Povesti la gura sobei - Poezii.
CONSTELATII
Băteau din aripi îngeri, scăldati în spuma zilei,
Curgea cu muguri cerul peste copacii suri,
Tot ce era-nflorire pălea sub bruma toamnei,
Si-n inimile noastre se desfrunzeau păduri.
Ne-am depărtat, cu anii, de noi, dar fiecare
Purta o taină-n suflet, iubirea ce-a trăit;
Ea mi-a tinut de foame, de sete si de casă,
Mi-a încălzit obrajii, când am înzăpezit.
Învesnicit în sânge, ca stânca într-un munte,
M-ai apărat din umbră, asemeni unui scut;
Te bănuiam în preajmă, îti căutam surâsul,
Secreta mângâiere care m-au renăscut...
Prin aerul de zgură cu străluciri stelare,
Doi îngeri duc pe aripi zăpada unui vis
Închisă cu credintă în amfore de aur
Spre două constelatii din cosmicul abis.
HANUL VECHI
Era o iarnă de-nceput de veac,
Ploua din cer cu salbe aurite,
Am rătăcit pe câmp spre vechiul han,
Pe caii cu potcoavele tocite.
Acolo, întuneric si lumini...
Pe cupe de cristal cu vinuri fine,
Ni se-ntâlniră mâinile abrupt
Si-a fost de-ajuns să nu mai stiu de mine.
Am ars discret, jăratec domolit,
Ne-am spus minciuni si ne-am ghicit în palmă,
Tăceri ocrotitoare ne-au pândit
Din frescele de-o măretie calmă.
Dar hanul a rămas în urmă, gol,
Prelins către pădure, ca o miere,
Doar umbra noastră stăruie în el
La focul amintirii...spre-nviere...
SE FACE IARNĂ
Se face iarnă-n trupul meu de lut,
Secundele mă ning c-o albă miere,
În somn, acelasi vis repetitiv,
Că sunt pe-o navă către emisfere.
Banchizele cu pescărusi ucisi
Lovesc în proră înclinând catargul;
Un timp câinos si-un vânt necrutător
Ridică-n slăvi oceanul cu tot largul.
La orizont, un sloi de diamant
Îmi fulgeră pentru moment cărarea,
Din zborul lui se nasc meteoriti
Căzând în ploi si luminându-mi zarea.
Stele din cer îmi poposesc pe vas
Si mă colindă tandru la fereastră;
E seara de sfârsit a altui an...
Se face iarnă-n umbra mea albastră.
FLORI DE CÂMP
Povestea noastră a-nceput atunci,
Când zorii ne udau usor pe pleoape,
Atâtia astri se roteau în noi,
Că ne credeam asemeni lor, aproape.
Zburau în aer păsări – paradis,
Copacii înverzeau în plină toamnă,
Zăpezile cădeau doar în pustiu
Si nu stiam că timpul ne condamnă.
Pământu-ntreg se învârtea vrăjit,
Un disc imens cu muzică stelară,
Tot universul conspira tăcut
La visul de iubire planetară...
Dar în povesti, finalu-i fericit...
Noi ne-am pierdut pe drumul către stele,
Ducând în mâini un snop de flori de câmp
Din vremea unei tinereti rebele...
|
Domnita Neaga 1/10/2013 |
Contact: |
|
|
