„Zbor de ghiocei’’ de Beatrice Silvia Sorescu
Născută în Bulzestii Doljului, locul în care soarele îsi trezeste somnul pe vârful pădurilor ce stau să cadă, cu umbră cu tot, peste văile satului, Beatrice Silvia Sorescu, acum, cu cel de-al nouălea volum de versuri, îsi găseste, cu sigurantă, un loc al său în lumea poeziei contemporane.
Cu alte cuvinte, privită si analizată fără resentimente, din varii perspective, (perspective ce sugerează metoda de analiză de tip holistic) orice spusă despre creatia poetică a autoarei, nu poate evita termenii specifici ei: autenticitate, finete, originalitate, expresivitate, termeni ce tind, cu orice poem parcurs, spre semnificare si conceptualizare. În consecintă, si noi, autorii acestor rânduri, afirmăm, de la început, că versul poetei Beatrice Silvia Sorescu, fie el unul specific reflexiei cultivate, fie altul pliat pe gingăsia copilului de oriunde, stă sub semnul inteligentei si rafinamentului tâsnit dintr-un suflet pe deplin cultivat, parcă el însusi izvor al artei poetice.
De altfel, ideea de zbor sugerată de către oricare din poemele autoarei si de către noi, încă din titlul acestei prefete, are în structura sa, dorinta de cunoastere, dorintă revărsată valuri, peste noi, cititorii, de la copii, la bunicii acestora sau la oamenii maturi, iubitori de frumos.
Desi considerăm necesară o aplecare asupra a tot ceea ce a scris Beatrice Silvia Sorescu, analiză ce ar scoate la lumină un studiu necesar creionării spiritului românesc ca ansamblu, în perioada post-decembristă (ramură din care, cu sigurantă poeta face parte), ne oprim, deocamdată, asupra acestei antologii pentru copii, volum în care orice poezie dedicată celor mici reprezintă, în forma finală, un adevărat joc în care cuvântul ademeneste. Întărim, ademeneste apoi incită, până la a te face să ,,mergi prin el’’.
După cele sase volume de poezie de reflexie „Starea din clipă” „Eu- Tu”, „La tărmul pleoapei”, „Concert în Si bemol”, ,,Vârtej soptitor timpului” ,,În luminisuri de cuvinte”, autoarea se răsuceste în aceeasi lume (în care a formulat, la nivel poetic, în stil propriu, marile teme ale gândirii omenesti), îmbracă haina inocentei si ne povesteste, parcă în soaptă, cu suflet de copil, copilăria. Sub această cupolă a jocului de a fi la vârsta inocentei, Beatrice Silvia Sorescu este (asemeni lumii ideilor si formelor pure a lui Platon) lumea basmului din care venim, evident, cu barza (în „Din basme coborând spre noi”), este rădăcina înfiptă în cerul ce ne învăluie si ne stă mireasmă deasupra capului (în „Rădăcini cu mirări si miresme”) sau este începutul, Dumnezeul- facere, cu fiecare facere prin cuvântul ziditor de suflet si de om (în „Întâiul din noi”). Cum, după autoare, spusa lui Socrate ”,,din ce este cel mai mult gândul este’’ parcă nu ar fi suficient de convingătoare pentru întoarcerea la sine (Cuvânt, în ziua a sasea, întrupat om), toate cele trei volume se leagă într-un alt titlu, ce îndeamnă la a fi, măcar o clipă, iarăsi, copil: „Zbor de ghiocei’’. De altfel, ideea de zbor si zborul (interior cu precădere), în trăirile si aspiratiile poetei, la nivelul acestei antologii (si nu numai), sunt, în acelasi timp, si formă de cunoastere, si modalitate de a-si puncta pânza vremurilor sale, convinsă fiind de fapul, (ca si Maestrul) că „ atunci când încetezi să fii copil, nu mai existi”.
Trebuie însă mentionat că la Beatrice Silvia Sorescu, ,,micutul’’, ,,prichindelul’’, în sens larg si nobil al cuvântului, copilul din această antologie, tinde să iasă din tiparele creeatiilor anterioare, de acelasi fel. El, copilul, pus în paginile volumului „Zbor de ghiocei’’, are în structura sa măsura, echilibrul si proportiile universalului pe genunchii căruia stă pentru a-si asculta si re-asculta întâia poveste. Tot de acolo, din universal, copilul coboară, se întoarce în lume, în miracolul ei, dar si în prezentul măsurabil pentru a-l cunoaste si pentru a se tăvăli în visele, într-o zi, doar amintire: ,,Bunicule, mai spune-mi o poveste/ Cum numai tu îmi spui de obicei./ Căci este seară si ce somn îmi este.../ Vreau să adorm cu împărati si zmei” (Poveste cu pitici). Sau: „Ce face vântul când n-adie?/ Mămico, spune-mi dacă stii!/ Atâta calm e pe câmpie,/ Atâta liniste în vii.../ Ce face vântul, doarme oare? / De-atâta drum, a obosit?/ Nici soaptă nu mai e pe vale,/ Copacii, parcă s-au topit” (Ce face vântul?).
În alte poeme, într-un alt registru, totul devine lumină, chiar dacă viata-i labirint. Din el si în ascunzisurile sale, contemplarea! Iar de acolo, din contemplat, puterea de a te bucura chiar si atunci când lacrima nu-i doar emotie. Din acest motiv, putem spune că dincolo de orice, chiar si de starea poetică a autoarei, picurată generos la nivelul oricărui vers, din oricare poem al acestui volum, răzbate îndemnul: oricând si oriunde, fii! Fii copil!
|
