Fantasticele poduri
Pentru ca San Francisco Bay să devină conurbația de azi, peste imensele întinderi ale golfului interior au fost necesare podurile, înainte de existența rețelei de metro, pentru ca mașini și trenuri să prescurteze drumurile între San Francisco, aflat la capătul unei peninsule și celelalte aproape o sută de orașe de vizavi, din Estul arealului. Desigur, cel mai fotografiat pod este Golden Gate, după cum o vedetă a devenit și San Francisco-Oakland Bay Bridge.
San Mateo Bridge, construit în 1929, a fost, la vremea aceea cel mai lung pod din lume, având 11,8 km. La ora aceasta este pe locul 25. Bătrânul și cu adevărat fantasticul pod are și el un nume, “San Francisco Bay-Toll Bridge” și este așezat acolo unde golful are cea mai mare lățime. I se mai spune și Hayward, nume pe care-l poartă și una dintre faliile tectonice, care are ramificații submerse și ies la suprafață sub forma unor ciudate coline rotunde ce se țin lanț.
San Mateo leagă Alameda County de Peninsula, pe care se află și San Mateo County, unde în 1906 a fost epicentrul megaseismului. Unele tronsoane ale construcției se află foarte aproape de suprafața apei. Pentru trecerea navelor a fost ridicată o poartă înaltă de 91m, pe care glisează în sus și-n jos un segment al podului. Spre satisfacția driverilor, acest lucru nu se întâmplă prea des, vasele mari ajungând rareori până în această zonă. Și aici am văzut ample lucrări de consolidare antiseismică.
Ceva mai la Sud, Dumbarton Bridge deservește o zonă în care golful se mai îngustează ceva. Și el e un bătrân , construit în 1927, sub forma unor arcuri succesive de oțel, pe tronsoane scurte. În 1970 i s-a făcut o completă replasare pe o construcție nouă, din beton, la o înălțime mai mare. Cele două poduri merg în paralel. Ele leagă Fremont de Menlo Park, o adevărată pădure în care se scufundă casele din Palo Alto, locația unde locuiește cea mai instruită populație din SU, în jurul universității Leland-Stanford și de unde încep edificiile fabricilor din Silicon Valley. A fost primul pod construit pentru mașini, pietoni și biciclete, spre San Francisco Bay. A fost folosit în locul gigantului Bay Bridge, după cutremurul din 1989, supranumit Loma Prieta Earthquake, care a afectat acel pod dintre Oakland și San Francisco, mai multe tronsoane prăbușindu-se. Vechea variantă a lui Dumbarton a fost demolată parțial în 1984. Și acest pod este prevăzut cu ceea ce poate fi denumit un lift pentru vase mari, care oprește traficul pe timpul trecerii acestora. Din viața artistică a construcției menționez turnarea filmului “Harold and Maude” în acest loc, în 1970. Din cea tehnico-științifică, ei, da, au fost încurajați locuitorii din Alameda să-și caute joburi pe partea cealaltă, unde se găsește întinsa regiune a industriei de IT. O pădure de poduri! La Sud de Car-Bridge este ruginitul Dumbarton Rail Bridge, construit în 1910 pentru trenuri exclusiv. Porțiunea centrală este o pitorească, să-i zic, placă turnantă, care se rotește pe unul din piloni pentru a deschide drum navelor. Nu se mai folosește din 1982. De altfel BART-ul, metroul, s-a extins și în această zonă, a orașului Fremont.
În lungime de 8,9 km, podul Richmond-San Rafael, care se numește „John B. McCarthy Memorial”, ca și alte obiective ale infrastructurii din Bay Area, a fost și el unul din cele mai lungi poduri din lume, la vremea când s-a construit. El deservește partea de Nord a golfului, unde apele sunt aproape la fel de late ca și ramura sudică. Aici, în Nord pătrund în apele oceanice și cursurile unor râuri ce formează impresionanta zonă a Deltei, incluzând debușeul Dunării americane, care este fluviul Sacramento și pe cel al lui St. Joachin River. Fără acest pod numai cu ferry sau cu avionul se putea ajunge în Marin County, East Bay etc. Construcția este comparabilă cu Golden Gate sau Bay Bridge. Două structuri masive de oțel susțin partea mediană a podului, pe care o ridică formându-se două cocoașe, dealuri, dacă vreți, destul de vizibile și pe ceață pentru vapoarele care au astfel două culoare largi, intens utilizate. Șoseaua, free-way, se conectează în Nord cu rețeaua BART-ului și cu terminalul căii ferate pe care glisează elegantul Amtrak de California, trenul de pasageri. Aceleași reparații cu instalații antiseismice, incluzând fortificarea pipe line-ul care transportă țițeiul pentru East Bay. Au fost și aici probleme, când cu celebrul cutremur Loma Prieta, iar în 2008 podul acuza un ușor balans pe un vânt de 110 km/oră, fiind închis temporar circulației. Evident, fiecare pod are la unul din capete, considerat intrare, gheretele unde trebuie să scoatem cardul sau cashul. Cel mai scump este Golden Gate, desigur, pe care te răsfeți scoțând șase dolari. Avantajul e că la întoarcere nu plătești și a doua oară. Ai noștri te-ar jecmăni postând gherete peste tot, mai ales dacă am avea în țară asemenea mastodonți precum San Francisco Bay Area. Am trecut pe toate aceste șase poduri și m-am întrebat cum ai putea plonja cu tot cu mașină în hăul adânc al unui golf format prin scufundarea brutală a scoarței terestre. Așa ceva nu se poate întâmpla, căci marginile sunt niște borduri solide și suficient de înalte pentru ca driverul să nu fie tentat să se holbeze necugetat la peisaj. De fapt, dacă n-ar fi acele suprastructuri, nimic nu te face să crezi că nu ești pe o autostradă obișnuită. (Fragment din volumul HOTEL CALIFORNIA, în cuprinsul căruia pentru Golden Gate și Bay Bridge am prevăzut două capitole separate. În foto, preparativele unui landing pe SFO.)
|
Lucian Bureriu 1/18/2013 |
Contact: |
|
|
