La 31 Martie. Nichita Stănescu ar fi avut 80 de ani
Prezentul material este o pagină de memorii.
Prin anii șaptezeci, doi prieteni, scriitori bănăteni, foarte deosebiți temperamental, Nicolae Breban și cu mine eram prin București.
Ca angajat la Radioteleviziune, la studioul timișorean, venisem la studioul central pentru copierea unor benzi pentru fonotecă. Breban era pe acolo, nu mai știu în ce probleme, dar îi cunoșteam convingerea că nu te poți lansa ca scriitor decât în capitală.
Ne-am întâlnit, musai, într-o dimineață, deoarece voia să mi-l prezinte pe prietenul său, Nichita Stănescu, să ne pună față în față, ca pe doi poeți.
Ne-am deplasat într-o stradă lateral. Breban mi-a interzis să mă apropii de locuința lui Nichita, în care a intrat singur. Probabil nu voia ca eu să constat că, în acel moment, poetul locuia într-un demisol, în condiții nedemne pentru talentul său.
După scurt timp au ieșit amândoi din bunker. Am făcut cunoștință cu ciufulitul poet blonziu și tânăr.
La cererea sa Breban ne-a dus la o cofetărie și ne-a cinstit cu câte o înghețată.
Prozatorul iscoditor ne analiza fețele, dar, până la urmă a dominat discuțiile cu orgoliul său, ușurând astfel demersul poetului care se simțea mai bine cu necuvintele, privind cu detașare spre colegii veniți din teritoriu. Metaforismul său neobișnuit, platicizant m-a captivat încă dinainte de a-l cunoaște pe Nichita. Obișnuiesc foarte rar să memorez versurile altora, de data asta însă eram în măsură să-i recit autorului dintr-o poezie ce-i apăruse recent în Gazeta literară.
O știu, parțial, și-acum: „C-un gând, foșnesc toți arborii mai pur/Și c-o bătaie-a inimii răsună/Tot discul orizontului din jur,/Parcă lovit de-un răsărit de lună/…ametiste/Și cărămida trupului mi-o pun/La ridicarea lumii comuniste…”/ Nici nu contează obligatoriu final ANGAJAT, ci tehnica rară a imaginilor, rimele barbian/argheziene, nefacile, adică nu folosea substantiv cu substantiv, verb cu verb. Mai târziu, când postexpresionismul său îmbrăcase formule tot mai sofisticate, chiar încifrate, încurajat de aplauzele criticii, aveam parcă să regret că nu se mai găsea în poezia sa acel metaforism juvenil, al poetului din underground. Se zvonea, pe surse, că în intenția conducerii de partid era afirmarea sa ca eventual candidat la premiul Nobel.
La celebrul congres de poezie de la Iași, la care comunitatea scriitoricească, în frunte cu Augustin Doinaș avea să aibă poziții potrivnice lui Păunescu și să pledeze pentru libertatea creației, la o lansare de carte Nichita nu mai făcea față. În dreptul camerelor televiziunii, obosit de alcool, îsi îmbrătisa doar confratii. Nu ne-am mai văzut de atunci, stiam doar că fusese încartiruit la Teremia, capitala coniacului, unde se termină ascensiunea celui pe care l-as fi dorit genialul adolescent, ca să parafrazez titlul lui Breban, Răutăciosul adolescent.
|
Lucian Bureriu 3/29/2013 |
Contact: |
|
|
