Eminescu la a-163-a aniversare de la nastere
La mijloc de iarnă, Eminescu cade în sufletele noastre ca un blestem frumos. Academia Română i-a închinat în ziua lui de naștere o mare sărbătoare: Ziua culturii române. Poate vă întrebați de ce. Pentru că Eminescu e unic ca Dante, ca Shakespeare, ca Petrarca, ca Ronsard, ca Goethe sau ca Byron. Și e unicul român romantic de talia marilor romantici ca Lamartine, Vigny, Musset, Hugo, Heine, Novalis, Schiller, Byron, Leopardi, Pușkin și Lermontov.
El a despărțit apele de uscat în literatura română. De la el încoace se scrie altfel poezia. A rupt lanțul ciunismelor și pumnismelor ardelenești și a creat limba literară, altoind-o cu filonul ei cel mai sănătos, limba populară.
S-au scris și se vor mai scrie mii de pagini despre el cât va trăi limba română. Viața lui, puțină cât a fost, a fost aruncată pe tarabă de diferiții biografi, de la Octav Minar până la ultimul eminescolog, tălmăcind-o și răstălmăcind-o. Prinsă din vârtejul cotidianului, viața lui a căzut pradă vulgului și anecdoticului, repovestită de contemporanii lui, prieteni sau neprieteni, și reluată în biografiile succesive care mai de care mai bizare.
Eminescu în primul rând a fost și el om ca toți oamenii. A iubit și a urât. A avut și vulnerabilități. Dar a avut ceva în plus. A luat asupra lui tot blestemul nației. A simțit ca nimeni altul pulsul timpului și a arătat încotro merge lumea. El este,, descoperitorul lumii așa cum este cu toate implicațiile acestei descoperiri. Aceasta este revelația sa și este și revelația noastră când îl citim.
Cred că Eminescu-omul, viața lui, e greu de descifrat după 163 de ani. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui.
El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescență culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată. Și mai presus de orice voia ca fiii lui să învețe carte. Apoi mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta și îi încânta cu snoave, proverbe și eresuri. Și copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteștilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii, prisăcarii, țapinarii.
Apoi la Cernăuți a avut norocul să dea peste un om al lui Dumnezeu care i-a îndrumat primii pași spre o lectură solidă. E vorba de Aron Pumnul, profesorul lui de limba romăna la care stătea în gazdă. Aici l-a numit și bibliotecar peste biblioteca gimnaziștilor. Primele poezii ale înaintașilor le-a citit și răscitit din ,,Lepturariul lui Pumnul și acum se îndrăgostește de poezie. Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade și mai presus de toți, Alecsandri, sunt mentorii lui de la care va fura rime, ritmul, teme și le înnoiește, trecându-le prin personalitatea lui. Ca dovadă că după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de gimnaziu și pleacă aiurea hoinărind cu trupa de actori prin țară. Acum înflorește erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare. Iubirea și aventura pun stăpânire pe el. Colindă țara cu trupele de actori, se emancipează, discută cu artiștii, devine chiar artist în ,,Răzdvan si Vidra, jucând rolul ciobanului.
Un rol de seamă în viața lui l-a jucat revista ,,Familia a lui Iosif Vulcan. Aici publică primele poezii, fiind elogiate de ziarist. Apoi Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăesc, îl primește cu brațele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului prin profesorii renumiți ai Universității vieneze. Și ceea ce este hotărâtor pentru el, publicarea în revista ,,Convorbiri literare a primelor creații de valoare: ,,Venere și Madonă și ,,Epigonii. Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre frumoasele creații ale necunoscutului poet.
Un capitol aparte din viața lui este epoca veroniană, femeia care-i captivează toate simțurile și scrie cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română.
De aici încolo incepe calvarul. Venind în țară este supus unor vicisitudini politicianiste. Mutându-se în București de la Iași, intră în vâltoarea politicianistă. Participă zilnic ca ziarist la Camere, fiind martor la toate luptele politice ale timpului. Dar ,,Timpul devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care cuprinseseră această țară. Articolele lui de la ,,Timpul încep să deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea, regalitatea, cât și stăpânirea austro-ungară care pune pe urmele lui o sumedenie de spioni. De aceea toți care i-au lăudat poezia lui în timpul vieții, n-au zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică.
Așa zisele pete gri din viața lui au fost discutate și paradiscutate.
De la ,,Mai potoliți-l pe Eminescu! al lui Carp, intriga nenorocită țesută în jurul ziaristului Eminescu de slugile Imperiului Austro-Ungar, făcându-l nebun, și până la injecțiile cu mercur care i-au distrus viața, Eminescu a trecut printr-un hățiș al vieții greu de imaginat. Să fi fost societatea ,,Carpați cauza care cerea Ardealul, mobilizând mii de români? Sau fulminantele lui articole din ,,Timpul împotriva Imperiului? Să fi acționat unii dintre junimiști ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat un rol dublu? Pe deoparte să-l ajute pe Eminescu și pe de altă parte sa-l incrimineze?Eu nu știu cum s-au suprapus niște coincidențe peste viața lui. Cum se face că pe 8 iunie 83 e luat pe sus și băgat în ospiciu și imediat pe ziua de 28 iunie 1883 Austro-Ungaria rupe relațiile diplomatice cu România, Bismark amenință cu războiul, executând manevre militare în Transilvania iar presa maghiară amenință cu anexarea Valahiei. Medicul Ovidiu Vuia susține că până în 1883 Eminescu a fost psihic normal, nu a prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită, mai târziu o enterocolită, urmată de o artrită, boli care n-au avut nicio legătură cu infecția luetică.
Încet-încet Eminescu își dăduse seama că este părăsit de prieteni. Pe Maiorescu îl face smintit ( vezi celebra Ex. Min. Tit. Maiorescu), junimiștii îl ocolesc, Slavici se depărtează și el sub diferite pretexte, doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui și soțul lui Mite, ducea vești despre el nu tocmai potrivite reginei. De aici și furia lui Eminescu pentru rege. Semnalul este dat de celebra ,,Mai potoliți-l pe Eminescu! a lui Carp. Trebuia cu tot dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un potențial pericol. Și așa-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească .
După 1883 viața lui pendulează între reverie și durere.
Între 1883 și 1889 biografii lui scot în evidență mai mult latura lui ,,bolnavă.Dacă ne-am apleca cu mai multă atenție asupra acestei perioade am constata că Eminescu a avut mai multe clipe de luciditate decât de reverie. Cum se face că dus la Viena cu escortă polițienească la sanatoriul Oberdobling, fără nici un tratament, în câteva zise își revine și vorbește cu doctorii filozofie, despre vechimea limbii noastre, recită versuri, de asemenea este invitat la masă, purtându-se ca un om normal. Același lucru putem spune despre el și când este internat la Odesa. Aici se comportă normal, scrie scrisori în țară, vorbește cu doctorii, este invitat la masă etc. El a continuat să scrie și poezie. Dar n-a mai avut lădoaiele lui să-și păstreze ciornele, sau caietele lui, hârtia scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi. Dar când vine în țară și i se administrează injecțiile cu mercur, cade în reverie, îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele tratamente empirice cu apă și funii ude, ca pe timpul evului mediu. Și mai rău, cum îl bagi între niște nebuni clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre Poenaru, cu o piatră zvârlită în cap. Vă închipuiți ce calvar?
Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească, văzându-se înlăturat de la Timpul, ziarul lui de suflet, unde și-a pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit care să-i asigure un trai normal, Eminescu, s-a înstrăinat, a căzut într-o apatie iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat și refuzul lui Maiorescu de a-i încuviința căsătoria cu Veronica Micle. Dacă această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta.
Eminescu este și rămâne zeul tutelar al românilor.
Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor românești la o răscruce de drumuri și de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieșirea ei din ciunismul și pumnismul timpului, aplecare spre producțiile populare, spre limba poporului care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul producțiilor de duzină și-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale, Eminescu și Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul dramaturg, altul poet și ultimul povestitor. Patru genuri în care literatura română excelează.
Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină pretutindeni. El caută mereu ,, cuvântul ce exprimă adevărul într-o fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase versuri din literatura română. Eminescu descopere lumea așa cum este, aceasta este revelația noastră când îi citim opera. Fenomenul Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu.
|
Prof. Ion Ionescu-Bucovu 1/6/2013 |
Contact: |
|
|
