Interferentze : Bucuria de a reîncepe
“Singura bucurie în lume este sa reîncepi”.
Acestea sunt cuvintele lui Cesare Pavese si îmi vin în minte în zilele ce marcheazĺ trecerea de la un an la altul.
Trĺim reînceperea noului an care, pentru cei din generatia mea, a venit mai repede decât cel de anul trecut care, la rândul lui, venise mai repede decât cel din anul precedent si asa mai departe.
Ca fiecare început totusi si acesta este, trebuie sa o recunoastem, inseparabil legat de nostalgia inevitabilului trecut, fara de care reînceputul nu s-ar fi putut naste. Urmĺrim an de an limbile orologiului misterios al trecerii timpului, privindu-l întâi cu ochii nostri de copil, apoi de adulti si mai târziu cu ochii celor ajunsi la vârsta la care întelepciunile vietii devin seva trairii de zi cu zi.
Copiii sunt primii care încearca sa rezolve misterele timpului. Pentru ei anii sunt interminabili si certitudinea fiecarui copil este ca timpul trece pentru fiecare om în mod diferit. Mi-aduc aminte ca atunci când eram mica ma întrebam cum se face ca, desi între vara trecuta si cea actuala a trecut multa vreme, pe care o aproximam la cam o suta de ani, acuma îi vad pe aceiasi baieti din vecini ca joaca fotbal pe strada. Cum de n-au murit? Asa credeam eu ca ar fi fost normal dupa o suta de ani! De unde concluzia ca pentru ei timpul trecea diferit decât pentru mine.
Adultii, pe care ocupatiile zilnice îi priveaza de binefacerea privirii orologiului al carui mecanism misterios numai Dumnezeu îl cunoaste, sunt aproape absenti la trecerea timpului. Un proverb irlandez spune : “Când Dumnezeu a creat timpul, a creat…enorm”, iar altul, sanscrit, pe care îmi place sa-l citez, suna asa: “Oamenii spun despre Timp ca trece, Timpul spune despre Oamenii ca trec”. Câti dintre noi nu gândesc ca numai vazând cât de mari ni s-au facut copiii realizam timpul care a trecut pe lânga noi fara sa-l fi simtit? Poate ca, din când în când, daca adultii s-ar opri din viteza cu care încearca sa cucereasca bunuri materiale, amintindu-si vorbele lui Platon: “Timpul nu este altceva decât imaginea mobila a eternitatii imobile”, poate ca am trai cu totii într-o lume mai buna.
Cuceririle tehnologice ale comunicatiei prin Internet din ultimele decenii au modificat si ele perceptia despre timp. Ceea ce pe vremuri era considerat un timp rezonabil, o saptamâna, de exemplu, cât dura calatoria unei scrisori prin avion din Canada în Europa, astazi intervalul pare inacceptabil în comparatie cu cele câteva secunde în care poate ajunge o scrisoare prin Internet.
În cele din urma, la vârsta întelepciunii, omul nu mai e grabit. El este cel care sta pe loc si timpul este cel care se învârteste în jurul sau, cu viteze diferite în functie de împrejurari.
Nu de mult am vazut un film francez din care am retinut replica unui batrân care statea singur acasa: “Anii trec repede, numai zilele sunt interminabile!”
Iar acuma, aducându-mi aminte de aceasta replica, nu pot sa nu mentionez câteva cuvinte despre mama mea, criticul de arta Amelia Pavel, care s-a stins cu câteva zile înainte de Craciun, la venerabila vârsta de 88 de ani. Dumnezeu a luat-o fara a-i pricinui suferinte prea mari si ultima oara când am vorbit cu ea la telefon mi-a spus: “stau în pat si lucrez, înconjurata de dictionare” (lucra la o traducere din germana, scrisese 350 de pagini care erau deja tehnoredactate si mai avea vreo 100).
Mama a fost o femeie care nu s-a uitat la orologiul timpului nici când ar fi trebuit s-o faca.
Planificasem s-o vizitez mai des, ca sa mai “vorbim”, sa recuperam poate vremea când ne lipseau fie timpul, fie disponibilitatea, fie ambele.
Visul de a o avea ca interlocutor “profesional” mi s-a împlinit numai când am început si eu sa scriu, ea fiind de fapt aceea care m-a îndemnat si apoi încurajat sa o fac.
Îi trimiteam articolele si poeziile scrise de mine iar ea, spre marea mea mirare, în ciuda exigentei cu care am fost educata, mi le lauda si se bucura sa-i apara si ei articole la “Observatorul”, ziar pe care îl considera drept o “publicatie cu tinuta”.
Pentru multi, vitalitatea si perseverenta ei au fost un model de urmat. Pentru mine însa ea a fost doar “mama”.
Ce-i drept, o altfel de “mama”, una care, în ochii mei de copil, în loc sa faca prajituri, scria articole si carti. I-am înteles aspiratiile târziu în viata si în ultimii ani, când vorbeam cu ea, ma bucuram de replicile ei inteligente si amuzante, rezultat al simtului umorului si al spiritului acut de observatie. Fiind foarte deosebite ca fire si temperament, cred ca, la rândul ei, se bucura si ea sa afle ideile mele sentimentale si poetice.
Dar, asa cum spune Jean Henri Fabre, “totul se sfârseste pentru ca totul sa reînceapa, totul moare pentru ca totul sa traiasca”, idee pe care o gasim si la cel a carui venire pe lume o sarbatorim în fiecare început de an, la marele Eminescu:
“Din sînul vecinicului ieri
Traieste azi ce moare
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarasi soare.”
(Luceafarul)
Nota Observator;
Azi este ziua de nastere a Veronicai.
Prietenii ei , din grupul de la Observatorul, ii ureaza sanatate si numai bine.
Suntem alaturi de tine Vera si de sotul tau, omul special si drag noua, conu Emil.
|
Veronica Pavel Lerner 1/3/2013 |
Contact: |
|
|
