Adevărul, iubirea, frumusetea
„Dacă oferi dragoste, frumusetea va creste
si toate acestea pentru că dragostea este frumusetea sufletului.” Saint Augustine
Se spune că numele Adevărului este Iubire. Adevărul are frumusete deoarece este esenta vietii pe care o trăim în iubire. Întreaga existentă, ni se spune de asemenea, cu exceptia omului, trăieste în adevăr. Numai omul poartă cu el minciuna, numai el poate fi uneori în afara adevărului. În clipa în care ne nastem si devenim o parte a existentei, adevărul, iubirea si frumusetea ar trebui să devină religia noastră.
Omul are nevoie de Adevărul Absolut ca etalon al vietii. Acesta e unul singur si este identificat cu Divinitatea. Se întâmplă să nu acceptăm cu toată ratiunea si inima Adevărul Absolut, din slăbiciune, neputintă, încăpătânare, rigiditate. Adevărurile relative pot fi multe: diferite credinte, gânduri, opinii deduse, repetate sau confirmate prin experienta vietii. Pe parcursul vietii ne sunt date adevăruri partiale, fragmente din Marele Adevăr sau putem avea parte de adevăruri temporale, false.
De foarte multe ori, în istoria vietii, chiar a stiintei, ceea ce era considerat mare adevăr într-o perioadă, s-a dovedit a fi unul fals sau incomplet. De exemplu, astronomul, cosmologul polonez Nicolaus Copernic (1473-1543) a dărâmat teoria geocentrismului pământului instituită de grecul Ptolemeu (87 d.Hr. - 165 d.Hr.), cu noua sa teorie a heliocentrismului, îmbrătisată si de italianul Galileo Galilei (1564-1642), teorie completată si dezvoltată mai târziu de fizicieni, astronomi, matematicieni, precum germanul Johannes Kepler (1571-1630), englezul Isaac Newton (1642-1727), italianul Giordano Bruno (1548-1600), ajungându-se astfel la ideea universului nesfârsit. Galilei a dat si câteva legi pentru teoria relativitătii, legi care contraziceau cele afirmate de fizicienii dinaintea lui. Newton a adăugat principiului relativitătii câteva alte concepte, apoi a venit Albert Einstein (1879-1955) cu alte legi care completau adevărurile dinaintea lui. Teoria lui Einstein cu privire la viteza luminii care nu poate fi depăsită, a devenit adevăr de necontestat. Dar, ne întrebăm pe bună dreptate, nu va veni nimeni cu un nou adevăr? Se discută de pe acum despre neutrini, particule elementare ale materiei lipsite de sarcini electrice, ce traversează în general materia fără a se opri si care par a fi mai rapizi decât lumina. Dacă teoria va fi confirmată, această limită maximă a miscării va fi depăsită, cercetătorii vor fi obligati să regândească fizica actuală, inclusiv teoria lui Einstein. Si atunci poate se va adăuga o altă teorie celei care a dăinuit o mare perioadă de timp, se va face un pas înainte, multe legi fiind chiar infirmate? Experienta vietii ne-a demonstrat că oamenii trebuie lăsati să-si exprime părerile în urma cercetărilor, a descoperirilor făcute. De-a lungul timpului s-au făcut si greseli: uneori stiinta l-a negat pe Dumnezeu – Inteligenta supremă, iar Biserica a gresit prin arderea pe rug al lui Giordano Bruno sau prin condamnarea lui Galilei, acceptând după 200 de ani ideea că pământul se învârte în jurul soarelui si nu invers. În 2008, Papa Benedict al XVI-lea, despre care se ştia că în trecut scuzase condamnarea lui Galileo pentru erezie, a declarat că întelegerea legilor naturii ar putea stimula aprecierea lucrării lui Dumnezeu.
Adevărul se relativizează uneori datorită întelegerii diferite a oamenilor, gradului de inteligentă a mintii, surselor din care provin cunostintele dobândite de fiecare dintre noi - credibile sau mai putin credibile -, structurii fiintei, sentimentelor, faptelor care ne pot apropia sau îndepărta de Adevărul Absolut. Dacă însă, Adevărul se va diversifica într-o mare măsură, omenirea nu poate ajunge la derută? Viata ne-a demonstrat că Iisus cunostea „Calea, Adevărul si Viata”, sfătuindu-ne să-l urmăm fiindcă El este posesorul acestei cunoasteri, iar noi, s-a dovedit de asemenea, nu putem singuri să ne creăm o cale adevărată, o viată curată, fără a urma legile lui Dumnezeu. Creăm adevăruri relative care de cele mai multe ori ne bulversează judecătile, ori ne obosesc, ne rătăcesc. Rareori se întâmplă, ca în final, ele să ne apropie de Divinitate. Poate că Adevărul nu ne este îngăduit deocamdată a-l cunoaste întru totul, dar calea spre el ne-a fost arătată! „Calea dreptilor e ca zarea diminetii ce se măreste mereu până se face ziua mare” ne spun Pildele lui Solomon.
Fiecare poate avea Dumnezeul, adevărul, calea si viata lui proprie, dar pentru cine judecă, „adevărul nu trebuie să tremure de frig la usă.” Mintea ne este dată, în ea stă ascunsă constiinta care evoluează în consens cu Constiinta fundamentală, trebuie doar să învătăm să o folosim. Mintea ne ajută, dar este uneori influentată, înselată de lumea falsă în care trăim. Logica se dovedeste a fi dură de cele mai multe ori, iubirea crestină însă, ne mângâie sufletele, fiindcă „nu există căldură decât în preajma lui Dumnezeu”.
Criza lumii în care trăim este în primul rând o criză morală, nu stim cu adevărat cine suntem si pe ce cale trebuie să păsim. Denigrăm suportul dăruit, fructificat de întregi generatii – Biserica, despre care Brâncusi spunea că rămâne pentru totdeauna locas al meditatiei, denigrăm rolul ei, acela de a-i aduna pe ,,fiii risipitori” şi de a le arăta adevărata cale pe care aceştia trebuie să o urmeze. Petre Tutea ne spunea că religia transformă poporul într-o masă de oameni culti. A gresit cumva? Biserica este o parte a culturii noastre, ea ne reaminteste legile sfinte si nu-l lasă pe om să rămână pe treapta inferioară a degradării sale morale, ci îi dă puterea şi curajul de a înainta spre desăvârşire, spre a se apropia de Adevărul Absolut - Divinitatea. Biserica ajută societătii ca membrii ei să aibă o moralitate sănătoasă, o verticalitate în tot ceea ce fac. Si cine denigrează? De obicei oamenii care nu au avut de mici copii contact cu învătătura crestină în care au fost botezati sau cei care s-au lepădat de învătătura crestină ca de propriul părinte; denigrează oamenii lipsiti de trăirea sufletească a religiozitătii; denigrează oamenii ignoranti, care nu au cunoscut adevărata iubire a învătăturii crestine, ci au stiut doar să pozeze în viată si să arunce cu gunoi în altii, vrând să-si arate superioritatea (crezută de ei!) prin invidie, defăimare, ură. Este bine să fim cu persoane de acest tip toleranti si umani, dar cu măsură, pentru că riscăm, vorba cuiva, să ne năpădească, asa cum buruienile năpădesc plantele cultivate. Dar, este stiut că Biserica îşi deschide larg uşile pentru toti oamenii, în mod deosebit pentru cei care au apucat calea pierzaniei. Pentru că „Dumnezeu voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinta adevărului să vină”(1 Timotei 2,4). În fond are dreptul oricine să scrie, să discute decent si cu argumente, dar fără a fi intolerant si plin de ură sau lipsit de respect. A te îndoi sau a nega credinta cu vehementă, este cu adevărat o dramă. Emil Cioran spunea că „practicarea îndoielii este aducătoare de slăbiciune si boală”.
Speranta ne face să credem că încetul cu încetul vom stii cine suntem, de unde am venit, încotro ne ducem, că ne vom trezi în altă lume, cea a spiritualitătii adevărate si nu mimate, sau renegate. Fără acest drum, fără această sete de spiritualitate, viata ne va fi într-o continuă criză si criza duce la frământări care nu sfârsesc bine.
Trebuie să fim convinsi că există Adevăr Absolut, după matematica creierii acestui univers si că el există indiferent de credinta sau părerea noastră. Galileo Galilei afirma cu convingere că legile naturii sunt matematice. Suntem departe încă de descoperirea tuturor secretelor universului, adevărului si nu este oare util ca omul să aibă un reper bine stabilit în desfăsurarea activitătii sale? Să nu scăpăm din vedere că rătăcirea înseamnă pierdere din timpul atât de scurt al vietii care ne-a fost dăruită si rătăcind, pierdem ceva ce va fi cu greu recuperat mai târziu.
Adevărul este propovăduit de religie alături de Iubire, căreia i se atribuie o natură divină. Iubirea este un dar pretios. Dacă o pierdem, viata nu mai are nici un sens. Filozoful german Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) părintele idealismului german, cel care a dat întâietate ideilor, spiritului, conştiintei, gândirii, în timp ce materia a trecut-o în planul al doilea, spunea că „Iubirea care este cu adevărat iubire si nu numai un trecător capriciu, nu se opreste pe ce este menit pieirii, ci se desteaptă, se aprinde, sălăsluieste numai în ceea ce este vesnic”. Vorbind despre idealismul lui Fichte, dr. Vasile Chira de la Universitatea de teologie din Sibiu, subliniază: „Omul şi lumea sunt centrate în Dumnezeu. Datoria morală este vocea divinitătii, iar indiciul că suntem în armonie cu scopurile divine este iubirea. Menirea omului în lume nu se poate întemeia decât pe existenta unei ordini morale care să-l apropie treptat de perfectiune”.
Căutând iubirea, îl căutam inconstient pe Dumnezeu. Când iubim simtim ceva deosebit, o lumină în suflet, o împlinire, o stare de fericire. Căutăm iubirea toată viata, avem nevoie de ea, nu putem fi absolviti de iubire. Dar nu numai noi oamenii, ci si întreaga natura din jurul nostru; toti si toate sunt în căutarea iubirii. Tot ceea ce este în lumea aceasta tânjeste după iubire. Căutăm nu numai acea euforie a simturilor, ci în primul rând iubirea sufletească. Iubirea ne leagă sufletele, ne fericeste! Cine a simtit că este părăsit, că iubirea fiintei dragi a dispărut, măcar si pentru putin timp, a putut realiza golul creat în sufletul său si a putut întelege de ce Marin Preda si-a încheiat romanul Cel mai iubit dintre pământeni folosind cuvintele „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!” În Biblie se specifică: „Chiar dacă as vorbi în limbi omenesti si îngeresti, si n-as avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Si chiar dacă as avea darul prorociei si as cunoaste toate tainele si toată stiinta; chiar dacă as avea toată credinta, asa încât să mut si muntii, si n-as avea dragoste, nu sunt nimic. Si chiar dacă mi-as împărti toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-as da trupul să fie ars, si n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic…” (1 Corinteni 13)
Grădina inimii trebuie cultivată cu Adevăr, Iubire si Frumusete. Ni se întâmplă să închidem ochii si să gândim la ceva frumos… Apoi deschidem ochii, frumusetea gândurilor reflectată în ochi pleacă si ajunge în sufletele altor fiinte…. „Frumusetea este promisiunea fericirii” scria Stendhal. Ea dă strălucire iubirii, adevărului.
Dacă vom folosi mai mult de inima decât de cântarul mintii, vor intra cu usurintă si Adevărul si Iubirea si Frumusetea.
Raleigh NC, SUA
|
Vavila Popovici 3/1/2013 |
Contact: |
|
|
