Simone Boué - viata alături de Emil Cioran
A fost partenera de viată a marelui nostru gânditor, cu care a împărtit aceeasi mansardă mai bine de 50 de ani. O relatie timidă si discretă, care le-a scăpat, decenii la rând, si celor mai avizati biografi.
Interviul de mai jos a fost realizat la Paris, în 1996, la un an de la disparitia lui Emil Cioran.
Prezentă excesiv de rezervată, Simone Boué a refuzat să-si facă un titlu de glorie din asocierea numelui său cu al lui Emil Cioran. A oferit extrem de putine interviuri, doar două sau trei, cel de fată fiind "smuls" la rugămintile si presiunile insistente ale lui Marie France Ionesco, fiica dramaturgului Eugen Ionescu.
Autorul interviului, profesorul universitar Norbert Dodille, era în vremea aceea director al Institutului Francez de la Bucuresti. Simone Boué s-a stins din viată un an mai târziu.
- Simone Boué, cine sunteti si cine erati înainte să-l cunoasteti pe Cioran? Stiu că v-ati născut în Vendée si ati făcut studii de engleză.
- Mi-am început studiile la Universitatea din Poitiers si apoi am obtinut o bursă la Paris, ca să-mi pregătesc examenul de titularizare. Am ajuns deci în capitală în 1940, în plin război, si m-am instalat la un cămin studentesc pe boul. Saint-Michel. Avea si o cantină, deschisă pentru toti studentii.
Acolo l-am cunoscut pe Cioran.
- Vă mai amintiti ce impresie v-a făcut?
- Era foarte diferit de toti ceilalti. Poate si din cauza vârstei, avea 31 de ani. Stăteam la coadă să-mi iau mâncare. Dar trebuia să completăm un cupon înainte de a ajunge la casă, cu data si numele. Cioran nu s-a asezat la coadă, a venit lângă mine si m-a abordat, întrebându-mă în ce zi suntem. Era 18 noiembrie 1942. Îmi amintesc perfect, fiindcă era ziua mea.
- Si de atunci ati locuit împreună?
- Nu chiar imediat. Între timp, s-a terminat războiul si am primit un post de profesoară de engleză tocmai la Mulhouse. Acolo am petrecut si primul Paste împreună. Cioran a venit cu bicicleta si am făcut turul Alsaciei. După un an, Cioran si-a pus în miscare toate cunostintele si, multumită unor interventii, am primit post la Orléans, apoi la Versailles si, într-un final, la Paris, unde ne-am mutat împreună.
Dar am fost nevoită să mai închiriez încă o cameră alăturată, ca să am o adresă separată în ochii părintilor mei. Pe vremuri, să locuiesti cu un bărbat, necăsătorită, nu era atât de usor.
„Frumos ca un rus”
- Ati vorbit recent despre faptul că i-ati găsit, făcând ordine, caietele personale. Ce contin ele? Sunt un fel de jurnal?
- Erau niste caiete puse deoparte, pe care scria "ŕ detruire" ("de distrus"). Sunt notatii de gânduri, stări si întâmplări, fără dată. Uneori, printre rânduri, găsesti scris "noapte atroce" sau "dureri îngrozitoare". Am descoperit în ele un alt Cioran, pe care nu-l stiam.
- La ce vă referiti?
- Ce scrie e de o tristete sfâsietoare. Revine constant sentimentul esecului existential. E foarte dureros pentru mine să citesc asa ceva, să-mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire. În viata de zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiintă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Si as spune că nu-i scăpau bucuriile si frumusetea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. A si zis-o cândva: "Dacă sunt sinistre cărtile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glont în cap".
- Vorbeste si de dvs. în aceste caiete?
- Vorbeste numai si numai de el. De mine niciun cuvânt. Desi, citind, mi-am amintit că cele mai multe întâmplări le trăiserăm amândoi.
- Cioran era foarte discret cu viata lui privată...
- N-a vorbit niciodată de mine. De altfel, trăiam vieti paralele. Eu eram profesoară. Când mă întorceam acasă, nu-i vorbeam niciodată de ce am făcut la liceu. Nu l-ar fi interesat.
La masa de scris
- Si totusi, îi erati indispensabilă.
- Nu cred. S-ar fi descurcat la fel si fără mine.
- Nu vă deranjează că nu vorbeste nicăieri de dvs.?
- Nu, doar mă uluieste.
- Dar când îsi primea prietenii erati acasă, nu?
- Cei foarte apropiati mă cunosteau, desigur. Prin anii '50 Cioran iesea mult, absolut independent de mine. Pe atunci, eram obsedată să nu mă culc prea târziu, pentru că aveam cursuri grele a doua zi.
În plus, eram foarte sălbatică si timidă. Scriitoarea Jeannine Worms l-a primit ani de zile în vizită, fără măcar să bănuiască faptul că exist. Cioran nu vorbea niciodată de mine. Si nici eu sub nicio formă n-as fi vrut să le vorbesc de el alor mei.
- De ce?
- Ce le-as fi putut spune? Că sunt cu cineva, apatrid, fără profesie, fără bani, fără nimic?
Oricât de deschisi la minte ar fi fost ai mei, asta n-ar fi acceptat-o. După ce ne-am mutat amândoi pe rue de l'Odeon, au venit să mă viziteze. A trebuit s-o mint pe mama că mi-am găsit un coleg de apartament. Am mutat o mobilă în fata unei usi, ca să aibă impresia că locuim în camere separate.
- Să fii independent si în acelasi timp să ai un cămin căldut: visul oricărui bărbat. Ce sansă a avut cu dvs.!
- Oh, nu! Nu văd lucrurile asa. Si sunt convinsă că nici el nu le vedea asa. Mi-ar fi prea greu să vă explic ce fel de relatie am avut.
- Era un om dificil?
Emil si Simone
- Îmi amintesc prima vizită a lui Constantin Noica. Când am rămas o clipă singuri, m-a întrebat verde-n fată. "Cum îl puteti suporta pe Cioran?". Si i-am zis: "Dar si el mă suportă pe mine".
Adevărul e că Cioran era pur si simplu imprevizibil. Nu te plictiseai niciodată cu el. Dar era imposibil să faci vreun plan. De pildă, hotăram să plecăm la Dieppe, în vacantă. Înainte de a pleca, scoteam absolut tot din priză, goleam frigiderul. Ajungeam la Dieppe, făceam alte cumpărături, umpleam acolo frigiderul, si nici nu ne instalam bine, că spunea: "Gata, plecăm". Aruncam tot ce era în frigider, reveneam la Paris si trebuia să facem iar cumpărături.
- Si cum îi suportati toate capriciile astea?
- Am avut nenumărate accese de revoltă. Dar cu timpul, le împaci pe toate, dacă vrei să trăiesti cu celălalt. Ajungi la un modus vivendi. Si el trebuia să suporte chestii, cu sigurantă. Desi, în mare, cu mine se convietuia mai usor.
- Nu v-ati dorit niciodată un copil cu el?
- Un copil cu Cioran? Am avut timp de două săptămâni o pisică, dată în grijă de o prietenă italiancă. Cioran se întelegea extraordinar cu ea. Atunci am înteles că semăna el însusi cu una. Trebuia să am grijă de amândoi. Erau la fel de capriciosi si imprevizibili.
- Plecati în vacante?
- Plecam cu bicicleta sau pe jos, cu câte un rucsac în spate. Uneori, puneam si cortul. Eu as mai fi oprit la câte-o gazdă, dar el era foarte "spartan". Descoperiserăm drumurile de pe marginea canalelor, aveau un farmec teribil. Am făcut zeci de kilometri asa. Plimbările lungi îi plăceau peste măsură. Să plece cu bicicleta sau să meargă pe jos însemna să golească constiinta, să nu mai existe decât în peisaj, în miscarea pasului.
- Ieseati si peste granite?
- Am fost în Spania (pentru care avea o mare pasiune), dar si în Italia si Anglia.
De cele mai multe ori am făcut turul lor pe biciclete. În America a fost invitat de foarte multe ori, dar a refuzat să meargă. Îi era teamă de avion, n-a zburat nici măcar o dată în viată. În 1951, am primit eu o bursă Fullbright. Nu voia să mă lase să plec. Dar era o sansă extraordinară pentru mine, asa că n-am cedat. M-a condus la aeroport, era palid si m-a privit tot timpul cu repros. Am plecat cu un sentiment de culpabilitate.
- Cu trenul mergea totusi, nu?
- Da, dar odată ce se trezea în tren, urmau scene incredibile. Avea mereu câte ceva în urechi, se temea de orice curent de aer. Se aseza si apoi schimba locul de două, trei ori.
- În ce punct se afla cariera lui literară când l-ati cunoscut?
- Scria în română. Stiam că în România era cineva. În Franta însă era un anonim. În caietele sale, îsi povesteste vizitele la editura Gallimard. Trebuia să-si repete numele, nimeni nu-l cunostea, se simtea exact ca târfa cu care nu vrea să urce nimeni. Toată viata lui a fost un sir lung de umilinte. Succesul a venit foarte târziu, abia cu "Exercitii de admiratie", în 1986. Si cred că a murit fără să stie că a fost recunoscut.
- Si totusi, nu e ciudat să te simti subestimat de contemporani, dar în acelasi timp să refuzi interviuri si premii?
- Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decât celebru. Dispretuia gloria. Nu accepta să apară la televizor si pentru că nu voia să fie recunoscut pe stra¬dă. Dacă era întrebat: "Sunteti Cioran?", răspundea "Nu!". Mă tulbură să-mi amintesc, dar mai târziu, când era foarte bolnav si avea deja pierderi de memorie, cineva l-a oprit pe stradă si l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: "Am fost!".
|
Norbert Dodille 3/17/2013 |
Contact: |
|
|
