat. Măi făcea si băscălie: „Ia uitati-vă! Gâsca chiaburului, în loc de boboci, scoate pistoale!” Am fost învinuit că intentionam să formez o bandă înarmată cu care să răstorn regimul, si Ghită a izbucnit în râs.
-Bine, dar cu pusca cum a rămas? nu l-a slăbit Serban.
-După ce m-au închis pe mine, nevasta a vândut caii, vaca, apoi a cedat pământul, si grajdul a rămas cam părăsit. Într-o zi s-a trezit cu nenorocitul ăla de vecin prin fânar. „Ce cauti tu acolo?” l-a întrebat sotia. „Nu-mi vine o găină acasă de vreo săptămână. Cred că a ouat aci, la mata, si acum cloceste ouăle.” Peste două zile a venit seful de post si s-a oprit direct la locul unde era pusca. Au luat-o si, după ce o mai târâseră si pe sotie pe drumuri un timp, mi-au făcut alt proces, urmat de altă condamnare ca ... recidivist, desi eu eram lipsit de libertate de patru ani, timp în care am primit o singură vizită. Din cauza celei de-a doua condamnări, nu am putut prinde atestarea ca ceilalti, desi nu sunt convins că mi-ar fi acordat-o.
Din nou a urmat un moment de reflectie si în care unii s-au mai miscat, altii s-au lamentat de atâta asteptare...
-Bine că am scăpat, dar, dacă nu cedam pământul, nu se stie ce soartă aveam, a fost de părere Serbănescu.
-Eu n-am fost nevoit să-l cedez, fiindcă mi-l luaseră ei mai înainte cu tot ce aveam, a prezentat cazul său Mircea Nistoresacu. M-au băgat la sabotaj, mi-au confiscat tot ce aveam, am reusit să scap din arest ca si Emanoil Călugăru, dar, la consfătuiri, ne-au dat afară din sală ca pe niste proscrisi, mentionând că nu mai avem ce căuta în scoală.
-Si acum te primesc? a fost curios Amza.
-Am fost cu căciula-n mână pe la toate usile si am luat avize, dar cel de la partid e conditionat...
-Unde o să ceri post? a insistat Amza.
-La mine în sat, postul pe care am fost...
-Păi, dacă nu mai ai nimic acolo, unde o să locuiesti? Salariul nu-ti ajunge nici de mâncare...
-Am obtinut bucătăria, în care o să stau, pătulul si magazia, că în casă e sediul gospodăriei, si grajdul le trebuie pentru doi cai, unul al presedintelui, altul al inginerului.
-Cum de ai câstigat astea? a fost curios Ghită.
-Păi ei nu aveau niciun act de confiscare si asta pentru că, din câte am priceput eu, nu s-au priceput să le întocmească. Actele făcute au fost respinse si trimise înapoi de sectia financiară, iar ei altele nu au mai trimis.
-Norocul tău! a apreciat Serban. Înseamnă că vei obtine si restul.
-La mine nu a fost vorba de avere si nici de politică în trecut. Primarul pus de ei a avut pică pe mine si m-a trecut pe lista cu cei care povătuiau oamenii împotriva regimului. De la ăla mi s-a tras mie, a oftat Misu Amza. Bine, totusi, că n-am pătit-o ca Miereanu din Crângulet, care putrezeste pe-acolo dintr-un resteu băgat de un neisprăvit, pus de autorităti, într-un snop, la arie, de a defectat batoza, pentru care l-au băgat la sabotaj. Din Crângasi a pătit-o si Emanoil Călugăru, dar a avut noroc, până la urmă, cu militianul de-l arestase, că a luat totul asupra lui, dar si cu Radu Firescu de la Valea Corbilor, că i-a dat post la scoala lui si a garantat pentru el. După ce a donat pământul, s-a întors la casa lui.
-Ce mai! De niciunul nu a fost bine, a concluzionat Serban.
-Ba da! s-a opus Nistorescu. Cei care s-au dat cu regimul nu doar că nu au pătit ca noi, dar au profitat.
-Îmi veni în minte o glumă auzită în detentie, dar să nu mi-o luati în nume de rău; unii aveau tăria să mai glumească si să stiti că astea dădeau sperantă mai multă. Cică peste ani s-au întâlnit doi frati care nu se văzuseră din timpul războiului. „Tu unde esti si cu ce te ocupi?” a întrebat cel bine îmbrăcat, cu fata rumenă si burtos. „La noi în sat si sunt brigadier la colectiv. Dar tu?” a întrebat cel slab si cu haine de dimie. „Eu sunt în ceceu, sef de sectie...” „Înseamnă că esti destept. Atunci spune-mi, cum se explică asta?” a întrebat colectivistul. „Eu, fost ilegalist, am ajuns doar un brigadier de geaceu, iar tu, fost legionar, în ceceu!?” „Simplu! În toate biografiile mele am mentionat că am un frate fost ilegalist...” „Iar eu am făcut prostia să fiu sincer si să spun că am un frate fost legionar”, a recunoscut colectivistul, după care Serban a bufnit în râs urmat de toti.
-Să vă spun si eu una bună, tot de-acolo culeasă, mai spre sfârsitul stagiului, s-a oferit Ghită Marinescu. Într-o zi, ne-au adus în celulă pe unul care a zis că e doctor. De ce îl închiseseră? Omul nu stia si nici nu se simtea vinovat cu ceva. Dar avea un frate medic militar care fugise în Germania si începuse să apară pe la „vocile” astea străine. Era convins că de la astea i se trage pătania.
-Din ce parte a tării provenea? a vrut să stie Popescu.
-Era bănătean; un doctor bun, ca si fratele său. Se numeau Ciochină, că poate ati auzit. Iată ce ne-a relatat: Mergând în tren de la Bucuresti la Timisoara, a povestit celor care-l însoteau cât de simplu poate fi tratată uneori o boală neurologică deosebit de gravă si cât de usor poate fi dat peste cap totul. „La câtiva ani după război, a venit la mine un pacient care nu se putea odihni fiindcă, îndată ce punea capul pe pernă, auzea continuu bubuituri de tun, comenzi militare... M-am hotărât să aplic autosugestia, singura cu eficientă maximă în cazul obsesiilor de acest gen. I-am spus că am leac pentru boala sa, dar să vină peste două zile ca să fac rost de medicamente. Aiurea, că nu era nevoie, dar omul trebuia să creadă asta. Peste două zile am început tratamentul: niste banale somnifere si un set de vitamine, fiindcă era foarte slăbit. Vă dati seama, după atâtea nopti nedormite... Peste trei zile deja mi-a raportat unele îmbunătătiri, în final spunând că adoarme de la masă, unde ia pastila, până la pat, iar de bubuituri a si uitat.” În timp ce toti îi admirau succesul, unul dintre pasagerii care nu vorbise nimic până atunci, a zis: „Domne doctor, eu sunt acel pacient si, din acest moment, aud din nou tunurile”. Rămas perplex, doctorul Ciochină nu a mai putut spune decât pentru sine si cei din apropiere: „Păcat! De acum, nu stiu dacă va reusi cineva să te vindece!”
Uimiti au rămas si ceilalti. Parcă nici nu mai stiau unde se află, până când s-au trezit cu Mircea Nistorescu meditând cu voce tare:
-Omul este cea mai complicată „masinărie” de pe pământ si marea majoritate a ... complicatiilor se găseste în creier. Ăsta coordonează totul prin nervii pe care îi trimite până la ultima extremitate a corpului, aglomerări având loc pe tălpi si pe palme. Stia militia unde să lovească desi nu cred că-l studiase pe Pavlov cu câinele său. Bolile de nervi sunt cele mai greu de vindecat.
* * *
În timp ce Nistorescu s-a lansat cu teoria sa despre sistemul nervos cu exemple de pe front, impacientat de atâta asteptare, Vasile Popescu s-a dus la sectie să constate care mai era situatia. Ceasul arăta ora douăsprezece si dogoarea Soarelui era în toi. Norocul lor, alături de poarta bisericii se afla un chiosc de răcoritoare, pe care l-au vizitat din ce în ce mai des.
-Nu cred că se va mai face astăzi repartizarea suplinitorilor, desi secretara zice că nu poate să spună nimic, până când vine seful de la sedintă. Tinerii care asteptau nu mai sunt decât câtiva, dar poate or reveni, a spus Popescu descumpănit.
După ce s-au încruntat si au început să pună problema timpului pierdut si ajungerii acasă, cei sase si-au reluat discutia.
-Cum de ai avut curaj să te prezinti la examenul de definitivat la vârsta asta? Ba chiar să-l promovezi? l-a provocat Florea Vasilescu din nou pe Serban, de ai fi zis că are pică pe el.
-A fost lucru dracu’, să stii! Doamne iartă-mă, că suntem în ograda domnului. Cum spuneti voi aci, dacă era din ce învătasem în scoală, as putea să mă prezint în fiecare an si să-l trec, dar ce e acum! ferească Dumnezeu!
-Zi mai pe sleau! au devenit si altii interesati.
-Matematica ai zice că e tot aia, n-ar avea cum s-o schimbe. Ei bine, au schimbat-o. Au băgat niste chestiuni de care nu am auzit în scoala normală, dar m-a ajutat fiu-meu si le-am înteles în parte, pe-alea simple. Dar ce să te faci cu ditamai algebra? Am prins doar regula semnelor si ce era mai simplu. O să vă spun eu mai încolo ce spaimă am tras din cauza ei. La pedagogie nu te întreabă nimeni de cele învătate cu domnul profesor Velovan. Acum e moda cu Makarenco, Cairov si altii... Dar cel mai greu mi-a fost la literatură, credeam că nu mai scap de acolo. Păi, în locul scriitorilor de i-am învătat noi, au băgat de-ăstia noi, de nici nu auzisem până aci.
-Si cum te-ai descurcat până la urmă? a insistat Sică Popescu.
-M-au ajutat mult gramatica si aritmetica, pe care le stiam. La prima probă scrisă am avut despre miscarea muncitorească reflectată în literatură si am reusit să scriu vreo două pagini despre revolutia culturală si câtiva scriitori de mi-i spusese fiu-meu cu o zi înainte: Sahia cu „Revoltă în port”, unde l-am încurcat pe Mihail cu Simion, dar cred că nu e mare diferenta, „Uzina vie”, despre care am scris că e piesă de teatru, pe urmă, A. Toma, despre care nu am aflat nici numele întreg. Dar am făcut perfect la gramatică.
-La oral, cred că ti-a fost mai usor? a presupus Marinescu.
-A iesit circ, nimic altceva...
-Păi cum?
-Mi-a căzut „O scrisoare pierdută”, iar eu în viata mea nu am putut să citesc Sadoveanu si Caragiale; pe-ăsta din urmă nici nu-l consideram scriitor. E drept, unii îi ziceau dramaturg. M-au pus să numesc personajele. Mi-am adus aminte numai de unele masculine: Catavencu, Trahanache, Tipătescu... Nu-mi aminteam deloc de Zoitica. M-am tot sucit, până când am auzit pe unul din comisie spunând altuia că lui, cu un an în urmă, i-a răspuns un candidat: Zoia Kosmodemianskaia, după care a bufnit în râs, făcând caz de câtă incultură se găseste la astfel de candidati. Atunci mi-a venit în minte si am nimerit: „Joitica...” „Bravo!” mi-a spus profesorul care trăsese cu urechea la cel de alături, după care m-a întrebat: „Ce legătură este între această Zoe si Zoia Kosmodemianskaia?” Eu am sărit ca ars: „Niciuna. Prima este din lumea burgheză, a doua o ...jenscina savetscaia”, m-am făcut al dracului, că tot dădusem cu nasul pe la rusi. „Bravo, tovarăse! Cred că o să primesti o notă mare, că la scris, uite, ai primit doar sase. Dar trebuie să ne mai dai câteva răspunsuri. Ai putea să ne spui în ce constă actiunea? Subiectul îl stii? Ca să te ajut, îti spun eu că trebuie să pornesti de la titlu.”
Am stat si m-am gândit: De unde actiune dacă nu citisem piesa?! Atunci a încercat să mă ia cu binisorul, în pasi mărunti, si a zis: „De ce se numeste asa?” „Fiindcă e vorba despre o scrisoare pierdută...” am presupus eu. „Bravo! Cine o pierduse?” „Păi cine altcineva decât Joitica; e singura femeie si se stie că ele sunt neatente cu lucruri de-astea”, am căutat eu să mai lungesc vorba, ca să nu tac. „Cine-a găsito?” Eu habar nu aveam, dar nu stiu de unde mi-a venit pe limbă si am si scăpat-o: „Mitrea Cocor” Au izbucnit toti în râs de nu se mai puteau opri. „Am impresia că-l stăpânesti mai bine pe Sadoveanu si vrei să ne duci pe terenul dumitale”, mi-a spus examinatorul, cu o răbdare care mă enerva si pe mine. „Ia spune-ne de unde venea Mitrea Cocor împovărat de gânduri si încotro mergea?” după care a rămas cu ochii pironiti asupra mea. „Păi... venea de pe Frontul de Vest, unde îi bătuse pe nemti, si mergea la Medeleni, ca să primească pământ”.
A urmat altă rafală de râsete, iar mie îmi venea să intru în pământ. Eram tot o apă si în fata ochilor nu vedeam decât foile acelea pe care notasem ce-mi spusese băiatul. Preferam să mă scoată afară în suturi, să mă elimine din învătământ... Dar insistentul profesor timisorean a reluat tortura: „Dumneata ai vrut să înveti dintr-odată totul si le-ai amestecat. Dar să ne întoarcem la Caragiale. Ai enuntat aici numele unor personaje. Te rugăm să ne spui care erau raporturile dintre acestea, fără s-o uităm pe Zoitica?” „Păi... erau relatii de colaborare si ajutor reciproc”, am dat eu un răspuns care îmi suna mereu în cap, fiindcă îl auzeai si îl citeai pretutindeni, de când cu plenara aceea din aprilie, de au făcut ai nostri pace între rusi si chinezi. Dar cei de la masă din nou au izbucnit în râs, fără ca eu să-mi fi dat seama care era motivul. „Păi în piesa aceea e vorba despre o doamnă care l-a ...tradus, la înselat pe sotul ei cu un alt domn...” a vrut să-mi sugereze profesorul. Eu, care băgasem pe urechi că în ziua de azi nu te mai adresezi decât cu „tovarăsa” sau „tovarăsul”, am reactionat rapid: „Da, tovarăsa Joitica si-a înselat sotul cu tovarăsul Petre Petre, care a prins-o pe arătură si...” După râsul lor, mi-am dat seama că o dădusem dracului de tot. Ce mai, o băgasem pe mânecă! Când mi-au spus că sunt liber să plec, eram cel mai fericit om.
Dar, când să ajung la usă, m-am trezit strigat de presedintele comisiei, care nu prea luase parte la hazul stârnit si am văzut cum, de sub sprâncenele-i stufoase, mi-a aruncat o privire de mi-a înghetat sângele în vine. „To’asu! Am impresia că dumneata ai prea multă ideologie burgheză în subconstientul dumitale, că dacă ar fi în constient, ar trebui să te dau pe mâna organelor specializate ale statului, pe la care se pare că nu prea ai trecut! Păi dumneata îti permiti să amesteci domnii cu tovarăsii, dumneata vorbesti de colaborare si ajutor reciproc în sânul societătii burgheze? Unde te trezesti aici? Să stii că am să te urmăresc în continuare la toate probele”.
Am încercat să-mi continui drumul, dar când să pun mâna pe clanta usii, m-a oprit profesorul timisorean: „Te rog, anuntă să intre Stănescu Zoe, care nu a fost la rândul ei”. Când am auzit „Zoe”, parcă m-a pocnit cineva cu paru-n cap si am si dat cu fruntea în usă, de-am făcut un cucui cât oul.
Când Serban s-a uitat în jurul său, toti camarazii erau aprinsi la fată si plini de transpiratie. Urmăriseră cu încordare maximă. Abia acum au început să se miste pe acele bănci si să observe că le-a venit sete.
-Noi eram învătati să înghitim în sec, a spus pe un gust amar Popescu, plecând spre chiosc.
S-au interesat din nou care e situatia cu repartizarea suplinitorilor. Nu se schimbase nimic, fiindcă nu se terminase încă sedinta de instruire de la regiune.
-Hai că avem timp să ne vorbesti despre toate probele; nu vin curând tovarăsii.
-Cred că ne dau ocazia să ne întâlnim si mâine, dacă tot nu fuseserăm la consfătuiri, a glumit Serban.
-Cum zici că a fost cu algebra? l-a provocat din nou Popescu.
-Algebra e un obiect frumos, despre care eu nu am avut habar până la examenul acesta. La proba scrisă eu rezolvasem totul, dar pe cale aritmetică, iar spre sfârsit am aflat că problema trebuia si algebric. Atunci, m-am făcut al dracului si,. ca să nu rămân mai prejos, am luat de la Stefănescu din Spălătei ciorna si am copiat si rezolvarea algebrică; o luase si ăsta de la ăia tineri. Când să mă prezint la oral, am aflat că pe bilete se găseau si subiecte de algebră. Atunci mi-am pus problema: „Dacă-mi cade unul de-ăsta si nu-l pot rezolva, o să mă întrebe cel cu sprâncenele stufoase cum de-am rezolvat problema la scris? Ăstia ar fi în stare să-mi anuleze tot examenul!” Am tremurat pe lângă usă până când am intrat, încât nu a reusit nimeni să mă linistească, orice mi-ar fi spus. Dar, am tras subiecte usoare: un exercitiu cu fratii etajate, o problemă de se rezolva prin trei simple, dar eu trebuia să o fac algebric, la care m-am prins usor si am notat necunoscuta cu x, apoi am aflat-o cu o înmultire si o împărtire, alt subiect de metodică, cum predau notiunea de cerc, care a mers strună. L-am impresionat pe sprâncenat si am primit un zece însotit de fel si fel de glume, între care „Ce mai face Zoitica?”. Eu le-am răspuns că s-a dat pe brazdă, este colectivistă, ofederistă...
* * * *
Din nou s-au frământat, începând să-si pună problema unde or să doarmă, ca să fie a doua zi prezenti. Îsi cam luaseră gândul că vor primi vreo repartitie până seara si au avut dreptate.
-Bine, acum ce-o fi o fi, dar hai să vă spun si eu una bună, chiar mai veselă, a intervenit Ghită Marinescu. Am aflat-o tot umblând după avizele astea ca să pot primi post. Eram la usa biroului raional de partid, unde urma să primesc avizul. Dar aveau si confirmări de primire în partid, de la diferite organizatii din raion. Aceia au intrat înainte, eu am rămas în hol pe un scaun, la usa aia înaltă dar cu oberlihturile deschise. Am ascultat fără să vreau discutia lor:
-Tovarăsa Constanta Rebegilă, doresti să intri în partid? Spune-ne de ce?
-Păi vreau cum să nu vreau. Că de când s-a făcut colectivu’, la noi număi alea sunt băgate-n seamă si văzute bine. Floarea lu’ Boască taie si spânzură la zootehnie. Miroase a grătar si de nu esti lângă ea, când trece pe drum cu conciu’ pe sus. Eu n-as putea să fiu în locu’ ei? Că n-o fi ea măi harnică. Da’ dacă nu sunt membră de partid?! Iote că de-ai mă-nscriu, număi de rău’ ăsteia...
-Înteleg că vrei să ai un aport mai serios la dezvoltarea bazei tehnico-materiale a unitătii, de pe o pozitie pe care ti-o va conferi noua calitate...
-Asa este, tovarăse prim-secretar, exact cum spuneti dumneavoastră. Păi ălea fură cât pot si nu le zice nimeni nimic, si pe mine dacă mă vede Floarea cu o mână de seminte ca să toc, mă învinuieste că am furat si că am diminuat cantitatea de contract.
-Cine s-a ocupat de pregătirea dumitale pentru intrarea în partid? De la cine ai învătat ce trebuie să faci ca membră de partid?
-Păi de la Floarea, că-mi e vecină si stau toată ziua cu ochii pe ea.
-Cu nivelul politic cum stai?
-Aci o să fie măi prost, dacă eu am bărbat si copii, de nu pot să umblu noaptea prin ale sedinte, ca Floarea, cu toti hăndrălăii... Da-mi iau angajamentu’ în fata dumneavoastră că o să fac fată si asa.
-Poti să ne spui si nouă cine este conducătorul partidului nostru, partidul muncitorilor si tăranilor? a mai adăugat prim-secretarul văzând-o că a rămas cu privirea fixă.
-Păi nu este tovarăsu’ Dej? El, că toate le zice bine, dar la noi ajung pe dos când ni le spune Floarea, si de-aia nu convin unele la lume.
-Dânsul a murit de câtva timp...
-Ei, lasă! si a dus mâna căus la gură. Dumnezeu să-l ierte! a mai zis ea afectată si în soaptă, apoi a izbucnit: Pe Floarea lu’ Boască nu putea s-o fi luat Dumnmezeu în locu’ lui, că ce om bun era! Măcar de-ar veni unu’ la fel, a sperat ea suspinând si cu coltul baticului la ochi.
- A si venit. Partidul a avut grijă ca să aducă în locul său un om de nădejde, tânăr, cu putere de muncă... Asa că, îndată ce ajungi acasă, să le spui tuturor, să nu aibă grijă...
-Las’ pe mine! Încep cu Floarea lu’ Boască. Măi pomeneste ea...
Când toti se desfătau pe seama Constantei Rebegilă, o masină a oprit în fata sfatului raional. Au coborât patru persoane care s-au îndreptat spre sectia de învătământ, aflată la parterul aceleiasi clădiri. Cei sase proscrisi au luat aceeasi directie, dar ferindu-se să fie văzuti că vin din curtea bisericii.
După altă asteptare, au apărut în prag vicepresedintele raional pentru învătământ si cultură care până atunci fusese seful sectiei de învătământ iar la sedinta de la care tocmai sosiseră fusese înăltat în noua functie, în timp ce în locul său , ca sef de sectie, venea fostul director al scolii din Păsăreni, nu departe de Oras. Au fost prezentati de secretarul regional cu propaganda, tovarăsul Măciucă, care, totodată, a anuntat că în urma schimbărilor survenite, va avea loc mai întâi o sedintă a comitetului executiv al sfatului raional, apoi alta la sectia de învătământ pentru instalare si abia după aceea, adică în perioada următoare, va avea loc repartizarea suplinitorilor, care în raion erau mai multi decât titularii.
|
Ion R. Popa 3/31/2013 |
Contact: |
|
|
