Toate razele universului
Totul depinde de unghiul pe care-l face raza soarelui cu raza pământului acolo unde se întâlnesc visele stelelor cu vârful acela imaginar se-ntâmplă nasterea sufletului tău o maree de ochi de mac în marea aceasta de grâu din care curge aurul strecurat în palmele tale făcute căus musuroaie de cârtită puncte negre în fraza Terrei care-ti vorbeste tăcerea totul depinde de raza lunii care face unghi cu norii preschimbati în cocori în seile lor călătoresc anotimpurile din nord în sud din zenit în nadir distantele cad secerate de gândul tău neîntrecut de niciun vehicul supersonic de nicio rachetă cosmică împlânti cu el steagul în muntii cu piscul în cer în planetele păzite de anii lumină din unghiul pe care-l face craniul tău cu lumea pleacă toate razele universului.
În camera de la stradă
O liană nevăzută leagă poetii între ei precum firele de telegraf stâlpii de beton în vasele comunicante lichidul se ridică la acelasi nivel precum spiritele poetilor de aceeasi limpezime a sângelui de noapte sau de zi posturi de observatie ei monitorizează gradele sentimentelor din retortele în care clocotesc trupurile realitătii reinventate nu te pripi să negi culoare zilei care va evada dintr-o noapte albă nu stii niciodată când îti va lipsi o dulce zăbavă sub umbrela poeziei mergi orbeste pe sârma întinsă între viată si moarte fără să privesti în adâncul sinelui te temi să nu ratezi grădina edenică suspendată de poetesele Semiramide deasupra sufletului febril ascuns sub fusta materiei poetii sunt îngeri cu aripile strânse ei zboară metafizic făcându-si cuib în camera de la stradă a caselor noastre de vise.
Mâna trecerii
Teama de negru de moarte mă trezeste cu noaptea în părul care m-a părăsit pun ceainicul la fiert ibricul îl pun ceva mai târziu pentru stirile de la ora sapte începe o zi monotonă insipidă precum ceaiul fără zahăr mă furisez în casa Karamazovilor unde e mereu mare agitatie îmi trag peste cap succesiv pielea celor trei frati si a tatălui lor karma se odihneste în sezlongul de pe balcon descifrând harta cerului dependenta de cărti îmi tine mintea acasă nu stiu cum se descurcă feeling-ul necititorilor nu-mi imaginez cum vietuiesc încorsetati în cămasa de fortă a realitătii brute netrucate intelectual omul este un animal liber dar rational vai rezervatia socială îsi impune legile sechestrat în alcovul alteritătii înving norii ce se strâng tot mai negri cu un vers alb mâna trecerii îmi leagănă sezlongul.
În casa de pe deal a cerului
Pun între mine si lume distanta zero îmi privesc ochii proiectati pe fruntea muntelui cu figură de om trece un bătrân cu o vecie de ani pe umăr îmi scrie numele în pulberea unei frunze fosnetul vietii se aude surd între miezul zilei fade si al noptii fără somn înglobat în grijile pământului bătrânul pierde în fiecare clipă un dram de memorie iau asupră-mi răbojul întâmplărilor acestor timpuri de rătăciri ale mintii bătrânul se dezbracă de vreme si îmi spune că eu sunt îndreptătit s-o port lumea e în mine eu sunt în lume precum pruncul în uterul matern mama a născut odată cu mine omenirea de pe pământ am încercat să refuz iesirea în vâltoare m-au tintuit de picioare cu capul în jos limpezindu-mi tipătul în apa botezului s-a deschis o usă în casa de pe deal a cerului bătrânul înger îmi face cu mâna.
Asteptare vană
Cătelul orb al pământului hămăie după lumina care bate în poartă la miezul noptii stau la pândă cu pusca în umăr nu mă încumet să slobod alicele spre stolul de licurici zboară liberi peste bolta întoarsă sunt cel mai prost vânător din cartea de iluzii teama de ridicol îmi taie respiratia nu e usor să îmblânzesti alfabetul luminii câte oi rătăcite nu pasc iarba hârtiei fără să nască este luni după Duminica Tomii blajinii asteaptă în van cojile de ouă rosii pe Apa Sâmbetei nu stiu când să jertfească mielul sfânt pentru cei adormiti.
Fosnetul toamnelor
În memoria oglinzii sterse din casa copilăriei chipurile mele suprapuse ca într-un palimpsest invizibil în paginile cărtilor sub semnate autoportretele se îngrămădesc desenându-se singure urmele pasilor întipărite în lutul vremii desi n-am presărat cenusă pe cărările rătăcirilor mele în viată recunosc umbra rămasă pe frontonul caselor pe dalele străzii reconstitui crima pe care am făptuit-o ucigând zi de zi an de an avatarurile vârstelor în derulare omul e unul se spune cioburi de alteritate se desprind din totemul pe care mi l-a încredintat Dumnezeu spunându-mi păstrează-l ca pe ochii din cap altul nu-ti mai dau din sacul de piele în care îmi car oasele pe umăr se aude fosnetul toamnelor.
|
Toma Grigorie 1/30/2013 |
Contact: |
|
|