Drăculestii de de Georgina Viorica Rogoz
Mă bucur că sunt, helas!, printre putinii mei contemporani care au o bibliotecă în care mai sunt încă si cărti necitite, si cărti care au fost citite nu numai odată, si la care încă revin când tic-tac-ul lor răsună în inima mea ca o chemare.
Asa s-a întâmplat într-o seară, când istoria Drăculestilor mi-a făcut semn, si am tras-o usurel din raft.
E cartea unei scriitoare, Georgina Victoria Rogoz, pe care o cunosc doar după nume. Am citit-o prima oară prin anul 2001 la Montreal. Mi-o dăduse cineva care nu ținea s-o păstreze. Eu am citit-o pe nerăsuflate si numai o tragedie familială m-a împiedecat atunci să vorbesc despre ea. Între timp, cu internetul, i-am văzut si biografia. La fel de sesizantă ca si scrierea. Această doamnă Rogoz este fiica lui George Paul Huber, procuror al Curții de Conturi înainte de 1947 si a celebrei actrițe Marieta Sadova pe care am văzut-o jucând la Bucuresti pe scenele teatrelor Notara, Național în tinerețea mea, si despre a cărei inteligență se vorbea mult, calitate rareori legată de talentul actoricesc. A fost în repetate rânduri victimă a regimului comunist.
Fostă lector la Universitatea din Bucuresti în perioada 1950-1957, G.V.Rogoz a publicat nenumărate Basme, printre care un volum de Basme Țigănesti, în 1960, care a fost interzis si dat imediat la topit, ca fiind rasist, conform politicii oficiale privind minoritățile, dar care a fost reeditat în 1977 si premiat de Asociația Scriitorilor Români din Bucuresti.
După aceste experiențe autoarea s-a lăsat atrasă de locuri mai sigure, cum e domeniul istoric si literatura stiințifico-fantastică.
Si astfel, i se publică în 1964 cartea cu secvențe istorice Pe Arges în sus care anunță interesul ei pentru trecutul național.
În 1970 îi apare volumul Vlad, fiul Dracului, devenit în varianta ultimă Drăculestii (1977, Editura Albatros, căruia i se atribuie Premiul Asociației Scriitorilor Români).
În colecția stiințifico-fantastică i-au apărut cărțile : Eu si bătrânul Lup de stele (1966), Taina sfinxului de pe Marte (1967), Anotimpul sirenelor (1975), Să nu afle Aladin (premiat la Concursul European de literatură pentru copii de la Padova în 1982 si de Asociația Scriitorilor Bucuresti).
Din 1985 scriitoarea s-a stabilit în Germania.
Dar mă opresc aici, pentru că interesul meu s-a abătut asupra cărții Drăculestii, o istorie si o perioadă peste care nu se poate trece usor.
Stufoasă la început, cu parcă prea multe personaje, lupta dintre familia Dănestilor si familia Drăculestilor, urmasii lui Mircea cel Bătrân, se duce cînd pe față, cînd pe ascuns, cu multe asasinate, bătălii pierdute sau victorioase, pentru ocuparea tronului Țării Românesti.
Nu mă pot mira în deajuns de viziunea largă a frescei istorice a secolului 15 în plin ev mediu românesc, văzută si concepută vizionar, peste veacuri, dar cu detalii, evident multe, foarte multe imaginate (si ăsta-i meritul cel mare al bibliografului, s-o îmbrace în hainele, cutumele, credințele si temperamentele oamenilor, cu răzvrătirile lor care au fost, si vor fi în vecii vecilor).
Realitatea istorică este cadrul si trama pe care se țese viața acestor generații de Domni si boieri ce luptă pentru putere, pentru domnie, pentru avutul si viața lor si pentru supraviețuirea lor în pânza de paianjeni a trădărilor.
Autoarea are capacitatea de a recompune trecutul pe baza documentelor istorice consultate cu acribie filologică. Numeroasele documente citate, extrase cu dibăcie si rezervă, din cronici si letopisețe, din corespondența regilor si boierilor din toate țările Europei de la Roma până la Istambul, fac din această scriitoare o documentaristă redutabilă.
Doamna Rogoz crează atmosfera grea a epocii, împânzită de crime si trădări. Descrierea înmormântării lui Vlad Dracul (tatăl, asasinat si tăiat în bucăți) e mai sinistră ca un omor din Agatha Christie. Asezarea sicriului (de altfel cu niste rămăsițe îndoielnice de a fi din trupul lui) sub o lespede anonimă a bisericii de pe lacul Snagov ca să calce toți peste el, face să înghețe creerii si valvele inimii celor prezenți atunci, ca si acum ale cititorilor. Compoziție complexă, care, cu toate atasamentele verbale si descriptive ale epocii, arhaisme si turcisme, recompun un gen literar contemporan, romanul istoric.
Limba veche românească este vedeta povestirii un murmur nedistinct de voci răgusite
umplând aerul de o stranie asteptare ca suflul adunat în golul văilor înainte de începerea furtunii.
Si ceea ce este unic între multele biografii ale eroului, autoarea ne oferă o imagine nouă a Domnului Vlad Țepes, neconformistă si cu atât mai veridică. Toate se leagă în adevăr si ficțiune, asa încât de la descripție si portret până la scene de bătălie, toate sunt determinate, dar capătă o integrare literară, estetic certă (Zoe Dumitrescu-Busulenga).
Astfel, la urarea unui boier pentru o domnie fericită, fiul Dracului răspunde :
Să-mi doresti, Stepane, în prim rând o domnie vitează si liberă, ca să pot săvârsi binele asa cum îl gândesc eu
Cât priveste fericirea
nu-i menită pentru mine.
Iar la pagina 302, se explică : Numai fiindcă m-am simțit ciomag al Dreptății lui Dumnezeu ăl Sfânt am fost vladnic să curăț țara de furi si tâlhari si ticălosi
Numai cu sabia, cu parul ascuțit si cu zăbala în gură îi țin în frâu pe dusmanii mei dinăuntru; numai cu groaza îi pot îmblânzi pe cei din afară
În ajun de a fi omorât miseleste pe la spate de unul din boierii viitorului domn Laiotă, Vodă Vlad îi spune unui prieten :
Roagă-te să păzească Dumnezeu țărisoara asta de vânzători si de hicleni, că de turci o voi păzi eu; mie îmi e dat s-o păzesc si-mi voi duce lucrul până la capăt.
O deznădejde trează si înversunată îl bântuia pe Țepes. Desi învingător, simțea în aer trădarea. O simțea în jur, strângându-se ca un laț, gata să-l sugrume, chiar în clipa când ar fi putut fi foarte sigur de izbânda cea mare. Simțea, din acea întârziere si tăcere a tânărului Crai Mattia (care cobora încet, mult prea încet si grijuliu cu banderiile lui regale prin Transilvania) că nu se poate bizui pe el, nici pe ceilalți cavaleri ai ungurilor sau ai Apusului, nici pe făgăduielile Veneției sau ale celorlalți crestini din jur. Poate că, în acele zile, Vlad tot mai nădăjduia să-i trimită ceva oaste Papa Pius sau dogele Veneției. Dar războiul sfânt propovăduit de înflăcăratul pontif cărturar si poet, nu găsise răsunetul cuvenit la bancherii si cârmuitorii cetăților italice, sfâsiate între ele de mărunte lupte si pizmuiri desarte, împiedecate să vadă limpede primejdia, cu adevărat mare, ce amenința dinspre Răsărit întreaga lume crestină
Multe expresii poetice cresc valoarea (dacă nu istorică dar sigur literară) a acestei scrieri. Povestitorul spune tulburat la un moment dat : M-am pogrăznit într-o neliniste mult vinovată, ca într-o vîltoare ce mă trăgea afund si din care nici astăzi nu pot iesi decât pe cuget cu mătasea nevăzută, otrăvită de stimele tăcerii, din lacuri fără țărm
Sau : în galopul mut si orb al anilor topiți ca fulgii ninsorilor
Era o liniste de sfârsit de lumi, ori poate de-nceput.
Scriitoarea Georgina Viorica Rogoz are un suflu puternic, pe măsura eroului ales, dar cu modestie si onestitate recunoaste că ființa adevărată a lui Vlad îmi scapă, trece dincolo de pătrunderea mea, dincolo de Bine si de Rău
Cu toate acestea, sau poate tocmai pentru toate acestea, ea a realizat o operă valoroasă rară, pe care o recitesc acum cu un nou interes si mai ales cu plăcere.
Lhistoire est un roman qui a été (Ed.et J.de Goncourt)
Un singur lucru penibil : retipărită în 1977, pe hârtie proastă de ziar, repede îngalbenită si cu o literă mică de un negru-cenusiu abia lizibilă, cu coperțile de un carton moale care crapă de la prima lectură, constatăm că în România lucrurile nu s-au schimbat, facem tot lucru prost perisabil si inestetic. Am un Ovidiu si un Cicero de la 1500 în perfectă stare, care-si râd în barbă de publicatiile debile apărute după 500 de ani. Cartea de vizită a Editurii Albatros e rău sifonată.
Montreal/ feb 2013
|
cronică de Livia Nemteanu-Chiriacescu 2/12/2013 |
Contact: |
|
|
