„În umbra otetarului” de Ion R. Popa
Din când în când, cu frecventă cam de odată pe an, avem ocazia să aflăm noutăti despre activitatea prolificului scriitor craiovean Ion R. Popa, care a comis-o din nou. Ca să parafrazăm pe olteneste o veche zicală românescă putem spune că are „Anu’ si romanu’”.
Asta nu înainte de a vă informa de faptul că la sfârsitul anului trecut a primit premiul Filialei Doljene a Uniunii Scriitorilor pentru romanul „Îngerii de la Casa Morarului”, carte despre care cititorii revistei Observatorul au luat cunostiintă prin intermediul cronicii publicate în paginile sale.
Sperăm că de data aceasta vom avea mână si mai bună iar autorul va fi premiat chiar de către Uniunea Scriitorilor din România.
Ultimul roman pe care acesta l-a scos recent de sub tipar poartă numele „În umbra otetarului”, un nume predestinat, veti vedea de ce, otetarul fiind unul dintre cei mai nefolsitori arbori dar de o vitalitate neîntrecută, si mărturisesc cu mâna pe inimă că, după ce l-am lăsat să astepte ceva vreme, din momentul în care l-am deschis nu l-am mai lăsat din mână până la final. Este o poveste vie, dinamică, palpitantă, presărată cu multe dialoguri pline de ritm pe care am asemuit-o cu o tesătură traditională oltenească a cărei bază, urzeala, este formată din fibre ce pornesc din zilele noastre iar umplutura sa se compune dintr-un amestec de fibre divers colorate purtate de o suveică ce le mută dintr-o epocă în alta, de la o istorie la alta, de la un personaj sau un grup de personaje la altul.
Cum spuneam, actiunea debutează în zilele noastre si constă din discutiile purtate în cadrul unui grup de consăteni din Oltenia care asteptau, resemnati si uneori îndoielnici, sosirea unui tractor care urma să le are pământul ce si-l recăpătaseraseră, prin lege, în urma desfiintării gospodăriilor colective.
Sunt oameni de conditii diferite, de la intelectuali la tărani obisnuiti si chiar foste unelte ale regimului comunist, adaptate rapid si senin la noul mod de viată.
În subliminal,debutul cărtii de trimite cu gândul la situatia catastrofală de astăzi a agriculturii nostre, altă dată ramura care făcea fala economiei românesti si care ar putea oricând să revină datorită potentialului extrem de ridicat al solului si al climatului foarte favorabil.
Dialogurile despre care vorbeam, purtate în momentele de asteptare a tractorului, dar si după terminarea trebii, toacă pe îndelete o perioadă pe care noi am traversat-o din plin, pornind de la începuturile oribilului regim comunist si până înzilele nostre.
Este adevărul adevărat, rupt din viată, pe care nu trebuie să-l uităm si pe care este bine să-l cunoască si cei care, din fericire, nu au avut parte de el. Numele proprii sunt autentice, limbajul folosit este corect si nesofisticat, caracteristic fiecărei categorii sociale care-l foloseste, intelectualii având un limbaj accesibil tuturor, activistii de partid limbajul politic învătat la scoala de partid, iar oamenii de la sate cel rustic, oltenesc, plin de forme locale pe care autorul le stăpâneste la perfectie.
Cartea are cincisprezece capitole, fiecare cu povestea lui, aparte, în care nimic nu este uitat, neglijat, începând cu primele orori ale regimului comunist cum era instituirea cotelor obligatorii pentru tărani începutul colectivizării fortate a lor, arestarea si interogarea sub tortură a membrilor fostelor partide istorice sau a legionarilor, a celor care aveau o brumă de avere, ori chiar a celor care nu făceau parte din aceste categorii „reactoionare” dar, pur si simplu, nu erau pe gustul tovarăsilor. Încet, încet, pe măsură ce regimul comunist „se dezvoltă” luăm cunostintă despre practici cum ar fi provocare de avorturi ilegale care, fie vorba între noi, au dus la moartea a zeci de mii de femei, despre cercetarea si pedepsirea celor care erau suspectati că ar avea averi ilicite, uneori pure inventii, până la tăranii întâlinti în trenuri si autobuze care aduceau de la Bucuresti, pe distante de sute de kilometri, saci cu pâine sau mălai.
Autorul nu neglijează nici mediul căruia i-a închinat cea mai mare parte din viată, învătământul, multe dintre personajele cărtii fiind învătători, profesori, directori de scoli, inspectori din învătământ, elevi si părinti. Ne reamintim de muncile agricole la care erau trimisi toamna până târziu, de inspectiile care se făceau, uneori la indicatia partidului, de chefurile care se organizau cu prilejul acestor inspectii ori a altor controale pe linie de partid.
Suveica ne poartă de la perioada de început a colectivizării satelor, când toată lumea se afla pe câmp la muncă, colectivele fiind în plin avânt si sare apoi peste cinci ani când începe un oarecare declin deoarece tineretul se orientează spre locurile de muncă de la oras din uzine, fabrici sau mine unde se găsea de lucru, la sate rămânând doar bătrânii cu gospodăriile lor, mai târziu, spre sfârsitul regimului comunist, fiind principala sursă de aprovizionare cu hrană a celor plecati la oras. Ajungem din nou în zilele noastre când locurile de muncă au dipărut, iar oamenii nu mai vor si nici nu mai pot să se întoarcă la tară, căutându-si de muncă prin străinătate, de suferit având,de data aceasta, nu numai bătrânii ci si copiii, cărora cei plecati i-au lăsat în grijă. Multora li s-a împlinit visul avut în timpul perioadei comuniste de a pleca din tară, despre care autorul ne aminteste pe parcursul cărtii în mai multe rânduri.
Finalul cărtii cuprinde câteva scurte povestiri rostite de personajele ei în care nu este uitată nici lumea necuvântătoarelor, câini, pisici, cai, cornute mari si mici si chiar păsări, parte integrantă a populatiei rurale si în ultimul timp si a celei urbane, date fiind turmele de câini maidanezi ce colindă orasele Patriei, huliti de unii si apărati de altii, constituiti în felurite organizatii.
În ultima povestioară ne reîntâlmin cu cele două personaje, tânărul învătător si prietenul său, care au participat la răscoala pornită împotriva colectivizării satului de bastină, răscoală împotriva căreia s-a tras cu munitie de război, au murit sapte oameni, multi au fost răniti si foarte multi au căpătat ani grei de închisoare.
Băietii nostri au fost mai norocosi reusind să se ascundă, după care, cu ajutorul unor inimosi, au putut să treacă Dunărea înot, să se predea sârbilor, să ajungă în Germania unde si-au întemeiat familii si gospodării si să fie printre primii care, după evenimentele din decembrie 1989, au ajuns cu ajutoare în România.
|
Costinel Savu 1/13/2013 |
Contact: |
|
|
