Interferentze
Interferentze
ALTFEL DE LINISTE
După mai mult de opt luni de la aparitie am avut ocazia să vizionez pe DVD filmul românesc “După dealuri” de Cristian Mungiu. Filmul a fost premiat la Cannes în mai 2012 pentru cel mai bun scenariu si pentru rolul principal feminin, împărtit între cele două actrite, Cosmina Stratan în rolul Vochitei si Cristina Flutur în cel al Alinei, personajele principale ale filmului.
Filmul durează două ore si jumatate, dar nu trenează. Dimpotrivă. Iar tristetzea lui nu este acută si momentană, ci, dimpotrivă, ea trimite cu gândul la filmele tragice ale marelui Ingmar Bergman, unde personajele sunt neputincioase în fata unui destin mai puternic decât posibilitatea lor de a actiona.
Subiectul tratează tema iubirii dintre două prietene din copilărie. Voichita si Alina au fost colege de cămin si apoi viata le-a despărtit, Voichita călungărindu-se, iar Alina găsind de lucru în Germania. Filmul descrie revenirea Alinei la mănăstirea unde era Voichita pentru a o lua cu ea în Germania.
Mănăstirea e situată printre dealuri si graiul moldovenesc al maicilor si preotului îndulcesc asprimea conditiilor de viată într-o iarnă prelungită aproape până-n Paste.
Nu m-as fi încumetat să scriu despre film dacă nu m-ar fi impresionat puternic. Nu sunt critic de film si, gândesc eu, dacă voi împărtăsi cititorilor câteva din gândurile mele după vizionarea filmului, voi fi iertată de comentatorii specialisti în ale cinematografiei.
Alina vine la Voichita cu sufletul plin de dragostea din copilărie. Stiu din proprie experientă că fetitele se atasează între ele când sunt mici si dragostea lor rămâne nealterată de-alungul vietii. În mod “normal”, o prietenie continuă chiar dacă spatiul fizic se măreste, iar o reîntâlnire reînnoadă totul ca si când n-ar fi fost nicio despărtire. Dar aici e altfel. Alina a rămas fidelă prieteniei dintre cele două fetite, Voichita însă, desi n-a încetat să-si iubească prietena, a devenit călugărită, devotamentul ei fiind îndreptat acuma spre Dumnezeu.
Am vibrat foarte puternic la această “dezbatere” sufletească pe care ne-a propus-o Cristian Mungiu si în care toate personajele au dreptatea lor, au blândete si căldură, răbdare si dragoste de aproape. Alina, care a revenit la Voichita, se asteaptă ca si Voichita să fie cea din copilărie, asa cum era ea si nu vrea nimic altceva decât ca prietenia lor să continue asa cum a fost. Voichita, care tine mult la Alina, e angrenată însă în constrângerile monahale si nicio clipă nu se îndoieste de faptul că dragostea ei pentru Dumnezeu trebuie să primeze. Alina doreste prietenia imediată si fără “intermediar”, Voichita se dăruieste lui Dumnezeu si, numai prin el, Alinei. Faptul că Alina vede în asta o “trădare” e explicabil, ea vrea reciprocitate directă, de la om la om. Si totusi, Alina nu e lipsită de bunăvointă, ar vrea să o înteleagă pe Voichita, ar vrea să intre si ea în rândul celor care iubesc prin intermediul lui Dumnezeu. Numai că temperamentul ei e diferit. Pentru ea realitatea concretă e vitală. Încearcă din toate puterile să se apropie spiritual de Voichita, dar nu poate. Tragedia ei este că nici în lumea oamenilor obisnuiti nu-si găseste locul, desi ar dori. Nicăieri nu este iubită, nu are un “acasă’, se simte gonită de peste tot. După o încercare esuată de a se întoarce la fosta familie care o găzduise o vreme, ea revine la mănăstire, cu speranta de a se putea adapta cerintelor impuse. Dar sufletul ei zbuciumat nu poate accepta schimbarea Voichitei pe care o interpreta ca pe o “trădare” personală. În fond nu suntem toti asa? Nu acceptam smeriti diparitia unui prieten, dar ne revoltă “trădarea” lui? Suntem neputinciosi în ambele cazuri, dar ne doare mai mult pierderea locului din sufletul unui prieten decât însăsi disparitia lui. Asa e natura umana, iar regizorul a ilustrat inteligent această slăbiciune omenească.
Filmul are momente în care pătrundem si în lumea obisnuită, cea a spitalelor sau a birourilor administrative, unde fiecare îsi vede de treaba lui. Dar lumea în care se desfăsoară drama Alinei e “dincolo de deal”, acolo unde, la mănăstire, maicile si preotul au alte adevăruri, alte reguli de viată, alte credinte.
Am recunoscut în noul film al lui Mungiu elemente comune cu cele din “Moartea domnului Lăzărescu”: aceeasi neputintă a oamenilor de a ajuta, desi absolut toti sunt bine intentionati, aceeasi blândete cu care regizorul îsi respectă caracterele personajelor, dându-le tuturor dreptate si neacuzând pe nimeni.
Filmul “După dealuri” a fost propus pentru Oscar la sectiunea de filme de limbă străină. Nu sunt sigură că juriul îi va acorda premiul, dar filmul rămâne o realizare remarcabilă indiferent de premiile pe care le va lua.
Când pelicula s-a terminat, muzica unui superb cântec de leagăn de Mozart a acompaniat post-genericul, acelasi cântat de Alina pentru Voichita în chilia mănăstirii si acelasi pe care îl adoram si eu când eram mică si prietena mea (întâmplator tot Alina) îmi desena case si oameni de zăpadă.
O liniste s-a asternut apoi în casă si în sufletul meu. Acea “altfel de liniste” de care aveam atâta nevoie!
|
Veronica Pavel Lerner 2/25/2013 |
Contact: |
|
|
