Când nu-i mai poti da si Cezarului si Lui Dumnezeu
Orice om cu scaun la cap, întelept, stie prea bine ca banii n-ajung niciodată. Fără a bagateliza binefacerile prosperitătii, importanta pâinii de zi cu zi, cine isi canalizează totusi întreaga energie numai înspre activitătile de facut bani, are mari sanse să si-o irosească în van; să treacă viata pe lângă el ca săgeata. Pentru că, asa cum spuneam, banii n-ajung niciodată, iar goana după ei, e o goana fara sorti de izbândă, nesfârsită, si, uneori, morbidă.
Idolatria banului si, implicit, a consumului, alături de idolatriile ideologiilor (stânga sau dreapta?, Steaua sau Dinamo?) si eroticului, sunt toate trei excese caracterologice moderne. Aceste trăsături umane răsturnate, din nefericire dominante în societatea contemporană, induse zic eu – mai ales de factori exogeni (media, modă, “făuritorii” de păreri, s.a.m.d.) –, au izvodit un tip de om decăzut, egoist, pătimas, aflat într-o permanentă stare de război cu propia-i fiinta, si cu lumea din care face parte.
Urmând filonul economiei clasice liberale, să admitem că fiecare persoană este îndrituită să-si maximizeze avutia, să-si împlinească dorintele care mai de care.
Dacă însă ambitiile de inavutire depăsesc pragul propriei capacităti, sau, de ce nu, scopurile binelui comunitătii sau natiunii, atunci nu mai putem vorbi de nicio maximizare, ci de lăcomie.
Ori, lăcomia, dorinta imorală de înavutire, iti poate da imboldul necesar de a aspira la mai mult decât poti obtine pe căi firesti, transformându-te în “lup fată de altii”.
Marin Sorescu, în tragedia Iona, se întreabă, metafizic si religios desigur, “de ce oamenii isi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte”…
Un posibil răspuns, si cel mai la îndemână, ar fi necredinta în existenta a ceva dincolo de moarte, Raiul traditional-crestin fiind demolat fără judecată până si din sfera posibilului.
Ca atare, in fata neantului iminent si absolut sterp, scepticul nu poate decât să-si etaleze disperat zorzoanele polimorfe, polifunctionale si policolore, inventând legi morale si estetice noi, pentru legitimarea purtării lor cu cunoscuta mândrie si fast.
În schimb, persoana care crede in Rai, nu poate abuza de asemenea zorzoane, recompensa trecerii si faptelor sale lumesti, adică reunirea vesnica cu Dumnezeu în Rai, fiind dobândită în urma acumulării unui cu tot alt tip de farafastâcuri (omenie, iubirea fată de aproape, altruism, s.a.m.d.).
În plan social si religios, cultura luptei pentru bani “cu orice pret”, si contradictia ireconciliabilă dintre neant si Rai, credintă si necredintă, fără a fi singurele cauze, încurajează acutizarea conflictelor dintre, bunăoară, ateul, cu a sa “credintă a necredintei”, si minoritarul de orice fel (inclusiv, să zicem, cel care apără dreptul celor care vor sa se scarpine în fund în timpul spectacolelor de pe scena Nationalului) pe de-o parte, si crestinul autohton, fidel mostenirii sale, pe de alta.
Dacă până acum fiecare avea dreptul de a da Cezarului ce e al Cezarului, si lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu, de acum înainte acest lucru atât de firesc devine problematic…
|
Cristian Medelean 3/4/2013 |
Contact: |
|
|
