La 31 Martie. Nichita Stãnescu ar fi avut 80 de ani
Prezentul material este o paginã de memorii.
Prin anii șaptezeci, doi prieteni, scriitori bãnãteni, foarte deosebiți temperamental, Nicolae Breban și cu mine eram prin București.
Ca angajat la Radioteleviziune, la studioul timișorean, venisem la studioul central pentru copierea unor benzi pentru fonotecã. Breban era pe acolo, nu mai știu în ce probleme, dar îi cunoșteam convingerea cã nu te poți lansa ca scriitor decât în capitalã.
Ne-am întâlnit, musai, într-o dimineațã, deoarece voia sã mi-l prezinte pe prietenul sãu, Nichita Stãnescu, sã ne punã fațã în fațã, ca pe doi poeți.
Ne-am deplasat într-o stradã lateral. Breban mi-a interzis sã mã apropii de locuința lui Nichita, în care a intrat singur. Probabil nu voia ca eu sã constat cã, în acel moment, poetul locuia într-un demisol, în condiții nedemne pentru talentul sãu.
Dupã scurt timp au ieșit amândoi din bunker. Am fãcut cunoștințã cu ciufulitul poet blonziu și tânãr.
La cererea sa Breban ne-a dus la o cofetãrie și ne-a cinstit cu câte o înghețatã.
Prozatorul iscoditor ne analiza fețele, dar, pânã la urmã a dominat discuțiile cu orgoliul sãu, ușurând astfel demersul poetului care se simțea mai bine cu necuvintele, privind cu detașare spre colegii veniți din teritoriu. Metaforismul sãu neobișnuit, platicizant m-a captivat încã dinainte de a-l cunoaște pe Nichita. Obișnuiesc foarte rar sã memorez versurile altora, de data asta însã eram în mãsurã sã-i recit autorului dintr-o poezie ce-i apãruse recent în Gazeta literarã.
O știu, parțial, și-acum: „C-un gând, foșnesc toți arborii mai pur/Și c-o bãtaie-a inimii rãsunã/Tot discul orizontului din jur,/Parcã lovit de-un rãsãrit de lunã/…ametiste/Și cãrãmida trupului mi-o pun/La ridicarea lumii comuniste…”/ Nici nu conteazã obligatoriu final ANGAJAT, ci tehnica rarã a imaginilor, rimele barbian/argheziene, nefacile, adicã nu folosea substantiv cu substantiv, verb cu verb. Mai târziu, când postexpresionismul sãu îmbrãcase formule tot mai sofisticate, chiar încifrate, încurajat de aplauzele criticii, aveam parcã sã regret cã nu se mai gãsea în poezia sa acel metaforism juvenil, al poetului din underground. Se zvonea, pe surse, cã în intenția conducerii de partid era afirmarea sa ca eventual candidat la premiul Nobel.
La celebrul congres de poezie de la Iași, la care comunitatea scriitoriceascã, în frunte cu Augustin Doinaș avea sã aibã poziții potrivnice lui Pãunescu și sã pledeze pentru libertatea creației, la o lansare de carte Nichita nu mai fãcea fațã. În dreptul camerelor televiziunii, obosit de alcool, îsi îmbrãtisa doar confratii. Nu ne-am mai vãzut de atunci, stiam doar cã fusese încartiruit la Teremia, capitala coniacului, unde se terminã ascensiunea celui pe care l-as fi dorit genialul adolescent, ca sã parafrazez titlul lui Breban, Rãutãciosul adolescent.
|
Lucian Bureriu 3/29/2013 |
Contact: |
|
|
