Carti in lucru : Amintiri la capăt de vis ( fragment )
Amintirea inferioară a nostalgiei
Înăltimea firului de iarbă este mai adâncită în aer decât glezna în pământ. Cei care nu au atins-o cu genele nu si-au simtit inima bătând, nu au simtit mirosul verdelui însângerat de talpa copiilor de uriasi desculti, învătând să meargă în vârfuri, netulburând întelepciuni eonice si simetrii de mit.
Memoria unui popas la fântână si a unui somn în câmp este tot asa de trează ca si memoria unui copil de un an si trei luni. Multi mi-au spus că nu as fi văzut tancurile rusesti pe soseaua ce atingea gardul ogrăzii părintesti cu memoria acelei vârste, si că, ce cred eu despre chestia aia cu războiu ar fi o imaginatie recursivă, zidită de filmele cu rusii si nemtii, ce mi-au bântuit copilăria la cinematograful satului, din peretele cu fata la lună a lui Vasile Mândru, sotul lui Aristita crâsmărita.
Eu însă mi-aduc foarte bine aminte cum băgăm capul pe gaura de la poartă printr-o scândură ruptă si cum eram mângâiat pe cap de câte un nene cu cămasa pe dinafară si cu o tărtăcută la brâu, mirosind a tutun si sudoare dinspre Moscova, care îmi spunea în loc de "flăcău lui mosu", "rebiata", "rebiatuska". Mângâiatul prin gaura portii devenise o plăcere încât uitam să mai ies din ea, urinând pe cămasa de hârtie ce o costase ceva pe mama.
Să fi fost cam în toamna lui '42, la cules de vii, când tata întors de pe front într-o permisie, din disperare pentru intregirea neamului, a îmbrătisat-o pe mama mai mult decât le permitea vârsta si sărăcia. Nici prin cap nu le-a trecut că voi veni pe lume după treisprezece ani de la ultimul născut., în timp ce pe dinafară crăpau pietrele de ger si la Stalingrad cele doua armate rusesti si germano-române-italiene, deveniseră statui uriase, sleite de puteri, eu mă străduiam să-mi asez vertebrele în coloană, neuronii în teastă, neluând-o în seamă nici chiar pe mama pe care o auzeam deseori:
"Doamne, femeie bătrână, să fac copii", si pe soru-mea: "la ce ne mai trebuie unul?"
Mama avea treizeci si opt de ani si femeile de la tară se cred bătrâne la asa o vârstă, când spun ele, că e păcatul si mai mare, că Dumnezeu închide ochii la păcatul facerii omului când esti tânăr, iar la bătrânete să te rogi să fii iertat de negândirea sau pofta cărnii.
Ascultam cu răbdare aceste tânguiri de a fi primit pe lume si m-am temut ca nu cumva Dumitra, moasa satului, să nu o sfătuiască pe mama sa mă trimită pe lumea cealaltă înainte ca tata să mă bată pe fund la nastere, înainte ca tiganca Floarea să-mi ghicească ursita, sugând vinul din mosoaică dintr-o înghititură, punând-o apoi cu gura în jos la capul meu, bolborosind ceva ca o ceartă, în soaptă, cu bulibasa ei si repetând exercitiul „ingurgitări” cu sânge de poamă, până nu mai stia dacă alunga din casă îngerii sau diavolii si nu mai vedea poarta să iasă din ogradă.
Da, mi-aduc aminte de toate, de fuga mamei cu mine în pântec prin leusteanul si hreanul înghetat din grădină, în transeia săpată să ne scape de „boamba” ce ar fi căzut pe casă, fie de la rusi, fie de la americani.
Aceste plimbări sub luceafăr si lună plină le făceam când sirenele de la Galati vuiau disperate până la Tulucesti, când tangourile reflectoarelor si încrucisările lor măcelăreau cerul înainte ca ghiulele antiaerienelor să plesnească în punctele cenusii aducătoare de moarte.
Mi-aduc aminte cum ziua, la prăsit fiind, nenea Radu, pe mâna căruia i-am fost dati de tata, ne îngrămădea în cărută si ne băga în prima râpă ce-i era în preajmă, fugind de bombele ce ne-ar fi căzut din întâmplare în brate sau pe sina rotii, mângâind-i nefast obezile rotatiei noastre în timp spre ziua de mâine.
Memoria, memoria e o fiintă de dincolo de spatiul terestru, o zestre spiralată si hipotalamică a unui creier primitiv, anterior, su¬perior ratiunii de a veni pe lume.
Îi auzeam ,de acolo, din facerea mea, stiindu-le parcă din carnea mamei comportamentele identice, aspiratiile, clipa de neliniste, de bucurie si tristete, mai mult decât simteau ei, desprinsi de meditatii interioare odată cu nasterea lor.
"Ce zici, băiat sau fată?”, o întreabă Gherghina, o vecină, pe mama. "Nu stiu, spuse mama rusinată"
Adevărul era că nici eu nu prea stiam si nici nu mă interesa acest lucru, după cum nu mă interesa înfătisarea mea. Umblam, pe dinăuntru, în molecula facerii, din celulă în celulă, un fel de oaspete ce asistam într-o brutărie, în cuptor, la cresterea si coacerea pâinii din covată, de la maiaua mică si mare, de la câtă sare pui până la câtă flacără să ardă celula pâinii, fără ca ,"Doamne fereste", să ajungă scrum, numai bună de privit ori de mângâiat. Asa, parcă, fiecare pâine - celulă era un ceasornic pulsând în spatii fără formă, eu nefiind decât un asistent neutru la facerea mea de cineva ,cu mâini nevăzute, trimis acolo, sau eram pedepsit să asist la aceste munci. Ceasurile aveau ritmuri diferite, unul mai puternic decât altul, unul mai grăbit decât altul, si iar nu stiu cine le pornise pe o suflare ca de plâman ascultat între coaste, pe un geamăt de durere prelung, continuu, profund. Să fi fost inima, care ,înainte de a bate cum bate afară, exact, imita o fiintă supremă ei, o altă inimă de undeva de departe ,ori chiar comunica cu aceasta, fiindcă mi s-a părut să vorbească cu vorbe omenesti; "lasă-mă să bat, lasă-mă să bat! doar, doar, Doamne, Doamne!".
Eu nu credeam atunci în nimic. Numai după nastere am crezut în experienta de atunci, în vocea pe care am auzit-o si care nu era a mea; cuvintele mele de acum fiind parcă ale ei, amintirile mele, de acum, despre mine, fiind amintiri despre ea, eu neîntelegând nici atunci, nici acum, ce am fost, neasumându-mi o identitate proprie, fiind fără forma, iar ceea ce vedeti voi este numai ceea ce nu văd eu, si aceasta se întâmplă si cu mine văzându-vă pe voi si aceasta se întâmplă cu voi de mine fiind priviti.
Atunci asistam la facerea a ceva ce aveam să port ca pe o povara acum, când nu stiu mai mult ce este ceea ce port si de ce port acest necunoscut ansamblu carnal din afara mea, eu fiind mereu cel dinăuntru lui si dinăuntrul fiintei mamei mele, adică înăuntru altui duh superior amândoura .
Oglinzi false, de argint coscovit, încercau să mă convingă că sunt confundabil cu ce stiu că nu sunt eu, rugându-l pe cel din afara mea să le confirme că sunt înăuntru, printr-un gest mecanic, mutând, în carcasa cu măsti, elemente decorative grotesti; sprîncene, ochi, buze, obraji, sâni, coapse, mâini, mâini foarte lungi pierdute prin silicii, într-un punct astral din care numai prin atingerea lui, mi se comunica: "fie-ti milă, ajută-l", mângâie-l!.
Această muncă herculiană, a unor trimisi fără chip si nume, era munca brutarului alb asezat în groapa din fata cuptorului, cu ochii privind printr-o fereastră îngustă arderea pâinii, ori cu ochii privind covata de lemn, oprea cresterea pâinii, apucând-o de ceafă si trîntind-o pe cântar si scânduri, bulgăre de suflare de grâu măcinat la o moară din alta constelatie si segment dintr-o falangă înmiresmată ,prin care spirala umbla ca un vierme, răsucire continuă de ceasornic fără pendul, de roată fără obadă si butuc.
Asa asistam, dintr-un punct suspendat în galaxie, la facerea mea, acolo în burta mamei. Să fi fost câteva sute de ani timpul în care asezarea aceasta de elemente, venind din mai multe părti ale universului, avea să se numească inimă, plămân, ficat, creier, ori numai câteva secunde, nu se stie, doar cei de afară aveau timpul propiu-zis împotriva lor, doar cei de afară măsurau această facere cu rigle de aur smulse din cărti sfinte, cu biblii asezate pe inimi, să mă nasc.
Sărmana mamă trecea si ea prin lume, cu facerea mea de dinafară ei, umilită si biciuită de privirele dusmănoase a celor care iubiseră cândva, care muriseră cândva ca noi toti în univers.
Numai Arsinia, sora lui tata, cu grădina fund în fund cu a noastră, cu casă făcută dintr-o coastă de salcâm mort, o dădăcea pe mama să nască, si odată cu ea pe mine, înainte cu multe secole ca moasa să mă târască înlăuntrul acestui spatiu numai cu trei linii cruce si două puncte sprijin fiecăruia.
- Tu ,Veto, ai grijă ce faci! se încruntă tata la mama
- Ei! lasă! oi vedea eu, la nastere ziua de mâine e mai lungă decât cea de azi, am timp să mă gândesc mai mult. Să stai lângă moasă că-i tare fricoasă si trage speriată de copil. Simt eu că asta s-a încurcat în cordon, s-a răsucit mereu spre stânga, si odată cu el si eu, a dormit mai mult pe burtă, cu fata în jos, iar de dat cu picioarele nu a dat. Radu m-a lovit rău. Nu stiu ce face în timpul zilei, că-i tare tăcut.
- O fi visând, fa! îsi dădu o părere mătusa, că si tu lângă Andone ai visat toată viata.
- Am visat să fug de la el, dar nu aveam unde să mă duc, Arsinio!, nu mai aveam pe nimeni.
- Păi! da! stii când ai vrut să fugi din urma cărutei cu grâu, atunci când a-i făcut-o pe Victoria?
- Ei! lasă! nu-mi mai aminti.
Începusem să aud frânturi de cuvânt stiut dinainte, pe măsura monotonă a cântecului de privighetoare, dimineata, când toti oamenii de pe pământ vorbesc în somn mai mult decât în timpul zilei, comunicând cu nu stiu cine, fiecare cu altcineva, atunci în putinele clipe ale zorilor. Mai întâi cuvântul fiind cântec de pasăre, apoi lumină si, numai la sfârsit de tot, sonoră si dureroasă chemare de sprijin, de dor si durere, de oblăduire.
La noi, la Tulucesti, păsările erau altele decât în rîpa lui Ciucă, decât în pădurea Gârboavele, facerea si nasterea mea era alta decât a celorlalti din alte părti, după cum facerea si nasterea fratilor mei se făcuse din acelasi punct, dar pe o altă buclă de spirală, mai sus ori mai jos, nimeni nu va sti vreodată.
Când pâinile din mine s-au rumenit si au început să bată ca niste inimi anume făcute să trăiască împreună, călăuzite de bătaia ritmată a inimii supreme, un cântec de fluier întrerupt, o orchestră care-si acorda tonalitătile si gamele pe fiecare instrument, dar mai ales viorile, viorile inebuniseră, vâitându-se în tânguiri si strigate oprite cu palma pe gură.
Să fi fost cam prin mileniu trei, înainte de nasterea mea, această zidire din temelie a unui adăpost terestru, pentru adevărata mea fiintă venită de undeva de foarte departe aici, într-o clipă de îmbolnăvire a altor spirite ce trebuiau să plece, eu înlocuindu-le brutal si sigur.
Punctul din care venisem se dilatase, luând forma unui spatiu alb, din ce în ce mai alb, gata de explozie; explozia primară ce avea să se repete - nasterea mea.
Afară, dincolo de spatii tridimensionale, sub o stea frunză, sunetele orchestrei de aproape erau culese cu grijă de cineva pregătind uvertura simfoniei „zero absolut” ,extrasă din umbre, când imn, când mars funebru, când o bethoveeniană fredonare de sunete surzi.
Toate erau asezate la locul lor, când o fortă de atractie intergalactică m-a smuls afară din linistea mea cu inimi, brutal, inertia punându-mi inima-regină în miscare.
Un trăsnet de grindă ruptă a vestit acest seism de durere si includere abstractă a cărnii în aer, o foarfecă uriasă mi-a dat propia-mi suflare si a sincronizat ceasornicele pâini, după ceasul meridian al acelei ore din dimineata lui 1 Mai 1943, ora zece, într-o prismă albă, la dispensarul satului, în care nu-i distingeam cu privire pământească, dar îi vedeam cu cea stelară, pe mama, tata, moasa si mătusa Arsinia.
|
Ioan Toderită 2/8/2013 |
Contact: |
|
|
