Atitudini : Lupta cu morile de vânt
Dacă mă gândesc bine, plecarea mea din România nu a avut un singur motiv, ci, asa cum se întâmplă în cazul majoritătii dintre noi, a fost rezultatul unui complex de împrejurări, un fel de bol alimentar indigest, care nimic n-are de-a face cu delicatul sentiment pe care continuăm să-l nutrim pentru meleagurile natale. M-am obisnuit să-mi denumesc generic edificiul cauzator de emigrare ca „luptă cu morile de vânt”. Desi s-ar cuveni să fiu mai familiarizată cu o astfel de întreprindere idealistă aici, în Spania, absurda mea zbatere cervantescă s-a dat acasă, în anii care au urmat revoltei din '89 si care au precedat plecarea mea definitivă. Iată tabloul acelor vremi.
În perioada imediat premergătoare căderii Cortinei de Fier, plutea în aer incertitudine si întuneric, gata parcă să explodeze în orice clipă. Ca orice sistem aflat în prag de colaps, totul era strident si exagerat. Întreaga societate era dominată de personaje îndoielnice. Puterea si bunăstarea se concentrau în mâna activistilor corupti, a securistilor privilegiati si a câtorva comercianti cu dexterităti pe sub tejghele. Clasa cea mai nefericită era cea a intelectualilor – adică a noastră – care, spre deosebire de clasa muncitoare, multumită cu traiul călâu, avea discernământul necesar pentru a realiza abisul, dar nu dispunea de instrumente pentru a se răzvrăti împotriva stării de fapt. Situatia se lăsa manevrată pe muchia suportabilului cu ajutorul unei retele de sfori, pe care le trăgea fiecare după puteri, cât mai discret posibil.
În circul general si–n regia unui haos cu valorile întoarse pe dos, omul de bine blestema sistemul nedrept si opresiunea văduvitoare de demnitate elementară, dar acelasi individ se considera printre norocosi dacă poseda în agendă telefoanele câtorva diplomati străini (o cutie de ness, un săpun „Lux”, un Kent – tigară medicinală, pentru medici – un garaj...), un securist–doi, acolo, pentru o pilă sau sau o informatie semisecretă, un sef de restaurant.
Studentă fiind, mă aproviziona pe sub mână un fost coleg de scoală de–al tatei, ajuns sef de alimentară la un complex din Drumul Taberei. Reteaua si metodele cu care opera aveau caracterul cel mai pur mafiot posibil. Era de un cinism înfiorător, dar un patriarh perfect. Îi plăcea să înjosească mai ales intelectualii. „Îl vezi pe ăsta? Are două doctorate, artist emerit al poporului, mare mahăr de pe vremea lui Dej. Acuma e un bătrân prăpădit care face foame, milogindu–se pe la mine. Vrei să vezi cum îl fac să–mi pupe mâna?” Pe mine mă trata de parcă eram copilul lui iar eu nu stiam dacă să mă bucur sau s–o iau la goană. Mi s–a întipărit în minte, undeva pe discul dur al creierului meu încă fraged de atunci, o rudă de un kilogram de muschi tigănesc. Nu văzusem asa ceva în viata mea! Tăiam din el bucăti mari si le rontăiam lacomă, fără pâine.
Trăiam cu totii două sau mai multe vieti, în piept ne băteam mai multe inimi, germina în fiecare dintre noi un sâmbure de paranoia, de parcă Ceausescu ne-ar fi molipsit pe toti. Acasă eram noi însine, dar în public ne prefăceam că am rationa după tiparele impuse. Dedublarea asta ne deruta până la punctul în care nici noi nu mai stiam exact cine suntem cu adevărat. Ni se făcea aproape scârbă de noi însine. Putini erau aceia care aveau reală vocatie de martir si nu rumegau de două ori o vorbă, înainte de a o scoate pe gură. O calitate care, în paranteză fie spus, poate ar fi fost bine să ne-o rezervăm pe mai departe, uzând de ea mai des în vremurile slobozirii de limbă, pe care le trăim acum.
În prag de decembrie, un coleg de facultate, dotat cu evidentă vocatie de martir, îndrăznise să trimită pe căi numai de el stiute o depesă către Radio Europa Liberă, prin care demasca demagogia si practicile dezumanizante ale regimului comunist ceausist. Scrisoarea deschisă fusese citită în direct pe post. Nefericitul o semnase în numele său propriu. În zilele care au urmat s–a ascuns pe rând pe la colegi, rămânând pe cât posibil incognito. Tin minte că în noaptea în care a dormit pe o saltea din garsoniera noastră n–a schimbat cu noi decât câteva cuvinte. Era tensionat si speriat. În ciuda insistentelor noastre a plecat rapid în dimineata următoare, de parcă n–ar fi vrut să ne implice si pe noi. Sau poate că nu avea suficientă încredere. Bănuiesc că a fost unul dintre primii dezamăgiti de mersul lucrurilor, când s–a declansat protestul de la Palat. În rolul de „eroi” s–au erijat cei care nu meritau. El s–a retras în tăcere.
Perioadei obtuze i-a urmat explozia de bucurie, protestele studentesti, efervescenta unui nou început, sperantele si dezamăgirile. Ni se spulberau idealurile, dar măcar de data asta merita efortul răsturnării complete a ordinii firesti: eram liberi. Se perimase până si ideea noastră despre viitor. Presupusul nostru destin, care prevedea absolvirea, repartitia, definitivatul, familia etc. tinea acum de domeniul trecutului. Si noi n–aveam nimic împotrivă! O groază de chipuri si de specimene noi se perindau cu viteză ametitoare prin vietile noastre zdruncinate, în care nimic nu mai era cum a fost.
Cu forte însutite, am luat viata de la capăt, pentru că acum ni se părea că lupta avea măcar un sens. Eram sătui de demagogi si ocoleam politica. În schimb, abia asteptam să experimentăm pe propria piele binefacerile economice ale capitalismului, pornind bineînteles de la premiza libertătii absolute. Ei bine, cam pe aici a început lupta cu morile de vânt.
La concursul pe care l-am dat pentru un post la Natiunile Unite n–avea nimeni o bibliografie clară. Desi îmi însusisem toate statisticile din biblioteca sediului lor de la Bucuresti, plus manualele de Management si Marketing americane, la examen eram picată parcă de pe lună. Despre fenomenul „El Nińo” nu auzise nimeni pe la noi, asa că n–am putut să scriu decât că este un cuvânt spaniol, care se traduce prin „copil”. Ca de obicei, concursul se tinea azi, dar postul era ocupat de ieri! Nu se schimbase nimic.
Atât mentorul meu în materie de traduceri, cât si cel sub îndrumarea căruia creasem o organizatie de tineri dedicati combaterii coruptiei si împiedicării deturnării de convoaie de ajutoare din străinătate au murit subit, de pe o zi pe alta. Dealtfel căpeteniile cu vădite calităti de lideri informali sucombau suspect de rapid la epoca aceea.
De la firma pentru care începusem să lucrez ca „studentă bună la toate” am plecat provocând intentionat concedierea, pentru că mă speriase anvergura afacerilor pe care le derulau (treceau prin mână trenuri întregi cu marfă, ba chiar fabrici si uzine, ca–n filme).
În clipa în care s–a pus problema ca organizatia noastră benevolă de distribuit ajutoare din străinătate să se transforme în aripa tânără a candidatului Petre Roman, promitând unora dintre noi sansa la un apartament în capitală, am dat bir cu fugitii, pretinzând ... că mă măritam cu un italian. Nu întelegeam cum poate cineva să devină deputat pentru un judet în care nu a călcat în viata lui! Anvergura schimbărilor mă speriase asa de tare încât, într–un final am preferat să mă retrag până mă lămuream mai bine.
Salariul meu la ASE în octombrie era de 27.250 Lei, echivalent cu circa 63 de dolari americani. În noiembrie crescuse la 32.075, dar echivala cu si mai putini dolari. Inflatia atinsese apogeul. Practic nimic nu mai era stabil la ora aceea. La ASE nici gând de învătământ interactiv cum apucasem eu să experimentez la Viena! Mai strecuram câte un joc pe roluri sau cercuri de calitate pe la seminare, dar, în mare, trebuia să tratez temele clasic, rigid. Iarăsi mă „clonam”, muncind concomitent la nesatisfăcătoarea facultate si ca redactor la o revistă economică simpatică din capitală. Busită si împinsă din toate părtile, de toată lumea, în toate directiile, încă nu mă dădeam bătută.
La facultate am renuntat, realizând cândva că mă implicasem în formarea câtorva generatii de studenti care, după absolvire, ocupau pozitii mai avantajoase decât a mea. Nu mă refer aici doar la aspectul financiar. Asa se face că, în primăvara anului 1996, cartea mea de muncă a fost martora unei schimbări covârsitoare: în locul salariului de 265.000 lei (asistent titular în învătământul superior) se marcau acolo 2.700.000 lei (asistent aprovizionare la un concern german de comert en gros). De zece ori mai mult! Salariul meu lunar echivala acum cu circa 400 de dolari americani, pe care îi primeam în valută, ca să nu se volatilizeze de la o zi la alta, prin inflatia galopantă.
Sperasem că în mediul pan-german al firmei la care lucram, voi întâlni corectitudine si echitate, asa cum fusesem obisnuită din partea sasilor ardeleni. Când colo, nemtii se adaptaseră la practicile din România, aruncând peste bord toate bunele intentii. Munceam mult, dar altii încasau plata pentru munca mea. Dezamăgită de pe acum de declinul evident care se petrecea în tară si de coruptia care se prelingea vâscoasă si peste noul meu loc de muncă, mă convinsesem că nu puteam tine piept unei astfel de vieti. Ajunsesem la capătul resurselor mele. Nu mai aveam rezerve de scos la bătaie. Tocmai traversam pragul vârstei de treizeci de ani, moment care pasămite ar juca rolul de frontieră între perioada idealistă si cea realistă din vietile noastre.
Gâfâiam si suspinam, dar mă mentineam în cursă. Până în clipa în care o întâmplare simplă, aparent inofensivă, mi-a umplut definitiv paharul. Atunci am constientizat cât de stringentă îmi era nevoia de a evada din acea soartă prefabricată. Mă aflam pe stradă, undeva în cartierul Grivita. Tocmai mă întorceam de la un interviu de angajare cu un manager cu care mai lucrasem si înainte, un român întors din Olanda, care întretinea în România o firmă de soft extrem de performată. Îmi plăcea enorm acolo; mă familiarizasem încă din studentie cu colectivul de tineri destepti si bine crescuti, cu aparatura de calcul sofisticată, cu atmosfera cosmopolită. Doar dispunerea spatială a firmei, într-o clădire uitată de lume, într-una din zonele cele mai dubioase ale Bucurestilor lăsa de dorit. Dar, oricum, noul sediu al firmei se afla deja în constructie într-un cartier mai select iar sarcina care mi-ar fi revenit mie presupunea să călătoresc frecvent între Germania si România. Singura conditie care mi se punea – o pretentie de bun simt de altfel – era să nu emigrez în următorii trei ani.
Muncită de incertitudine, cerusem un răgaz de gândire. Ca să-mi dezleg în voie gândurile, optasem pentru calea per pedes până la statia de metrou cea mai apropiată. Uizasem că eram îmbrăcată la patru ace, purtând fusta de stofă neagră fabricată în lohn la Sibiu, pentru prestigioasa firmă Steilmann. Era o piesă de garderobă simplă, clasică, destul de strâmtă si nu excesiv de lungă, cu tivul cam la o palmă deasupra genunchiului. Mergeam ca-n transă, absorbită complet de argumentele pro si contra acelui posibil destin ademenitor. Brusc, m-a trezit brutal din reverie o mână care mi se insinua din spate pe sub fustă. Am tras o spaimă soră cu moartea si m-am întors ca arsă, cu toate instinctele de război trezite. Tipul care mă agresa nu dădea drumul fustei, drept pentru care stofa s-a sfâsiat în două. Bănuiesc că aveam o grămadă de adrenalină în sânge, căci m-am repezit asupra inamicului cu o ardoare care astăzi mă face să râd, desi situatia era mai degrabă dramatică decât comică. Îmi închipui că arătam ca o eroină intrigată din Caragiale, în timp ce-l loveam fără întrerupere cu geanta mea coltoasă de birou. Parcă toată frustrarea mea acumulată în timp îsi găsise instantaneu calea de scăpare, concentrându-se în actul meu sălbatic de autoapărare. Surprins de reactia mea, inamicul încovrigat gemea, somându-mă să încetez. Probabil nu întelegea de ce nu sunt măgulită de atentia lui, căci repeta într-una „Ho, nebuno! Ce te zbati asa, că doar n-oi fi vreo plantă?!”.
Desi eram perfect în drept - nu încăpea nicio-ndoială că agresorul era el, nu eu – căinta lui a atins la mine o coardă care m-a făcut să mă îndoiesc pentru o clipă de legimitatea propriei mele răzvrătiri. Instinctiv am căutat din priviri vreun martor întâmplător, care să-mi sară eventual în ajutor, sau măcar să-mi confirme statutul de victimă. Prompt am detectat o bătrânică la o fereastră. Femeia ne studia cu vădit interes stiintific, căci nu dădea semne că ar fi fost interesată să se implice. În clipa în care ni s-au încrucisat privirile, spre stupoarea mea, m-a interpelat cu repros. Nu mai stiu exact ce spunea, dar reiesea clar că, după părerea ei, simpla mea aparitie elegantă pe acea stradă neasfaltată din suburbii era considerată ca o provocare. Pe scurt, îmi meritam soarta.
Nu cred să existe mare diferentă între felul în care gândea femeia aceea si opinia unei egiptence înfipte, care comenta deunăzi la televizor un viol petrecut sub ochii lumii, în plin oras musulman: „De vină e fata. L-a provocat. Cine-o pune să iasă-n stradă cu părul în vânt, fără batic?”.
Revin la aventura mea stradală, acel episod halucinant pentru mine, dar firesc pentru altii. Eram descumpănită. Mi-am înfăsurat zdreanta de fustă în jurul taliei si am plecat spăsită mai departe. Tin mine privirile chiorâse pe care mi le aruncau unii călători din metrou, insistând din ochi asupra tinutei mele sifonate. În cutia mea toracică, mult prea strâmtă, clocotea un amestec de resemnare si furie mocnită.
Am reusit să-mi înghit lacrimile până acasă unde, trântind usa în urma mea, m-am dezbrăcat cu miscări febrile si am început imediat să-mi cos la loc fusta mea dragă. Plângeam si râdeam în acelasi timp, cu gândul la absurdul situatiei si la incredibilul spargat pe care îl executasem într-un timp asa de scurt, balansându-mă nebuneste între noroi si stele. Nu mă vedeam în stare să continui pentru tot restul vietii mele acea echilbristică lipsită de noimă.
Îmi depusesem deja dosarul de emigrare în Canada în clipa în care l–am cunoscut pe viitorul meu sot, si el stabilit în altă tară decât patria sa de origine. Pentru amândoi, înrudirea de suflet si de spirit a fost atât de evidentă încât ne–am decis spontan să ne unim destinele. Si am plecat.
La scurt timp, în patria noastră adoptivă, Spania, s-au celebrat alegeri democratice. Spre groaza mea, partidul socialist a iesit învingător în cursă. M-a cuprins o stare de panică îngrozitoare si m-am năpustit speriată asupra sotului meu, insistând să plecăm cât mai degrabă, eventual înapoi în Germania lui natală. Nu întelegeam cum putea să râdă de mine, motivând că „e doar un partid”. Pentru mine era sfârsitul lumii!
Spania, februarie 2013
(fragment din cartea în pregătire „Aproape tot ce stiu despre Eli”)
|
Gabriela Călutiu Sonnenberg 2/5/2013 |
Contact: |
|
|
