Din filele de jurnal, ale unui reporter cinematografic : In gura leului
Am lucrat treizeci si doi de ani in Studioul “Alexandru Sahia” din Bucuresti realizing un numar de peste patru sute de reportaje si filme documentare, dar niciunul nu mi-a dat atita bataie de cap ca cel din decembrie 1973.
In acea iarna blinda ma aflam la minastirile din nordul Moldovei si eram nespus de fericit ca aveam sansa nesperata de a face un film, comanda a Oficiului National de Turism pentru Germania Federala, despre sarbatorile de iarna (de Craciun) din aceasta fascinanta parte a tinutului Romanesc, care este Bucovina. Nu incepusem filmarile cind, intr-o seara ma pomenesc cu un coleg de la studiou, operator ca si mine, despre care toti salariatii stiau ca este turnator, care imi spuse ca trebuie sa ii predau aparatul si pelicula ca sa continue el filmul deoarece eu aveam sa ma prezint miine dimineata la directorul Moldovan, un om tare de treaba dealtfel. Am luat trenul de noapte si nu am putut dormi nici un minut gindidu-ma ce gresala am facut ca sa fiu inlocuit atit de usor. Seful ma primi foarte serios si imi inmina un pasaport de serviciu spunindu-mi ca intr-o saptamina trebuia sa insotesc delegatia de Partid si de Stat intr-o vizita in Statele Unite. Am iesit din birou galben la fata si ametit, colegii intrebindu-ma daca ma simt bine, cu pasaportul arzind in buzunarul de la piept. M-am dus la toaleta si l-am deschis cu degetele tremurinde si am vazut viza Americana, visul suprem al oricarui tinar din tara. Nu am avut curajul sa ma destainui nimanui dar am observat deja multe priviri geloase sau pline de ura din partea unor colegi. Cu greu m-am obisnuit cu idea ca am sa calc pe strazile din New York si ale altor metropole americane, eu un om simplu cu sotie si trei baieti: Mihai, Radu si Traian. In prima noapte am dormit cu pasaportul sub perna si m-am trezit de citeva ori facindu-mi planul cum sa ramin in America. Nu puteam vorbi cu nimeni, nici macar cu Marga, sotia mea, despre aceasta hotarire si a doua noapte m-am retras in camaruta de serviciu pe care o foloseam drept laborator foto si am reprodus pe un microfilm toate documentele si actele familiei de care a-si fi avut nevoie in strainatate. Am ascuns cu grija filmul intr-una din cutiile cu pelicula virgina unde eram sigur ca nu o sa caute nimeni Peste citeva zile ma aflam in avionul prezidential cu doua valize burdusite cu pelicula de cea mai buna calitate(Kodak), un aparat nou de filmat si un acumulator foarte greu cu o lampa puternica pentru filmarile de interior. Stateam intr-un loc ceva mai retras dar aproape de compartimentul cu perechea prezidentiala si nu intram in vorba cu nimeni multumindu-ma sa ii observ pe cei din jur care imi aminteau de desenele lui Leonardo da Vinci dintr-un album cu oameni cu fete si caractere de animale. Ma amuzam sa il descopar pe omul soarece intr-un ministru sau pe omul ciine lup intr-un general de securitate, pe femeia vaca intr-o sefa de sectie din Comitetul Central, galeria umplind avionul Boeing707 transformindu-l intr-o gradina zoological. Speram din toata inima sa stau singur in camera de hotel dar nu am avut acest noroc si m-am trezit cu un “coleg”, colonel de securitate care asigura garda personala a sotiei sefului statului, dormind in acelasi pat cu mine si sforaind ca un rinocer.
Dupa ce ne-am oprit in Washington si New York unde nu am putut vedea mare lucru deoarece eram legat de evenimentele care trebuiau filmate, uneori de la opt dimineata pina la zece seara, am ajuns in minunatul oras al padurilor cum este poreclit Clevelandul unde am stat trei zile. Pina acum nu gasisem ocazia de a parasi delegatia si nici un loc unde sa ascund filmul secret pe care il tineam ascuns in chiloti, eram peste tot insotit de cite un securist si toti erau inarmati, mai mult, de multe ori povesteau ce s-a intimplat cu cite cineva care a incercat sa fuga. Eram destul de speriat si imi era teama de ce s-ar fi intimplat cu ai mei pe care ii lasasem acasa la cheremul securitatii. Deasemeni si mie mi s-ar fi putut intimpla orice, puteam fi prins si trimis in tara sau, mai rau, mi se putea inscena un accident, asa ca nu stiam précis cum sa procedez. Intr-o zi am avut norocul de o ora libera si m-am plimbat prin parcul din fata cladirii celei mai inalte din oras, Tower City, descoperind un grup statuar din bronz care era dominat de un leu destul de fioros, cu gura deschisa intr-un raget lung si cu coltii ascutiti. Mi-am dat seama ca in gura adinca animalului puteam foarte usor sa ascund microfilmul cu toate documentele de care asi fi avut nevoie aici. Ocazia s-a ivit intr-o noapte pe la ora unu cind vecinul meu de pat s-a imbatat ca un porc si dupa ce s-a jucat cu pistolul, indreptindu-l de citeva ori spre mine, a adormit peste cearceaful pe care vomitase. M-am imbracat in graba si am alergat la leul meu pe care am simtit ca il indragesc si i-am bagat in fundul gurii, in spatele ultimului dinte pachetul minuscul cu reproduceri si m-am rugat la Dumnezeu sa nu il gaseasca nimeni.
A doua zi spre seara comunitatea romaneasca din oras l-au sarbatorit, de Sfantul Nicolae, pe seful statului si am vazut in sala teatrului cele mai oportuniste fete si o multime de “tarani” in costume populare prin tesatura carora se puteau ghici tevile sau tocurile matalice ale “jucariilor” personale. Eram disperat ca nu am gasit curajul si solutia cea mai putin periculoasa de a ramine in America, tara din care nu vazusem mare lucru si intr-un tirziu m-am trezit din nou in avion pe drumul de intoarcare multumit macar ca putusem ascunde filmul intr-un loc sigur si cu speranta ca intr-o zi am sa ma intorc.
Pe aeroportul Otopeni, un strat subtire de zapada acoperea pista si am coborit ultimul din avion carind valizele si aparatura gindindu-ma ca prin ironia soartei am ratat filmarea din Bucovina, in schimb m-am aflat de Craciun in America unde toate strazile si casele erau inpodobite cu ghirlande de lumini colorate si icoane ale Sfintei Maria cu Pruncul iar oamenii se bucurau de nasterea lui Christos, Ajuns in tara mi-am imbratisat sotia si copii, singura mea avere si pina azi, cind scriu aceste rinduri, nu am suflat nici un cuvint nimanui. La studiou colegii m-au privit cu dispret, chiar si cei care erau turnatori si peste multi ani unii au avut curajul sa imi spuna in fata ca am fost un prost si am ratat cea mai mare ocazie din viata.
Intr-adevar am fost un prost dar cu timpul m-am desteptat si in anul 1989, luna martie am avut curajul sa imi depun actele de plecare definitiva din tara iar in 1991, luna octombrie am coborit din avion in orasul Cleveland de care ma simteam atit de legat si a doua zi am alergat sa vad mult indragitul leu, nu pentru a scoate din gura lui fiororoasa acele amarite fotocopii, ci pentru ai multumi ca am simtit de departe dragostea lui si in noptile fara somn i-am auzit ragetul, prietenos de aceasta data, care ma chema in orasul padurilor.
|
Eugeniu Lupu 3/21/2013 |
Contact: |
|
|