David Maniu - o constiintã si un mod de viatã
DAVID MANIU s-a născut la 12 februarie 1922, în Sugag, judetul Alba, fiind fiul cel mai mic, după Viorica si Ana, al părintilor David si Terezia. Face scoala primară în Sebes, 1933, si Liceul Militar “Carol”, din Craiova, 1941. În 1941-1943, urmează cursurile Scolii de ofiteri activi de infanterie; în 1948, absolvă cursurile Facultătii de drept din Cluj. În 1949-1956, este concentrat la unitătile Directiei Generale ale serviciului muncii, având gradul de maior în constructii.
A participat pe front, februarie-aprilie 1945, fiind rănit la 4 aprilie, în luptele de la Saint Mihai Banska-Bistrica; decorat pentru participarea pe front cu Ordinul “Coroana României” clasa a V-a cu spade si panglică de “Virtute Militară” si frunze de stejar, prin Ordinul de zi nr. 22l/16.07.1945.
În 1957, si-a început activitatea în magistratură, ca procuror la Procuratura Alba-Iulia, iar din 1962, ca procuror sef al municipiului Petrosani, până la 01.08.77, când, datorită neacceptării interventiei brutale a fostelor organe de partid în viata personală, a fost silit să părăsească magistratura. Timp de 3 ani lucrează ca psiho-sociolog principal în cadrul Institutului de Cercetări si Proiectări Miniere Petrosani. În 1980, revine în magistratură, ca vicepresedinte al Judecătoriei Petrosani, functie din care s-a pensionat la 01.03.85. Paralel cu functia din magistratură, a fost lector la Universitatea Tehnică Petrosani si la cursurile postuniversitare de pregătire a magistratilor, fiind recunoscut ca specialist în domeniul infractiunilor la protectia muncii. Din 1991, vicepresedinte al Fundatiei Culturale “Ion D. Sîrbu”.
Se stinge din viată la 8 nov. 1994, în urma unei boli necrutătoare.
A publicat articole de specialitate juridică în Revista Română de Drept. De pildă: Notiunea de loc de muncă ce prezintă un pericol deosebit, în cadrul Legii 5/1965 (R.R.D.,nr. 6/70); Pericolul iminent ca trăsătură caracteristică a infractiunii contra protectiei muncii (R.R.D.,nr.3/71); Probleme de încadrare juiridică în materia infractiunilor contra protectiei muncii (R.R.D.,nr. 8/72).
O publicistică amplă: de la eseuri de etică la filosofia istoriei, de la cronici si comentarii despre artă (teatru, pictură) la articole pe tema comportării civilizate, în Steagul rosu, Valea Jiului, Zori noi, Solstitiu (făcând parte si din colectivul de redactie), Expres, Justitiarul s.a.
În 1991 publică, împreună cu economistul Gheorghe Ana, Cartea Comerciantului (2 vol.), iar în 1995, îi apar postum, la Editura Fundatiei Culturale “Ion D.Sîrbu”, volumele: de eseuri etice, Încotro, omule?, si de publicistică, Judecătile istoriei si judecătile omului.
A efectuat ample studii si cercetări în domeniul stabilirii cauzelor accidentelor de muncă, din mineritul Văii Jiului. Împreună cu un colectiv a participat la elaborarea lucrării: Contributii la prevenirea cauzelor umane ale accidentelor de muncă în subteran – si care zace uitată în arhivele fostului Comitet de Stat pentru protectia muncii. La 13 aprilie 1976, i se acordă Certificatul de inventator nr.61478, recunoscându-i-se calitatea de autor al inventiei: Sistem informational de optimizare a constatărilor tehnico-stiintifice si a expertizelor tehnice, în vederea obiectivizării concluziilor si solutiilor organelor de urmărire penală si justitie în procesul penal si civil.
I. Recuperarea omului. David Maniu si-a scris si rescris, în ultimii 15 ani ai vietii sale, de mai multe ori, cartea Încotro, omule? (Ed. Fundatiei Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1995) – completând-o, reformulând-o si eliminând, conform conceptiei sale morale, augmentată de o largă bază juridică; de fiecare dată încercând publicarea si de fiecare dată renuntând, datorită ingerintelor agravate în acest spatiu sensibil si tensionat al lumii valorilor.
Cartea descrie un itinerar etic al omului fundamentat pe o filosofie a autodeterminării si perfectionării morale a omului. Statia terminus a omului, ca fiintă individuală, este să se realizeze ca fiintă si să se împlinească cu necesitate de destin. O constiintă si un mod de viată, care să facă din om scop si să împiedice presiunile altor valori ce încearcă să-l transforme în mijloc – aceasta solicită cu toată energia David Maniu, asumându-si etica si morala kantiană. Pentru a se întemeia o etică si a se desfăsura o morală, omul si lumea omului trebuie concepute ca purtătoare de sens. Un univers de principii al eticii, la scara istoriei si a marei povesti a omului, si un altul al normelor moralei, care se zbate cu imperfectiunea si devenirea omului si a unei epoci fată de primul. Tocmai prin aceasta omului i s-a deschis, în imperfectiunea si sfâsierile sale, o cale de a ajunge la sine, o sansă a fiintării, în primul rând, morale. Că este un proces sau nu, mai mult sau mai putin sesizabil, o poate spune doar vizibila umanizare a omului si a lumii sale: prin muncă si creatie. David Maniu crede în functia integrabilă a valorii morale, speră într-o crestere morală în umanitate.
Se stie, începând de la Kant, că valoarea morală este personală (suportul ei este totdeauna o persoană), aderentă, si, în acelasi timp, spirituală si, mai ales, este scop al vietii. Ea se poate legitima, uneori, chiar prin sacrificarea altor valori. Să amintim doar cazul lui Socrate. Individul care se lasă locuit de valoarea morală are verticalitate, statură si măsură morală, este o personalitate. Dar nu toti indivizii se maturizează din punct de vedere moral si se ridică cu privirea spre stelele fixe ale eticii. Optimistii cred că omenirea înaintează către un studiu moral pe care anumiti indivizi, personalitătile, l-au atins de pe acum. Acestia sunt, în cuvintele lui David Maniu, creatori de climate. Autorul ar subscrie cu totul la cuvintele optimiste ale lui Tudor Vianu: Omul moral el însusi, adică acela care se găseste fată de valorile morale în unghiul cuprinderii lor adecvate, nu se îndoieste însă niciodată de putinta cresterii morale a omenirii (Opere, 8, p. 117). Cartea Încotro, omule? are sens interogativ, dar cum orice interogatie este reflexie, ea luminează străbaterea unui drum, chiar dacă uneori cu “răspântii” sau, mai rău, cu “fântâni fără cumpănă”, dar la capăt cu o sansă pentru fiecare călător: aceea de a se realiza ca om. Nu creator – după modelul divinitătii -, cel putin muncitor si sporitor de umanitate. În sine si cetate.
În altarul fiintei umane oficiează binele. Frumosul si adevărul sunt colaterale, sunt coloanele de sustinere a templului; într-o împreunare adecvată formează altarul. Omul, purtătorul binelui, este statuia din mijlocul altarului, cioplită după chipul si asemănarea divinitătii. Adevărul este rezultatul măsurii si concordantei ideii cu realitatea - firul de plumb în zidirea altarului. Frumosul este aderent suportului său, dar subiectul creato se află în afara sa. Numai binele locuieste în om (material si spiritual) si-l face pe acesta oficiant: o făptură perfectabilă prin cuvânt si faptă, care caută, prin oficiere, să se pună de acord (rezonantă) cu fiinta supremă. De la acest înalt scop se fac judecătile si judecările omului. David Maniu stie că această exigentă ontologică nu numai morală, este prea mare pentru om, dar nici fără a se supun ei, omul nu poate trăi. Legea morală în mine si cerul înstelat deasupra – a zis Kant. Concordanta dintre el este chinul si triumful omului. Astfel ce sens ar fi avut ca David Maniu să-si construiască itinerarul etic într-un ritm de trei, al devenirii, fie el descendent, ca o Divină Comedie răsturnată: de la un “paradis” al personalitătilor morale, printr-un “purgatoriu” al celor ce se căiesc si se întorc, la “infernul” celor care, rătăciti, au pierdut “orice sperantă”?
Căderea aceasta, prin întoarcerea omului cu privirea spre “cerul înstelat”, poate să capete si un sens ascendent: recuperarea omului.
Prima sectiune, Statui fără soclu, prezintă din perspectivă etică un sir de personalităti umane. Cazurile alese spre a exemplifica, din perspectiva moralei, principiile etice pot sau nu să le confirme pe acestea. Important pentru demers este faptul că numai astfel se pot face asertiuinile, având continuu sub ochi un univers autonom al eticii. Frumusetea aceste sectiuni consistă în ordonarea triadică a capitolelor. Două triade: universal-particular-individual, acesta din urmă desfăcut în trei. Prima triadă: Omul de principii sau frumusetea personalitătii, corespunde universalului etic, acolo, unde acesta se împreună si cu esteticul. Sunt relevate principiile: dreptate, libertate, egalitate, demnitate, democratie, cinste, adevăr. Frumusetea omului de principii rezidă – consideră David Maniu – în arhitectonica lui interioară, sugerând ceva din armonia templelor elene. O arhitectură în care principiile sunt treainice si elegante coloane ce sustin bolta de azur a idealului; virtutile sale militante subt pasiunea pentru adevăr si dreptate, iar fermitatea si concordanta dintre scopuri si mijloace – articulatiile morale care dau armonie si echilibru aceste arhitectonici" (pp. 9-10). Omul de omenie sau caratele personalitătii, corespunde universalului particularizat si individualului strâns sub cupola particularului. Pentru individualul desfăcut în trei sunt capitolele: Apostulul sau fascinatia personalitătii, Omul de idei sau originalitatea persoanlitătii si Omul de actiune sau vocatia personalitătii. Toate se miscă în planul social-istoric: de dăruire si formare a omului, de creatie si actiune. La acest nivel, accentul polemic si atitudinal al autorului iese în evidentă: La umbra omului de idei cresc hibrizii parazitari, groparii de idei: depăsitul cu autoritate, sclav al rutinei; ignorantul titrat, stăpânit de sentimentul suficientei; conformistul (…); sablonardul (…) Mai sunt si alte specimene – rozătoarele de idei: plagiatorul, care fură ideea; impostorul, care o revendică fără titlu; simplistul, care o ignoră în ceea ce are esential; birocratul care o suspectează din prudentă; negativistul, care o “face praf” negând-o pur si simplu ca o valoare (p. 24). A doua triadă: porneste de la universalitatea eticii, Omul de caracter sau tăria personalitătii rezonând cu Omul de principii. Valoarea este demnitatea si integritatea morală; libertatea trece prin datorie. Omul generos sau dăruirea personalitătii evidentiază, iarăsi, zona particularului. În câmpul individual rămân ultimele trei capitole: Omul din abataj…, Femeia – o “eternă minoră”… si Omul cu samarul… Acest individual este luminat si el prin muncă, familie si societate. Iarăsi accentul polemic: omul cu samarul este victima unui stil deficitar si dăunător, ce tine de munca de conducere, de repartizarea sarcinii sociale. Două triade, ale modelelor, în plan etic, încheiate, în cel moral, cu accente ploemice.
Pe drumul împlinirii omului ca destin există răspântii si omul din oficiant trece într-o tulburătoare confruntare cu sine. Constiinta devine nefericită, prin sfâsierea lăuntrică, iar virtutea poate birui numai cu pretui despărtirii de slăbiciunile omenesti. A doua sectiune, La răspântie de drumuri, este construită cu functie de purgatoriu: omul rătăcit, prin căintă, devine mai bogat si cunoscător, cu mult mai de pret decât cel ce nu a călcat pe drumul ocolit al rătăcirii. Constructia nu este numai dialectică, ci si religioasă, crestină: oaia rătăcită, piatra sărită din zid, fiul risipitor. Se stie, la întoarcerea acasă, fiul risipitor este întâmpinat de tatăl său cu cinste, tăindu-i-se vitelul cel gras, în pofida părerilor de rău ale fiului rămas acasă. El a risipit tot avutul său, s-a lepădat de slăbiciunile sale si s-a întors acasă, umilit si înteleptit. Si tatăl a îngenunchiat înaintea sa. Un om care se întoarce astfel în “grădina umanitătii” poate fi primit la fel de Lege. Umanismul combate răul – scrie David Maniu -, dar nu-i înlătură pe cei răi. Îi transformă, recuperându-i pentru ei si pentru societate. În această actiune, factorul cei dântâi rămâne atitudinea celui ce a gresit fată de… gresala sa (p. 52). O fată rătăcită în hătisurile vietii, descifrând tâlcul muncii si al timpului, este recuperată. Minciuna, pe acest drum, poate să câstige nenumărate lupte, dar victoria finală apartine adevărului. Într-o povestioară, Adevărul si Minciuna, a Egiptului antic, Adevărul triumfă, până la urmă, dar prin fiul său: compensativ, în marea poveste a omului. În mica poveste a omului, David Maniu crede în triumful adevărului, fără amânare si ocol, fiindcă omul nu suportă în oglinda minciunii să-si vadă chipul pocit. Ca o încoronare a facerilor, Dumnezeu l-a făcut după chipul său. L-a asezat în grădina Edenului, nepermitându-i să mănânce din pomul cunoasterii binelui si răului, căci va muri negresit! Dar Sarpele îi spune altceva: dacă va mânca, nu va muri, ci va fi ca Dumnezeu, cunoscând binele si răul. Omul mănâncă fructul oprit, accede constiinta despre bine si rău, dar “cade” din grădina Edenului. Iese din vârsta candorii si naivitătii copilăriei, adolescentei si trece în cea social-istorică, a familiei, muncii si luptei cu timpul, căci acum cunoaste si moartea. Actele sale, creatoare si umanizatoare, se nasc din perspectiva fricii de moarte, dar si ca o înfrângere a mortii. Se confirmă, astfel, supusa Sarpelui. Negativul luminează si împlineste afirmativul. Iată-l pe om cu binele absolut al eticii deasupra capului si cu picioarele în eterogenitatea (bine-rău) a moralei. Între lumea principiilor si cea a normelor, omul se miscă si îsi pecetluieste destinul. Constiinta morală transcende precaritatea de fiintă a omului. Din perspectiva finitudinii omului si a depăsirii ei se ridică asertiunile lui David Maniu. Pe această nesuportare a carentei de fiintă se curbează cerul eticii sale, cu principiile cu miscări de astri. Legea este mai presus de om, dar sufletul si spiritul sunt mai presus de lege.
În asertiunile cărtii Încotro, omule? Se petrece un fapt de ascunsă dialectică. Principiile se îmbunează si normele se principializează. Universul unora se deschide în particularitatea normativă, iar individualitatea normelor se desface, prin “bogătia cazului”, în particularitatea universală a principiilor etice. Sectiunea aceasta este cea mai bogată în descifrări ale sufletului omenesc, ale luptei omului cu sine pentru devenirea sa ca unul dintre Noi, cum se spune în Cartea Facerii (3.22). Iubirea – miezul valorii morale – biruire si moartea. Ea înlătură usurinta omenească dintr-o familie, întemeiază familia. Este institutoare de viată, creatie, responsabilitate. Cinstea este reflexul acelorasi stele fixe. “Legea cea mare” a cinstei … “rimează” cu Omul de omenie… din prima sectiune. Aceste “rimări” si rezonări sunt specifice gândirii lui David Maniu. O asertiune a sa înseamnă, de fapt, o triplă relatie. Ca magistrat, nici n-ar fi putut altfel. Este de presupus că marea sa Operă Morală sălilor de judecată. Ca un îndemn că omul trebuie, din când în când, să-si aducă aminte de un zid al plângerii.
Omul, din punct de vedere moral, este o făptură expusă; din perspectivă etică, o cădere si o înăltare spre fiintă, de aceea, omul trebuie să aibă curajul de-a avea… curaj, să depăsească anemia morală: suferinta umanizează, iar omul care a gresit redevine ceea ce a fost, poate chiar mai bun, cu pulsul de experientă si de întelepciune pe care-l dau înfrângerile (p.65). Într-o constiintă sfâsiată voci tainice se înfruntă: glasul constiintei care se teme si cel al constiintei care se căieste. Lupta celor două si triumful celui din urmă duce la autopurificare. Din acest unghi, bunătatea, ca o amintire edenică a omului, iartă si biruie orice răutate. Convingerea sa este că si caracterul cel mai rău poate fi îndreptat, atâta timp cât în sufletul omului pâlpâie încă festila umanitătii (p. 69). Recunostinta, ca memorie a inimii, se dezvăluie ca având un fundament psiho-social. David maniu explică multe fapte, comportamente si atitudini umane printr-o teorie a vârstelor, mult asemănătoare cu cea hegeliană. O copilărie răsfătată sau frustrată duce la o sărăcie a inimii si, implicit, la lipsă de recunostintă. De aceea se impune o mare atentie asupra educatiei până la educarea educatorului. Căci o bună educatie si instructie îl fac pe om să-i dea timpului o valoare umană, să-l transforme din rotitor, în rostitor, cum ar fi zis Constantin Noica. A nu constientiza valoarea umană a timpului înseamnă căderea omului în cea mai adâncă precaritate de fiintă. Prietenia, ca armonie a omenescului cu divinul, sau ca o inimă în două trupuri, cum ar fi zis Aristotel; fidelitatea, ca lege a familiei, si nu numai, toate biciuiesc slăbiciunile si-l îndreaptă pe om spre cota înaltă a răspunderii sociale. De pe această răsucire a spiralei, se luminează necesitatea educării educatorului. Totodată, si principiul simetriei concordantei dintre abatere si sanctiune. Altfel, nimic nu convinge si răul, la nivel individual si social, va prolifera. Educarea este văzută ca o constructie interioară a omului, ca un templu, cum am zis la început, în care omul trebuie să ajungă să oficieze.
Într-un univers moral degradat, juridicul este chemat să sanctioneze. Accentul se mută de pe persoană pe raportul dintre persoane. Totusi, ori de câte ori asertiunea se poartă la nivel juridic, se face si o valorizare morală. David Maniu urmăreste întotdeauna concluzia dacă este legală si morală, legală si imorală, sau ilegală si morală. Nesuprapunerea dintre cele două sfere axiologice se datorează, în bună măsură, presiunilor politice. David Maniu a fost un seismogra fin al sesizării lor. Omul este mai presus decât dosarul! exclama mereu. Omul trebuie să rămână scop, cum a gândit reformatorul Kant, munca si creatia fiindu-i măsura morală ce îl reîntorc spre cel care l-a făcut după chipul său.
Dar nu toti oamenii au puterea să devină si să se conceapă ca scop, ci încearcă să iasă din apele stătute ale mijlocului pe căi perverse. David Maniu în sectiunea a treia, Drum cu fântâni fără cumpănă, pune în lumină un infern al imoralitătii, un desert de fântâni părăsite, fără cumpănă. Singura cale de reîntoarcerea. Lipsa de sens, de ideal moral, de teluri primenitoare lasă, în acest infern, făpturile pradă egoismului, intereselor mărunte si imediate, uitării sau neînvătării alfabetului muncii si convietuirii sociale, răutătii si invidiei, minciunii si escrocheriei, parazitismului si viciului. Toate au drept corolar drama inutilitătii si mortii lente de inanitie morală a sufletului. O amplă si rece descriere de “cazuri” defăimătorul (cel care atentează la onoarea si demnitatea semenului său), mărturisitorul mincinos (care lezează actul de justitie si, prin acesta, valoarea morală), cel ce abuzează de încredere prin minciună si “negustorie de iluzii”, cel care lezează convietuirea socială; cel iresponsabil social si fată de familie, cel certat cu omenia, “dubla existentă” morală, cel ce înlocuieste forta legii cu legea fortei, delicventul minor, parazitul pungas, omul de prisos, chiulangiul, absentomanul, cronofagul de pe stradă etc. Nimeni nu le cere acestor căzuti în infern să oficieze, dar să participe la oficiere este o necesitate vitală. Dacă este adevărat că nu toti membrii societătii pot fi eroi sau apostoli, nu este mai putin adevărat că fiecare dintre noi trebuie să se încadreze cel putin în modelul de comportament prescris de normele legale, care reprezintă mimnimum de morală (p.118). Si pentru toate aceste făpturi, victime ale lipsei sau carentei de educatie – teoria vârstelor explicitează psiho-social multe si mult – David Maniu găseste cuvinte calde, de recuperare umană. Esti si tu sânge din sângele nostru, sperantă din sperantele noastre. Căci natura ta, aluat bun, dar prost frământat, nu e pusă sub zodia vreunui blestem al neîmplinirii. Revino în familia noastră, familia ta – fiică rătăcită pe cărările risipii! (p. 168).
A recupera omul pentru grădina umanitătii este sensul moral pentru care a luptat David Maniu, uitând de sine, ca un adevărat oficiant întru etică si morală.
II. O “fiintă neobosit cauzală”. Piatra de sub picioarele celui ce intră în noua si propria sa ordine, spirituală, o constituie dascălul – metaforic spus -, apele purificatoare ale fiintei sunt artele, iar între ele se înaltă omul recîstigat, de viată recîstigător. Acestea sunt de fapt si cele trei dialectice si prefatatoare trepte eseistice cu care se deschide cartea Judecata istoriei si judecătiile omului (Ed. Fundatiei Culturale “Ion D. Sîrbu” Petrosani, 1995) a lui David Maniu. Trei elogii: al dascălului său – si al celui de oriunde si oricând; al artei picturale a lui Iosif Nagy – si al artei în genere; al medicului Mircea Iacob – si al tuturor recîstigătorilor de viată. Metoda lui David Maniu, de cercetare în laboratorul deschis omului (în istorie, sau în social), este inductivă, de la cazul în spetă spre general.
Sub acest întreiit model ar trebui să se afirme omul în istorie, dar semnele sale nu se asează într-o frază coerentă din al cărei mesaj să se poată învăta ceva sub presiunea socurilor tot mai sporite ale istoriei. Prin avalansa acestora omul îsi caută un sprijin în legi si principii, dar realitatea social-istorică pare a trece netulburată printre si peste acestea. Pentru împlinirea valorilor democratiei, David Maniu pledează în favoarea tolerantei, el opune sfidării celorlalti (egoismul maghiar) vocatia democratică a poporului român, făcând apel la sacrul Supplex libellus Valachorum, la discursul lui Bărnutiu, sau, mai aproape, la activitatea diplomatică a marelui Titulescu. Este împotriva violentei limbajului si a limbajului violentei, este pentru libertatea opiniei prin presă, dar cu păstrarea inviolabilitătii vietii persoanale. Calomnia, în cartea anterioară, Încotro, omule?, era aruncată într-o bolgie dantescă.
Si chiar dacă nimeni nu învată nimic din lectiile istoriei, desi se află sub mâna acesteia, în capitolul Judecata istoriei, autorul pune în discutie două fierbinti si actuale probleme: Problema nationalitătilor din Transilvania (desfăcută în trei: “Greselile trecutului nu se repară prin greselile prezentului”, “Problema deznationalizării românilor din Transilvania” si “Optantii si colonii maghiari”) si Reabilitarea trecutului – momentul Titulescu. Extrem de important în aceste cercetări si pledoarii teoretice este ridicarea la cauza lucrurilor, de la individual la universal, recursul la principii si norme juridice, la legi de drept international. Carta O.N.U. – instument al păcii rezonează cu Rezolutia Adunării Nationale de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918.
Partea juridică a cărtii – judecătile omului – se constituie temeinic printr-un revelator si dialectic recurs filosofic. Pentru David Maniu cauzalitatea nu are nimic din subiectivismul lui Hume, ea este obiectivă, necesară si analitică, folosind cuvintele lui Eminescu, este miscare, forma de căpătenie a chiar cugetării (mss. 2267), adică proces. Fericit cel ce cunoaste cauzele a zis un poet antic; mânuitor si mântuitor de actiuni si suflete este cel ce se situează în orizontul înlăntuirii cauzale, a zis Noica. Principiul causa aequat affectum îsi depăseste abstarctiunea prin misacre, prin interventia unui al treilea: agent, câmp sau orizont. David Maniu zice: constelatii cauzale. Succesiunea si simultaneitatea sunt laturile dialectice ale unuia si aceluiasi proces. Cauza pre-supune efectul, dar dependenta poate fi mascată de independentă. De aceea apar concepte de cauză depărtată, cauză apropiată, sau cauză directă. Pe traseul succesiunii, în procesul constelatiilor cauzale, prin aplicarea principiului dialecticii al “izolării artificiale”, David Maniu decelează partea necesară si analitică a acestor constelatii, cauzalitatea reală, si partea conditionată, introducând conceptele: cauză, conditie, prilej – în cazul accidentelor de muncă. Totodată, limitează generalizarea si exploatarea “cazului fortuit” peste conexiunea cauzală, juridiceste, anihilator de culpă si responsabilitate.
Prima interventie teoretică, Cauzalitate si cazualitate în producerea accidentului de muncă prin cădere de rocă (publicat în Justitia nouă, nr. 2/1965) desparte apele de uscat, cauzalitatea de cazualitate, pune în lumină sporită partea obiectivă a constelatiilor cauzale si limitează generalizarea subiectivismului “cazului fortuit”. Multiplele determinări pe care la aduce printr-un demers inductiv, ca apoi confirmarea să devină deductivă, din punct de vedere juridic înseamnă precizie a legii si protectie a omului.
În Codul penal, pus în aplicare la 01.01.69, în partea sa specială, nu s-a mai prevăzut un capitol privind infractiunile contra protectiei muncii, acestea trecând, prin Decretul nr. 48/1969, în Legea nr. 5/1965, completată si republicată la 18.02.69. Legiuitorul a incriminat atât fapte prin care se creează un pericol iminent de accidentare sau de îmbolnăvire, cât si fapte prin care se creează numai posibilitatea producerii acestor rezultate. Legea a reglementat răspunderea penală, determinând infractiunile, nu numai pe cele cu intentie, ci si pe cele din culpă. Acest al doilea aspect asigură o eficientă sporită represiunii, dar si prevenirii. Cu mai multă concretete, legea revine în sprijinul omului, în dubla calitatea a acestuia: de implicat si de implicabil. Pornind de la cadrul legic, de la normele republicane de protectie a muncii, particularizate în normele departamentale si individualizate în instructiunile elaborate de conducerile unitătilor, David Maniu în Notiunea de loc de muncă ce prezintă un pericol deosebit, în cadrul Legii nr. 5/1965 (publicată în R.R.D. nr.6/1970) determină notiunea de loc de muncă “deosebit de periculos” în functie de: factorii de mediu (climatici si atmosferici), de natura si proprietătile mijloacelor de lucru folosite si de mediu de executare a operatiunilor de lucru (tehnologice). Sporul de determinări îi elimină spectrul interpretărilor subiectivist-relativiste si îi sporeste obiectivitatea si operativitatea juridică.
Concretizând si mai mult: o caracteristică a infractiunii contra protectiei muncii o constituie “pericolul iminent”. Lărgirea sau îngustarea sensului său corect – observă David Maniu – conduce, în practică, la considerarea ca infractiuni a unor încălcări de lege ce sunt, în realitate, contraventii sau invers. Definirea “pericolului iminent” este cerintă esentială a asertiunilor juridice privind protectia muncii. De aceea, se cade delimitarea acestuia de celelalte forme de pericol nerelevate penal să se facă cu multă claritate teoretică. David Maniu în Pericolul iminent ca trăsătură caracteristică a infractiunii contra protectiei muncii (publicată în R.R.D. nr. 3/1971), aduce în dezbatere, înaintea aspectului juridic, pe cel filosofic si tehnic. Recursul este dialectic: se stabilesc conexiuni între cauză, posibilitate (concretă, abstractă, mai îndepărtată sau mai apropiată), conditii de existentă, realitate etc. El conchide: pericolul iminent de producere a unui accident (sau îmbolnăvire profesională) este o posibilitate concretă, reală si actuală de accidentare, căreia îi lipseste doar declansator pentru a deveni realitate (accident sau boală profesională). Si aspectul tehnic relevă posibilitatea concretă, “pericol iminent”, “aproape accident”, luminând în nexul cauzal: cauza, conditia, prilejul. Juridic, se facilitează definirea si depăsirea dificultătilor practice de stabilire a cauzei; eliminându-se confuzia dintre factorii nexului cauzal, se netezeste calea aplicării corect a legii.
În mod firesc si necesar, a patra interventie teoretică are ca obiect Probleme de încadrare juridică în materia infractiunilor contra protectiei muncii (publicată în R.R.D. nr. 8/1972). Problema este complexă: pe lângă justetea încadrării juridice se retine si felul compunerii instantei (după infractiuni unice complexe, sau după pluralităti de infractiuni). Pornind de la opinii concretizate în hotărâri judecătoresti, David Maniu determină raportul dintre actiunile de pericol si cele de rezultat din unghiul infractiunii unice complexe, al cumulului ideal si al concursului real pe baza disoaciativ-ordonatoare a celor trei concepte: cauză, conditie, prilej. Dar pe lângă determinarea filosofică a acestor concepte, pentru punerea lor în miscare operational-juridică este nevoie – conchide David Maniu – de o desăvârsită cunoastere a procedurii accidentului de muncă. David Maniu continuu face miscarea dialectică de la individual, de cele mai multe ori slab determinat, la universalul rece, al principiilor si legilor, pentru ca apoi să-l sanctioneze prin concret. Câtă precizie si determinare a legii – atâta obiectivitate; câtă obiectivitate – atâta cale deschisă dreptătii; câtă dreptate – atâta valoare morală în om si pentru om. Căci, pe cerul acestei valori se situează steaua polară a destinului omenesc. Lui David Maniu, îndreptat spre cauzele lucrurilor si ale destinelor umane, i s-ar potrivi fără rest cuvintele romanticului german Lichtenberg, de fiintă neobosit cauzală.
Sectiunea ultimă, Comportare civilizată, ar fi trebuit să fie o carte aparte, pusă sub ochii tinerilor. Dar n-a fost să fie. Doar sase capitole, publicate în perioada ‘88-’89, aduse aici ca o addendă si cu un mesaj modest, dar prea plin de tâlc uman si umanism pentru omul cetătii, în vederea constituirii cetătii interioare. În acesta pare să rezoneze întelepciunea românească – recuperatoare de omenesc – si puritatea înteleptită a omului de munte, retras cât mai în străfundurile fiintei noastre, scârbit de omul de baltă – cum disocia Eminescu -, cu privirea plecată în praful zilei. Nu întâmplător, lui David Maniu îi plăcea atât de mult muntele! Muntele cu judecata sa istorică peste crâmpeiele de judecăti ale omului!
|
Dumitru Velea 2/27/2013 |
Contact: |
|
|
