“Doi” fac mai mult ca “unu”
Mă-ntorc la lucruri bine-făcătoare
Să le dezmierd durerea desprinderii-n lumine,
Cu vorbă nerostită,dar prinsă-n verb mai bine,
Si pleoapă rezemând o altă vătămare
Temei de ceartă n-am, cu-aceste vii latente
Ce recompun preludiul muscatului de sarpe,
Ori numai sâsâitul cămăsilor din ape,
Sub streasina ce-si plânge privirea-n descendente.
Doi fac mai mult ca unu, în orice-mprejurare
Si ce-i dedus din mult, un mult dăinuitor.
Multimi de elemente îsi fac din număr stare,
Cuprinderea cuprinsă întregului sonor.
Să-ntâmpini evidenta,cu un revers la fată
Să-ti schimbi persoana-n actul final si evaziv
Si-nfătisarea care te leagă ,ce instantă!
de replica duioasă ,cu monolog captiv
Dacă pleci
Am dovada că tăcerea-ti este plină de rusine
Până unde amintirea se prevede chiar pe sine.
Stiu ,instanta se grăbeste,măsluind rechizitoriul,
Să amâne divulgarea unui timp ce-a fost notoriu..
Cu secrete-ascunse-n sâni,stai la pânda cu foloase
Repetând netrebnicia scufundării instinctive
Ce transformă o fantomă în priviri de om, lascive,
Si-n nesatu-ademenirii elongatiei în coapse.
Stim! Cu chirie stă primarul în clădirea cârdăsiei,
Si-avocatul apărării e o rudă-gradu-ntâi,
Cu judecătorul care dă crezare mărturiei…
Dacă pleci, lasă scrisoare,la vedere, în ce nu-i!
Smaltul frunzei albe
Sunt umbra mortii,verde cenusie,
pe zidul cu orbite ,ogive si vitralii,
sculptate-n cartea ultimei litanii
de-un cioplitor în piatra vesniciei
Sunt smaltul frunzei albe de clestar,
de pictori zugrăvită în peisajii false,
de om ,de cal,si de poteci întoarse,
de-afară înăuntru,pe un motiv ilar
Îmbrac,bon-ton,cămăsile serafe…
Ascultă spatiul timpul :diluviu monoton.
Vâltoarea dulce-a unei mâini-esarfe,
se-naltă pe tărâmuri cu asfintit în somn
Rugăciune
Nu mă tem de zei si îngeri,ce remediu bipartit!
Calc pe gândul ce mă-nvată ,înalt pragul,
Judecătii apocrife.Si soptesc soptit cu magul
O întoarcere cumplită,dintr-o nastere în mit.
Fă-mă Doamne!iar stăpân,peste lumea-ngândurată…
Noaptea vindecă de apă,streangul atârnat stingher
Într-un cui bătut în cer,grea povară devotată
Gravitatiei ce-si poartă cumpănirea pe mister.
Profilactic,rugăciunea ,dreaptă-n oase,poposeste să asculte
Silogismul dezbinării firului în doi si-n patru.
Axa lumii să se-nvârtă,dincolo de nevăzute
Căi lactee,unse-n lapte,prefăcându-mă în altul
Vitralii
Vitralii ce-si vând crucea răsfrântă lung în cer
Pentru-o prevestire tristă,începutul rugăciunii
Zările ascund pădurea în cotlonul soarelui,doar lăstunii
Răsucesc văzduh în oase,prinse-n vii de-un păducel
A plecat toamna prin fum si ferestre pe tărâm,ca o veste…
Siliciul amintirii sparg si vând icoanele pe rând
Se prevestesc funeste misterele celeste
Ce-n alb si negru-abundă însingurarea-n gând
A plecat si mama,Doamne! Vestejeste scrisul..
Si cuvântul sare-n athanor,atins..
Colbul dă în sunet,prin cenusă ,necuprinsul,
învrăjbit de om,distinsul,străbat ,prins.
Intră moartea albă în cărămiziu sihastru
Prin coloana vertebrală a tăcerii ofilite
Mă îndeamnă să-mi fac cruce ,simulacru,
c-am stiut cândva ispita constiintei, dinainte
Sonnet 1
O palmă caldă de cărări consemne,
slăvita viată-si cere-atotputerea,
la masa clipei desfătării demne,
când altă clipă-si socoteste- averea
Corsar al vremilor de taină,gândul,
înfruntă dusmănia vestitului apoi,
trezind măniei stup si urii roi,
otravă,vesniciei, doar cuvântul.
Pe fata ei ,temută,rece tumb-
-sălas ,privirea rabdă lucruri toarse
de sus în jos, ca-n furci evlavioase,
răscumpărând vertebrei ‚năltările de plumb
De gură,cerul gurii, se plânge,asadar,
că vorbele-i rostite de om nu au habar
Sonnet 2
Iubirea dusmăneste desfătata mână,
duhul dezbrăcat,al soaptei îngânate.
Îndemn ascultării,inimii măsură,
Clipa risipeste vesnicii pedante.
Sudoarea sângelui revarsă ura
Fiintei cotropind descult desertul
Insufletitului cuvânt ce-asmute gura
Să-ntoarcă mărul sarpelui perpetu
Oracol tâmpla,taie-n două templu
Ofrandei contemplării acestei sărbători,
Ce-n tainita poverii de a slăvi un sceptru
Ne schimbă-nfătisarea în reci nemuritori.
Satana-mi spală sufletul cu vin
Si-mi cere-o clipă,mortii, să mă-nchin
Sonnet 3
Chibritul alăpta o lumânare,
Suflând în sulf scântei sulemenite,
Si-n mir de parafine snuruite…
Ce gust de pâine caldă ,umbra, are!
Splendoarea crucii odihneste vântul
Pe numele cioplit în marmura veciei
Si-auzi cuvântul nerostit ce stie
Tăcerii,templu ,să-i închine, gândul
Nu moare nimeni, nenăscut de mamă,
Pe-această parte-a lumii convertită
La învieri postume ce condamnă
Cât ai trăit să plângi răstimp risipă
A stins chibritu-n lumânări suspine
Vom tăinui umbririi ochi de câine
|
Ioan Toderita 3/17/2013 |
Contact: |
|
|
