Taina cuvintelor
Poem închinat Sfintilor Ierarhi si Dascăli ai lumii:
Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz si Ioan Gură de Aur.
Întru început este Cuvântul si Cuvântul este la Dumnezeu
si Dumnezeu este Cuvântul. Acesta este întru început la
Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; si fără El nimic nu s-a
făcut din ce s-a făcut. Întru El este viată si viata este lumina
oamenilor. (Sf. Evanghelie după Ioan 1, 1-4).
Viu sunt Eu !-zice Domnul-Tot genunchiul să Mi se plece
si toată limba să dea slavă lui Dumnezeu ! (Romani 14,11).
Cuvântul este cea mai mare jertfă, cea mai sfântă
si cea mai bună dintre toate jertfele ! (Sf. Ioan Gură de Aur).
Dumnezeu fiind Existenta absolută se raportează fată de întreaga creatie întru vesnicia Sa atemporală, prin: Eu sunt Cel ce este !
Cred că în scrierile originale Prologul Evanghelistului Ioan începe astfel:
Întru început este Cuvântul si Cuvântul este la Dumnezeu si Dumnezeu este Cuvântul.
Creatia a cărei expresie dumnezeiască este Omul, fiind sub timp, are un început perfect si un sfârsit, care numai în conlucrare cu Dumnezeu ajunge desăvârsit. Prin urmare, Creatia se raportează fată de Atotcreatorul la timpul prezent (acel Început), care ulterior devine sub clepsidra istoriei si trecut si viitor.
În tipăriturile biblice mai recente ale B.O.R., de exemplu editia din1979 A Bibliei, Prologul Sfintei Evanghelii după Ioan începe cu:
„La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul”(Ioan 1,1)
Mitropolitul Clujului Bartolomeu Anania în grandioasa sa lucrare Biblia cu ilustratii, atât de diortosită după Septuaginta, în vol. VII, care deschide Noul Testament, Prologul Sf. Ap. Ioan zice:
„Întru’nceput era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Cuvântul Dumnezeu era. Acesta era dintru’ nceput la Dumnezeu”(Ioan 1, 1-2)
Când are loc chemarea lui Moise întru profetie, pe muntele Horeb, prin minunata arătare a Sfântului Duh în para de foc a Rugului aprins care nu se mistuia, Dumnezeu S-a numit pe Sine pentru întreaga omenire dintru început si până la sfârsit: „Eu sunt Cel ce sunt !”, în sensul de: Eu sunt Cel ce Este !
Deci expresia corectă trebuie să grăiască astfel:
Dumnezeu este ! Cuvântul este ! Sfântul Duh este !
Prin întruparea lui Dumnezeu în Om, Mântuitorul Iisus Hristos îngăduie comuniunea cu făptura Sa, îndumnezeind Omul. În această dimensiune angelică-spirituală, Omul crestin devine si el un prezent continuu:
Eroul este ! Martirul este ! Sfântul este ! Duhovnicul este ! Pedagogul este ! Poetul este ! Filosoful este ! Teologul este ! Artistul este ! Mărturisitorul este ! Daco-românul este ! Ortodoxul deapururi este !
La Început este Iubirea si Dorul ei - Cuvântul dătător de Viată.
Si în Cuvântul lui Dumnezeu, literă cu literă s-a gătit în Iie de sărbătoare prinzându-se în Hora mare si Sfântă a creatiei.
Cuvintele tesute din borangicul Luminii, sunt brodate apoi pe stergarele trandafirii ale surâsului divin.
Înfiorate în sine, toate cuvintele înmiresmate au venit Cuvântului sfânt să I se închine.
La Început este Cuvântul dumnezeiesc - Obârsia tuturor cuvintelor-făpturi: Cerul cu Îngerii lui, Pământul cu odraslele sale, Lumina cu cântarea-i serafică, Ziua cu zâmbetul ei, Noaptea cu întelepciunea sa, Apa cu vietuitoarele zglobii, Iarba cu miresmele florilor, Pomii cu mugurii surâzând, Plantele legănându-se îmbobocite, Codrul cu rapsodiile maestrilor lui, Soarele cu strălucirea sa, Luna si Stelele cu podoabele lor si sus de tot, peste toate acestea, în vârful Kogaionului, ca un rege învesmântat în splendoarea frumusetii este asezat Omul carpatin – chip al lui Dumnezeu.
Despre acest Poem divin si sublim al Creatiei, dumnezeiescul Vasile cel Mare, ca unul care si-a plămădit din frumusetea pământului mătăniile credintei, care si-a rezemat fruntea de cer, punând rânduială-n universul ei, rostuind siragurile întelepciunii si înfiorat de admiratia Creatorului rosteste frumosul său cuvânt:
Cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a creat lumina, a risipit întunericul, a veselit lumea, a adus dintr-o dată peste toate o priveliste veselă si voioasă. Văzduhul s-a umplut de lumină, sau, mai bine spus, avea atârnată în el lumina în întregime, care trimetea pretutindeni, până la marginile pământului, revărsările stălucirii ei...Aruncând glas în lume, Dumnezeu a pus dintr-o dată în lume frumusetea luminii...Si într-o clipită de vreme, pământul ca să păzească porunca Creatorului a început si desăvârsit odrăslirea...Pământul si-a primit podoaba de la florile ce au răsărit din el, cerului i s-a dat ca podoabă florile stelelor si a fost împodobit cu perechea celor doi luminători care, ca niste ochi gemeni, se uită spre pământ. Rămăsese să se dea si apelor si aerului podoaba lor...Ne-a făcut în potentă asemănători cu Dumnezeu, lăsându-ne pe noi să fim lucrători ai asemănării. Asemenea lui Dumnezeu ne facem devenind crestini. Cum anume ? Prin Evanghelie. Dar ce este crestinismul ? Asemănarea cu Dumnezeu pe cât este cu putintă omului: urăste răul, fii bun, milostiv, compătimitor si te îmbraci în Hristos devenind asemenea lui Dumnezeu. (Sf. Vasile Cel Mare, Omilii la Hexameron, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia, Bucuresti, 2004)
Se spune despre crestinul îndelung-răbdător că împarte cu stânga milostenie si cu dreapta cuvinte de mângâiere. Românul după cum stim le păstoreste pe amândouă. De multe ori cuvântul e mai bogat decât fapta, dar la omul bun prisosesc laolaltă.
Asa că e mai bun cuvântul decât datul. Iată că un cuvânt bun este mai mare decât milostenia; dar un bărbat plin de har le are pe amândouă. (Isus Sirah, 18,15).
Purtăm în noi această dumnezeiască mirare în fata fiintării Sfinte, în care Poetul Iubirii a înfrumusetat cu Adevărul Său, Poemul Vietii Sale.
Psalmistul prinde-n sceptrul curcubeului său, mănunchiul de ape al credintei, care podidit în lumină, scânceste în dezmierdările din rai :
Cerurile spun slava lui Dumnezeu / si facerea mâinilor Lui o vesteste tăria.
Ziua zilei spune cuvânt, /si noaptea noptii vesteste stiintă.
Nu sunt graiuri, nici cuvinte, /ale căror glasuri să nu se audă.
În tot pământul a iesit vestirea lor, /si la marginea lumii cuvintele lor.
În soare si-a pus locasul Său; si El /este ca un Mire ce iese din cămara Sa.
Bucura-se-va ca un urias, /care aleargă drumul lui.
De la marginea cerului iesirea Lui, /si oprirea Lui până la marginea cerului;
si nu este cine să se ascundă de căldura Lui. /Legea Domnului este fără prihană, /întoarce sufletele; /mărturia Domnului este credincioasă, întelepteste pruncii; /judecătile Domnului sunt drepte veselesc inima; /porunca Domnului este strălucitoare, luminează ochii. (Noul Testament cu Psalmi, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1988, psalmul 18).
Dacă vom fi încântati de splendoarea Poemului dumnezeiesc, scris în elementele de aur, de Poetul Dragostei, al Cerului si al Pământului, atunci vom tâlcui sublim literele de foc care tresaltă în stihurile Iubirii.
Dacă privim doar una din minunile Poemului sfânt, divinul Trandafir, în care răsar zorii înmiresmati în licărul de rouă, prelins pe brocardul petalelor îmbobocite ce dau binete Soarelui, simtim că în mijlocul lor surâde o taină, Taina Întrupării. Este Taina iubirii Poetului ! Este Imnul Dragostei desăvârsite al Fecioarei Maria !
Maica Teodosia, Zefirul mistic al poeziei, adună din stresinile cerului mângâierile de miere ale stihurilor sacre. Ecoul chemărilor ei sunt cuvintele slavei în trăsura de foc, ce mână-n galop pe aleanuri-albastre. Surâsuri moi din muguri de vise, fosnesc în unduiri de petale si-n atlaz de uimire se cuibăresc ca nuferii în genele-nserării.
În pecetile de aur ale sufletului marea poetă poartă acatistul divin al rodirii:
Tu, Marie, Prea Curată, cel mai dulce dintre nume, /Trandafir crescut în taina florilor de peste lume, /Tu revarsă-ti lin mireasma cea de sfântă curătie, /Cum n-a fost mireasmă-n lume, si cum nici n-o să mai fie.
Peste surâsul de soare ce de sus cade bălai, /Lasă să răzbată Doamnă, adierea Ta de rai, /Peste lumea care arde si se-năbuse în fum, /Scutură-Ti, Împărăteasă, poala plină de parfum.
Peste zvâcnirile noastre cu răsunet de octavă, /Fă s-adie dulce mirul trandafirului din slavă. /Si ne dă măcar o clipă să simtim ca-ntr-un delir, /Negrăita Ta mireasmă, Doamnă, tainic trandafir.(Zorica Latcu Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, Bucuresti, 2008, p.177).
De n-ar fi suferit Cuvântul, nu s-ar fi risipit în cuvinte si noi am fi rămas lut fără flacăra duhului.
De n-ar fi suferit Logosul, noi nu ne-am fi adunat în litere si am fi rămas despărtiti, fără foc.
De n-ar fi suferit Omul-Iisus, cuvintele n-ar fi ajuns cer si n-ar fi picurat pe pământ mărgăritare de gând.
De nu ne-ar fi iubit Dumnezeu, Cosmosul n-ar fi devenit Cuvânt si pământul n-ar fi rodit, n-ar fi devenit Om, nici floare, nici mireasmă, nici dor.
În această zbatere a firii, gândurile gătite trandafirii ale poetului-mărturisitor ating zorile de nuntă ale cuvintelor.
Lumina din el cade din sine afară, slobozind duhul literei si-n platosa-i de aur lacrimă suspinul.
Minunatul Poet Virgil Mateias si-a făcut din cuvânt, legământ înmuindu-si suferinta în lirismul rubiniu al credintei.
Din spinul ascutit al vremii si-a făcut pană de înger si a scris trăirea multora înmănunchiată-n jertfe.
De pe prispa gândurilor a strâns Doinele celor dragi învesmântându-le într-un sirag de stele.
În pridvorul inimii a luat nădejdea celor multi si-a ispăsit-o în pătimirea sa mistică.
Din răstignirile camarazilor săi, din dârele lor de lumină a ridicat Altar slujirii Cuvântului.
Pe piepturile martirilor fără cruce a semănat petale de trandafir, ca jertfirea lor să odrăslească în ceruri înmiresmându-le.
M-a tulburat aseară trandafirul /acela ros, că nu l-am mai uitat,
Am revenit cu multă pietate /si l-am atins pe ochi, l-am sărutat.
Mi s-a deschis, lăsând din plin să intre /iubirea mea si ceru-n casa lui
Si n–am văzut mătase mai frumoasă /alunecând pe sânul nimănui.
Am mirosit aroma lui suavă /si i-am gustat parfumul pur, virgin,
I-am pipăit conturul de lumină /si mi-am umplut privirea de senin.
Cum tremura lin vântul prin petale /m-am dus departe-n pragul unui an
Când adia în valsul unei rochii /acelasi straniu rosu titian.
(Virgil Mateias, Drumetule, opreste-te si vezi...Ed. Eminescu, Bucuresti, 1999, p.228)
Viata atârnă lin de izvorul luminilor si nemărginirea din divinul Ioan cu gura de aur se asază în casa sufletului, adiind zâmbitoare si sfântă.
Prin focul rugăciunii sale, primeste lumina cuvintelor de la Cuvântul, dăruindu-ne-o.
Prin căldura harului său sufletul înmugureste răspândind în jurui si-n noi miresmele.
Asa s-a răsfrânt de atunci pe pământ si-n cer în inimile credinciosilor balsamul cuvintelor Sfântului Ioan Gură-de-Aur, împletite din lumina sufletului său când a fost uns preot al Cuvântului:
Pentru că vorbesc întâia oară în biserică, as voi ca prima mea predică s-o adresez lui Dumnezeu, Care mi-a dat această limbă. Si asa se cade. Că trebuie să dăm lui Dumnezeu-Cuvântul nu numai pârga de la arie si de la in, ci si pârga de cuvinte, si pârga de cuvinte cu mult mai mult decât pârga de roade, cu cât si rodul cuvintelor ne este mai propriu si nouă si este si mai plăcut lui Dumnezeu, pe Care Îl cinstim. Adâncurile pământului, pe care apele ploilor le hrănesc si mâinile plugarilor le cultivă, dau nastere grâului si strugurilor; evlavia sufletului însă dă nastere imnului sfânt, pe care îl hrăneste cugetul cel bun, iar Dumnezeu îl primeste în hambarele cerurilor. Cu cât este mai bun sufletul decât pământul, cu atât este mai bun rodul sufletului decât rodul pământului... Cuvântul este cea mai mare jertfă, cea mai sfântă si cea mai bună dintre toate jertfele !...Si după cum la împletitul coroanelor nu este de ajuns să fie curate numai florile, ci si mâinile care împletesc florile, tot asa si la alcătuirea imnurilor celor sfinte, nu sunt de ajuns numai cuvintele de evlavie, ci trebuie să fie evlavios si sufletul care le împleteste.
(Sf. Ioan Gură de Aur/Sf. Grigorie de Nazianz/Sf. Efrem Sirul, Despre Preotie, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia, Bucuresti, 2004, p.195).
Împlinindu-si destinul ca Faptă culturală, zămislind în obârsia Cuvântului, Mărturisirea de Credintă Literară, lăsând urmasilor Cuvinte de folos, Artur Silvestri întronizează Românul în patrimoniul menirii sale genetice, spirituale:
Esenta cuvintelor ne reaminteste si că, înainte de orice, ar fi esential în viata fiecăruia, mai întâi a fost o carte de unde am luat Lumina literelor si a fost o Scoală de unde un învătător ne-a arătat un drum. (Artur Silvestri, Cuvinte pentru Urmasi. Ed. Carpatia Press-2005, p.6).
Vestile inimii se adună-n stoluri de cocori pe cărările îmbobocite ale primăverii.
Soarele trage zăvoarele de la ferestri si inspiră adânc Imnele creatiei scăldate-n splendoare.
Lumina cântă, îmbujorează nourii si inundă cerurile cu râuri sclipitoare de parfum.
Îngerii cântă armonios în văpăi de miresme, lăsând să cadă pe pământ o ploaie de stele.
Asternut în rugă, împlinit în Cuvânt, sufletul poetului tresaltă, se aude vibrând.
În arsita simtirii, el pune rânduială si dincolo, în alunis, îsi cântă toate dorurile.
Este splendoarea trăirii, asa cum Sfântul Grigorie de Nazianz, marele Ierarh si dascăl al lumii, dăltuieste în sufletul său Imnul inimii însetate după Ziditor.
O, Tu mai presus de toate, /căci cum altfel mi-e îngăduit să Te laud ?
Cum Te va cânta cuvântul, /căci nu Esti de grăit cu nici un cuvânt.
Cum Te va contempla mintea, /căci nu Esti cuprins de nici o minte,
Singur Tu fiind de negrăit, /ca Unul care le-ai creat pe toate cele cu grai
Singur Tu fiind de necunoscut, /fiindcă le-ai creat pe toate cele cu cuget
Toate, si câte grăiesc si câte nu grăiesc, Te cuvântă.
Toate, si câte cugetă si câte nu cugetă, Te cinstesc.
Căci dorurile si durerile tuturor sunt în jurul Tău.
Tie ti se roagă toate, toate cele ce cugetă /Alcătuirea Ta cântă imn în tăcere.
În Tine rămân toate. La Tine aleargă împreună-n toate
Si Esti sfârsitul a toate si unul si toate si nici unul,
Nefiind ceva din acestea, nefiind toate.
O, Tu ce ai toate numirile, /Cum Te vei chema pe Tine,
Singurul ce nu poti Fi numit ?
Ce minte cerească va pătrunde vălurile mai presus de nori ?
Fii îndurător, o, Tu mai presus de toate,
Căci cum altfel mi-e îngăduit să Te laud ?
(Sf. Grigorie de Nazianz, Opere Dogmatice, trad. pr.dr. Gheorghe Tilea. Ed. Herald, Bucuresti, 2002, p.211).
Din toate aceste desăvârsite odrăsliri, înfrumusetate cu nenumărate felurimi, Poetul Dragostei a tors admiratia, ce înfloreste în Om, rodiile iubirii pentru Creator.
Toată contemplarea frumusetii, slavei si strălucirii acestei dumnezeiesti Iubiri, întrupează în Om cântarea divină.
Gândul sufletului este mugure de Dumnezeu. Cuvântul rostit este surâsul Luminii, iar muzica cuvântului este cântarea Duhului Sfânt.
Toată această încântare divină este întruparea sublimă a Fecioarei Maria.
Cuvintele gândite, rostite sau scrise sunt roade ale Tainei Cuvântului, sunt esente ale dumnezeirii, sunt miresme ale Iubirii atoatecreatoare, asa cum ne încântă Maica Teodosia Latcu cu Poemul Iubirii sale:
În pacea lumii încă necreate, /Când nu era nici formă, nici culoare,
Când nu-cepuse încă din vâltoare /Să iasă sori, planete înfocate,
În haosul de zări nelimitate, /Când lumea nu avea măsurătoare, /Erai, Iubire, atotcuprinzătoare, /În inima Treimii închinate.
Si când în prăbusirea de pe urmă, /Vor arde lumile si vor dispare /A stelelor nenumărată turmă, /Când va începe iarăsi lina stare /De pace si tăceri ce nu se curmă, /Si-atunci, si-atunci vei fi Iubire mare...
(Zorica Latcu Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, Bucuresti, 2008, p.27).
Deci cuvântul este o taină, iar gândirea, scrisul sunt daruri ale Cuvântului. Prin urmare, se poate vorbi de un mestesug al scrisului, de un tâlc al scrisului, de nimicuri ale scrisului, când nimic nu ai a spune, de o artă a scrisului, de un har al scrisului, de o misiune a scrisului si de o vocatie a scrisului.
Este un scris mestesugit atunci când potrivesti cuvintele. Dacă le găsesti o întelepciune înseamnă că au tâlc. Când lasi cuvintele să se hârjonească într-o minte haotică, devin urme pe nisip. Când slujesti Creatiei, cuvintele se dăltuiesc armonios înăltându-se ca o grandioasă statuie. Dacă primesti harul de Sus pentru a slăvi Cuvântul si Neamul, cuvintele capătă sens, devin inspirate, împodobindu-se în Ode, în Balade, în Doine, în Imne sau Psalmi. O parte din Mărturisitorii credintei si ai jertfei îmbrătisează si misiunea scrisului, zugrăvindu-le în alese scripturi, iar cei ce închină cuvintele numai lui Dumnezeu, le întrupează în Poeme ale iubirii.
În raport de cui slujeste sau pe cine slugăreste autorul, cuvintele sunt: golase, peticite, sifonate, îmbrăcate sau preaîmpodobite. De asemenea toate cuvintele sunt croite perfect după chipul si asemănarea autorului.
În functie de adresa Destinatarului cuvintele îmbracă o tesătură fină din brocard, spirituală: teologică, filosofică sau poetică; o tesătură din mătase, literară: epică, lirică, dramatică, istorico-documentară si o tesătură grosolană din postav: maculatura de doi bani ori mâzgăliturile ingrate, profanatoare ale epigonilor.
Numai abordările frumoase si morale îmbogătesc Tezaurul spiritual al limbii noastre daco-române. Limba unei Natiuni defineste si rosteste crezul fiintei Neamului, iar sensul ei celebrează Taina teologico-liturgică a Ortodoxiei. În esenta ei limba îsi îndeplineste functia cultică, în care-L slăveste mai întâi pe Dumnezeu, apoi Semintia sa si omul crestin în general. În graiul vechi al Psaltirei, Psalmul 116 zicea:
Lăudati pre Domnul toate limbile,...
În Sânul limbii daco-române s-a răspândit mireasma Revelatiei dumnezeiesti.
În puterea limbii, spune Ecclesiastul este viata si moartea si cei ce o iubesc mănâncă din rodul ei. (Pilde 18, 21).
Limba daco-română este mărturia dreptei credinte, este expresia frumusetii sufletului ortodox si Altarul consfiintit de martiriologia acestei Natii binecuvântate.
Bunul Dumnezeu ne-a hărăzit scrierea cu patru milenii înaintea Sumerului, tocmai pentru a-L lăuda mai mult decît toate celelalte popoare.
Tot Bunul Dumnezeu a odrăslit pe cerul Patriei noastre o constelatie de Poeti. Unul dintre cei mai arzători, un Rug aprins de sublimul-suferintei este Radu Gyr.
Înflăcărarea inimii poetului dospeste-n psaltirea Cuvântului, aroma si dulceata cântecului, ca parfumul feciorelnic de floare.
Gândul-aripă de înger îi surâde-n versuri, zori de binecuvântare.
Suind pe cornisa Azurului-Candelă de seară, ostrovul harului i se pleacă la rugăciune.
La un popas heruvimic glasu-i suspină ca o adiere prelungă a unui copac înflorit. Ziua i se pleacă-n suflet cu un miros suav de seraf, peste cuibul dalb al vesniciei.
Picături de lumină îi umple sânul de trandafiri, surâzând ca o Vie răstignită într-un surâs de soare hoinar:
Cuvintele ca lupii-mi dau ocoluri /sau se reped si-mi rup fâsii din carne.
Ca taurii, mugind, mă iau în coarne, /deasupra mea ca niste ciori vin stoluri.
Dar, uneori, se-apropie să-mi toarne /lumina lor în ne-mplinite goluri /si sună
grav, ca din adânci subsoluri, /schimbate-n orgi si-n aurite goarne...
Cuvintele mă răstignesc în cuie, /lung mă străpung cu-o veninoasă teapă /si
tot cuvintele ca o cătuie /îmi tămâiază lacrima sub pleoapă, /soptindu-mi:
suntem clare trepte. /Suie în vesnicia care va să-nceapă.
(Radu Gyr, Anotimpul Umbrelor. Ed. Vremea, Bucuresti, 1993, p.157).
Slujind cu sârg Cuvântului, cinstind cu evlavie cuvintele, ascultându-le, rostindu-le, cugetându-le, cunoscându-le, mărturisindu-le, îndreptându-ne, ne putem primeni întru slavă, glăsuind si înviind deodată cu regele-profet David, în Testamentul cuvintelor:
În inima mea am ascuns cuvintele Tale...Cu buzele am rostit toate judecătile gurii Tale...La poruncile Tale voi cugeta si voi cunoaste căile Tale...La îndreptările Tale voi cugeta si nu voi uita cuvintele Tale...Că mărturiile Tale sunt cugetarea mea, iar îndreptările Tale, sfatul meu...Calea adevărului am ales si judecătile Tale nu le-am uitat...Să nu îndepărtezi din gura mea cuvântul adevărului, până în sfârsit, că întru judecătile Tale am nădăjduit...Am vorbit despre mărturiile Tale, înaintea împăratilor, si nu m-am rusinat...Adu-Ti aminte de cuvântul Tău, către slujitorul Tău, întru care mi-ai dat nădejde. Aceasta m-a mângâiat întru smerenia mea, că cuvântul Tău m-a viat. (Psalmul 118).
Sufletul poetului e modelat de Mâinile calde strălucitoare ale Cuvântului si toate mărturiile sale împletesc bucurie inimii.
Gândurile-i tresar, se zbenguiesc în poala cuvintelor, clipind ritmat în ochiul de azur al muzei.
Cugetul îl suie pe creste si creste pe verdele crestet al brazilor.
Ramurile dorurilor se adună în pârgă dăruindu-se drumetilor încumetati pe drum.
Steaua-i s-a-ntrupat din dor si s-a-mplântat în muntele suferintei Neamului, dar toate îl bucură: apa cu Doinele ei si muntii cu Baladele, copiii cu surâsul lor si leagănatul florilor, lumina cu zulufii ei si mantia păunilor, ascetii cu catisma lor, dar si haiducii codrilor.
Luceafărul Basarabiei si-a făcut din viată Altar si din cuvânt Liturghie slujirii:
Oamenii au soptit câteva rugăciuni /care împietrind s-au făcut catedrale.
Spaimele lor de furtuni-strigăte dure-/au încremenit în cetăti medievale.
Au râs ori au plâns /si un plus infinit de volume, s-a strâns.
Oamenii chiuie strasnic la stele, /si chiotul straniu se face uraniu si umblă
pe ele. /Strigăte, soapte, mirări, rugăciuni, /cărămizi care înaltă asezămintele.
-Nemuritoare sunt numai cuvintele /cu trei dimensiuni.
(Andrei Ciurunga, Decastihuri, Ed. Arvin Press, Bucuresti, 2004, p.111).
Sfântul Ioan al Crucii în Prologul Iisuse Maria, pune răsadul credintei sale în culcusurile emotionale ale desfătării întru Dumnezeu. Exaltarea sa mistică pendulează între Lumină si Iubire. Sufletul îi vibrează în divina simfonie a cântării spirituale. Îndrăgostită de Dumnezeu, inima i se întrupează într-o angelică armonie. Dorul serafic îl transcende-n Cuvânt si luminat de Iubire se dăruie ca o mireasmă bineplăcută dumnezeirii. Taina aceasta sublimă a însetării sale mistice se revarsă- virtute în toate, se preschimbă cu totul întelept în trăire:
Si tot asa, o, Dumnezeul meu si desfătarea mea, /În aceste cuvinte de
lumină si iubire de Tine, /sufletul meu a vrut să se dăruie unei opere /din
dragoste pentru Tine, /de vreme ce eu, deslusindu-le graiul, /nu am nici
puterea de a le făptui, nici virtutea lor, /Ce îti sunt Tie, Doamne, Dumnezeul
meu, /mai dragi decât limbajul lor si întelepciunea lor.
Altii poate, îmbolditi de ele, /se vor desăvârsi întru slujirea Ta /si în iubirea
lor pentru Tine, /în care nevrednic mă arăt, /si sufletul meu îsi va găsi alinarea
de a fi făcut astfel /Ca ceea ce îi lipseste lui să-l poti găsi în alte suflete.
Tu iubesti, Doamne, Întelepciunea, iubesti lumina, iubesti dragostea /mai
presus de celelalte acte ale spiritului, /de aceea aceste cuvinte vor fi de întelepciune /pentru a urma drumul către Tine.
(Sf. Ioan al Crucii, Cuvinte de Lumină si Iubire, trad. Olga Galatanu, Arhiep.Romano-Catolică de Bucuresti, 1995, p.15).
Cuvântul, Slova, Scrisul nu se scurge-n uitare, ci devine lumină si cânt si făptură curată si dulce binecuvântare.
Vocatia scrisului constă în semnificatia acestor slove de foc, săpate adânc în Pisania Rugului aprins din firida sufletului meu. Menirea lor este să mărturisească comuniunea mea cu Logosul divin, bucuria dragostei întru Dumnezeu, cuminecarea Dorului întru Măicuta noastră Ocrotitoarea, slujirea iubirii de Neam, admiratia pentru dascălii si duhovnicii mei, precum si cinstirea prietenilor - cititori.
Permanenta mea grijă este să-i multumesc lui Dumnezeu, Care-mi trimite din înalturi, harul prisositor ce răsare pe cerul inimii mele ca un Luceafăr de dimineată. Hrana spirituală pe care o constituie vocatia scrisului îmi dă o bucurie peste măsură si o profundă multumire sufletească. Scrisul ales, bine cumpănit este apanajul mărturisitorului credintei si al demnitătii, care poartă în fiinta sa admiratia, cântarea, slava pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos si mândria sfântă a Neamului său.
Scrisul binecuvântat te îmbracă în lumina harului ca si cu o haină aleasă si prea înfrumusetată. Soaptă cu soaptă sufletul îmi scrie pe casmirul simtirii cuvintele unei frumoase dedicatii,asa cum florile de salcâm ne înmiresmează viata, primăvara.
Scrisul mă prinde de mână ca niste dalii de azur zglobiu ce mă răsfată, ca un suvoi albastru ce-mi străbate Glia strămosească făurită dintru începuturi din apă si din stele.
Cu harul scrisului am urcat pe crestele carpatine ca să-mi văd gătite-n sărbătoare simbolurile Tării mele sfinte.
Am văzut parcă un vechi descânt, cum la-nceput s-a-nfiorat în sine si-a pus surâsuri-muguri de creatie în barba Mosului din Vetre carpatine.
Am găsit bătrânii stropi de soare prinsi în zâmbetele străbune de sânge, ce scânteiază-n urmele pasilor lui Iisus Hristos.
Am îngenunchiat pe tărâna caldă, ca o plămadă de cer în care s-au cuibărit sceptruri si coroane voievodale, atârnate doar de poala vesniciei Celui Preînalt.
Am simtit cum creste-n trupul meu licăr de floare, din mireasma sublimelor Fecioare, care au rămas în frumusetea vie a martiriului sfânt.
Am atins smerit stâncile, foste odinioară schimnicii Hotarului de veghe, ce-au tors din Caierul timpului sumanul vesniciei.
Am îmbrătisat falnicii brazii, scânteietori în sumanele lor verzi, în care s-au întrupat Voinicii nostri daci, să-I steie reazem lui Dumnezeu.
Am sărutat buclele izvoarelor, care duc mărturia dreptei credintei, din care beau lumină Sfintii nostri din Sus.
M-am închinat crucilor monahale, care suie la ceruri, ca niste Potire, cuminecarea Învierii Neamului nostru drag.
Cuvintele de foc, versurile învăpăiate sunt scrisuri ce depun mărturie peste Hrisovul de jar al suferintei, al dăruirii si al devenirii.
Ele nu sunt „cuvinte potrivite”, ci ele potrivesc vietile după măsura jertfei care rămâne în sânul de lumină al Cerului.
Ele nu sunt spuse asa ca să te afli în vorbă, ci ele vorbesc duhului trăitor ca pe o sfântă cuminecătură.
Cuvintele nu sunt literatură, nu sunt gânduri risipite în diferite genuri epice, lirice sau dramatice.
Cuvintele tesute-n tăcere nu tac si brodate în smerenie nu ascultă.
Ele se ridică în slavă, mărturisesc si se înfăptuiesc în dumnezeiescul Cuvânt pe Care-L binecuvântă.
Cuvintele scrise sunt Vlăstarele ceresti ale Cuvântului:
sunt Imnele sacre,
sunt Craii credintei,
sunt Lacrimile prigonitilor,
sunt Dorurile noastre,
sunt monahii nădejdii,
sunt Bucurii,
sunt Acatiste,
sunt Poeme,
sunt Rugi,
sunt mirii iubirii,
sunt cer si pământ,
sunt Oameni si Sfinti.
( Brusturi-Neamt, 30 Ianuarie, 2013 + Sf. Trei Ierarhi: Vasile cel Mare,
Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur.)
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 1/29/2013 |
Contact: |
|
|
