Constantin Brâncusi ( 19 februarie 1876 - 16 martie 1957 )
Născut la 19 februarie 1876, la Hobita, Gorj, Constantin era al saselea copil al lui Radu Nicolae Brâncusi (1833-1885) si Maria Brâncusi (1851-1919). Prima clasă primară a făcut-o la Pestisani, apoi a continuat scoala la Brădiceni. Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă si de ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii si birturi.
În Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, îsi face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie. Găsindu-se că ar fi de cuviintă să dezvolte aceste abilităti, el este înscris cu bursă la Scoala de Arte si Meserii din Craiova.
După ce a urmat Scoala de Arte si Meserii în Craiova (1894 - 1898) vine la Bucuresti unde absolvă Scoala de bellearte în 1902. În timpul studentiei, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitellius obtine „mentiune onorabilă”, Cap al lui Laocoon din 1900 obtine medalia de bronz, iar Studiu din 1901 câstigă medalia de argint. Timp de doi ani, între 1900 si 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează Ecorseu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări face ca Ecorseul să fie folosit în scolile românesti de medicină, după ce s-au făcut câteva copii; Marcel Duchamp a inclus fotografia Ecorseului în expozitia organizată la sfârsitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.
În 1903 primeste prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din Bucuresti si reprezintă singurul monument public al lui Brâncusi din Bucuresti. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncusi să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărtită în două transe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua transă după ce Brâncusi a terminat bustul. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fata consiliului, dar receptia a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micsorarea nasului, si de asemenea păreri diferite în legătură cu pozitionarea epoletilor. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a întelege sculptura, Brâncusi pleacă din sala de sedinte în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franta, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos. [1]
Mai târziu Brâncusi a comentat acest incident astfel:
Ar fi fost o muncă usoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câtiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine si pe care simteam că creste, an de an si de câtiva în rând, a izbucnit năvalnic si nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică si spaimă a doctorului Gerota, de fată... si dus am fost, pomenind de mama lor. [1]
Drumul din Bucuresti spre Paris l-a dus mai întâi prin Hobita, unde si-a luat rămas bun de la mama sa. Si-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. În Viena a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România. Aici a făcut cunostintă cu sculpturile egiptene care i-au influentat opera mai târziu în viată.[1]
Din Viena a plecat în 1904 spre München, dar după sase luni o porneste pe jos prin Bavaria si Elvetia si până la Langres, în Franta. În apropriere de Lunéville, după o ploaie torentială în care este prins, Brâncusi capătă o pneumonie infectioasă si, în stare critică, este primit la un spital de măici. După o perioadă de recuperare gândeste că nu mai are puterile si nici timpul necesar pentru a parcurge drumul spre Paris pe jos, astfel că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul.
În 1905 reuseste la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăseste scoala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse ŕ l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creste nimic )
Expune pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris în 1906. Creează în 1907 prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului parte a Ansamblul Monumental din Târgu-Jiu. În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și intră în contact cu avantgarda artistică pariziană, împrietenându-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. Va începe lucrul la Rugăciunea, o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava” de la Buzău. În 1909 revine pentru scurt timp în România și participă la “Expoziția oficială de pictură, sculptură și arhitectură”. Juriul Expoziției, prezidat de Spiru Haret acordă premiul II ex aequo lui Brâncuși, Paciurea, Steriadi, Petrașcu, Theodorescu-Sion. Colecționarul de artă Anastase Simu îi cumpără sculptura Somnul iar bustul în ghips al pictorului Nicolae Dărăscu este achiziționat de Ministerul Instrucțiunii Publice.
Până în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany.
În 1914, Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzație. Colecționarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existență materială prielnică creației artistice. În același an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte. Brâncuși va păstra lucrarea în atelier și o va intitula Fântâna lui Narcis. În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn: 2 Cariatide, Fiul risipitor etc. La Paris, în 1919, apare volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuși. Un an mai târziu, participă la expoziția grupării „La Section d’Or” în Franța, la expoziția grupării „Arta română” la invitația lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaiseme. În revista Little Review din New York, apare, în 1921, primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuși, semnat de poetul american Ezra Pound. De altfel, sculptorul avea să realizeze ulterior un celebru portret al acestuia.
Participă la o mișcare de protest contra lui André Breton și în apărarea lui Tristan Tzara. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziție internațională a grupării “Contemporanul” din București. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziție personală a sa.
Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datează din această perioadă. În același timp, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda, Anglia.
În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuși după moartea sculptorului.
În România, în epoca realismului socialist, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Totuși, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoștinței) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.
Locul lui Brâncuși în sculptură
Constantin Brâncuși a eliberat sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității formei, a creat unitatea dintre sensibil și spiritual. În opera sa, Brâncuși a oglindit felul de a gândi lumea a țăranului român. Prin obârșia sa țărănească, și-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradițiile, miturile și funcția magică a artei populare românești. Brâncuși a relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realitătii.
Figură centrală în miscarea artistică modernă, Constantin Brâncusi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganta formei si utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare românesti cu rafinamentul avantgardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât si importansa acordată luminii si spatiului sunt trăsăturile caracteristice ale creatiei lui Brâncusi. Opera sa a influentat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură si desen.
În anul 1957, Brâncuși îl cheamă pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă, se spovedeste si se împărtăseste, apoi îi mărturiseste că moare “cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în tara mea” .
Pe data de 16 martie 1957, Constantin Brâncuși se stinge din viată la ora 2 dimineața, iar în data de 19 martie este înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris.
Brâncusiană
Viaţa pare o Coloană
Ce îşi pierde vârfu-n nori,
Viaţa trece-n mare goană,
Iar noi suntem mici actori.
Ca străjerii stăm în Poartă
Şi privim Masa Tăcerii,
De e grea a noastră soartă
Ne alintă raza verii.
Când ne cresc aripi măreţe
Precum Păsării de aur,
Ce-a zburat în tinereţe
Din vestitul său tezaur.
Peste glia strămoşească
Adunând în grabă anii
Pe o ie gorjenească,
La Domnişoara Pogany.
Numai el, tăcut din cer,
Nou-Născut în astă vatră,
Ştie-al lumii, vechi mister,
Dăltuit pe-o tristă piatră.
.
Ce-a rămas întru cinstire
La Hobiţa, lui, măreaţă,
Ca-ntr-o sfântă mănăstire
Stâncile vor prinde viată.
|
Any Drăgoianu 2/18/2013 |
Contact: |
|
|
