De vorbă cu Sergiu Nicolaescu
Regizorul Sergiu Nicolaescu a murit în această dimineată la Spitalul Elias la vârsta de 82 de ani.
Activitatea sa artistică impresionantă va rămâne ca un reper în istoria cinematografiei românesti.
Iată un interviu acordat revistei Historia despre filmele sale istorice, pelicule ce au marcat generatii întregi.
„Dacii“, „Mihai Viteazul“, „Pentru patrie“, „Mircea“ sau „Coroana de foc“ sunt câteva dintre filmele istorice realizate de Sergiu Nicolaescu de-a lungul a peste 40 de ani de carieră. Fiecare dintre aceste filme are în spate o poveste. Cenzurate sau nu de regimul comunist, multe dintre aceste pelicule au rămas un reper în cinematografia românească.
De unde pasiunea pentru filmele istorice?
O am din copilărie, să zic asa. Patriotismul meu s-a manifestat din iubirea istoriei. O dragoste care a tinut multi ani. Am făcut primul film istoric dintr-o întâmplare. Îmi doream ca primul meu film să fie „Ultima noapte de dragoste“, era subiectul care-mi plăcea. Mai doream să realizez un film după un roman al lui Radu Tudoran, „Întoarcerea fiului risipitor“, dar pe care nu l-am făcut niciodată, din păcate, si regret acest lucru. Era si greu de realizat. Este povestea unei fete care începe cu vârsta de 16 ani si ajunge la 34 de ani. E foarte greu să găsesti o actrită care să treacă prin toate aceste etape ale vârstei. Sau să găsesc cel putin două să semene între ele. Povestea se sfârsea în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul unui bombardament în Bucuresti.
Asa ati ajuns la „Dacii“?
Înainte de „Dacii“ trebuia să regizez un alt film, „Castelul din Carpati“, după Jules Verne. Nici acela n-a mers. Eram în Franta. „Castelul din Carpati“ urma să fie produs de un francez. Scenariul a căpătat o formă, însă lucrurile n-au mers întocmai cum a vrut producătorul Henry Deutschmeister, evreu de origine română. El mi-a creat cariera. Tot ce am realizat, am realizat sub influenta lui. Sunt un om foarte serios si, când fac un lucru, îl fac al dracului de bine. Chiar când e imposibil. Nu mă las până nu iese bine. Nu sunt optimist, nici pesimist. Sunt luptător. Plec cu toate gândurile rele, dar înving. Asa s-a întâmplat si cu „Dacii“. Am început o documentare extraordinară. Henry Deutschmeister m-a trimis la Roma. Aici m-am uitat pe Columnă pentru a afla povestea războiului daco-roman. Am copiat de acolo costumele, m-am întors la Bucuresti, le-am făcut din in necolorat si, într-o dimineată de ianuarie, am iesit cu totii pe câmp să vedem costumele. Până atunci nu le văzusem si când m-am uitat la cei 12 cascadori îmbrăcati în costume, parcă m-a lovit cineva cu lăuca în cap. Eram în fata unor tărani mexicani. Pictorita s-a uitat la mine si i-am zis că nu pot să fac filmul asa. I-am zis să vopsească costumele în culoarea stâncilor, a pietrelor. A fost colosal. Aveam 36 de ani când am făcut „Dacii“. Sunt inginer de profesie si am intrat în cinematografie dintr-o întâmplare. Niciodată nu mi-am dorit să fac filme.
2.000 de de actori si figuranti la „Dacii“
Dar erati pasionat de filme...
Asa este. Vedeam filme multe, americane în special. Vedeam chiar si de două-trei ori un film. Când fugeam de acasă, mama stia unde mă găseste. Luam o sticlă de lichior, i-o dădeam proiectionistului si mă lăsa să stau cât voiam. Aveam un sistem de apreciere a peliculelor. Când mă întreba cineva cum e filmul, îi spuneam că este bun sau prost în functie de câte zile mă gândeam la el. Dacă m-am gândit trei zile, atunci e un film bun. Asta se întâmpla când nu stiam să citesc. Mă asezam lângă un domn sau o doamnă pe care îi simteam eu că nu mă refuză. Îi rugam să-mi citească subtitrarea.
Ce film v-a rămas în minte din acea perioadă?
Multe-multe... „Pe aripile vântului“ este unul dintre filmele cele mai iubite de mine, pentru că avea de toate. Este o capodoperă.
Câte zile v-ati gândit la el?
Vreo patru-cinci zile. Si mi-a rămas în minte.
Să revenim la primul Dvs. film istoric...
Pentru „Dacii“ am avut la dispozitie 2.000 de oameni în prima zi de filmare. M-am descurcat.
Astăzi ati mai putea face un astfel de film?
Nu. Ar costa foarte mult. Cinematografia românească nu mai e capabilă să facă asa ceva. Chiar dacă as avea banii, tot ar fi mult prea greu. În 1968 am coregizat „Lupta pentru Roma“, cu mari actori: Laurence Harvey si Orson Welles. Nu-mi venea să cred când i-am cunoscut. Eram un pusti. E adevărat că aveam 38 de ani, dar păream de 28. Am avut tupeu în meseria asta. M-am apucat să fac ce era mai greu.
Cât de dificil este să faci un film istoric?
În primul rând, cere o documentare serioasă. Prima conditie a fost respectul pentru istorie. Sigur că am făcut si modificări, pentru că filmu-i film. De exemplu, Mihai Viteazul avea o nevastă si un fiu, care l-au trădat. Atunci eu l-am pus pe copil să moară, iar ea dispare în clipa când Mihai Viteazul reuseste să înfăptuiască Unirea.
Multi spectatori ai productiilor Dvs. au învătat putină istorie uitându-se la ele...
Pentru ei am făcut filme istorice. N-am făcut filme istorice de dragul acestui gen sau de dragul meu. Sau al istoriei. Făceam filme pentru spectatori, prin care îi readuceam la dragostea de tară, la patriotism.
N-ati simtit vreodată că i-ati trădat sau că ati deformat realitatea?
Numai snobii au zis vreodată ceva. Spectatorii filmelor mele au învătat istorie. Cred că prin cele opt filme istorice pe care le-am făcut, a câte două serii fiecare, sunt regizorul cu cele mai multe filme istorice din lume.
Cel mai greu film din carieră
Cum a fost cu „Mihai Viteazul“, un film cu o desfăsurare imensă de forte în perioada când a fost făcut, la începutul anilor ’70?
Când m-am hotărât să fac „Mihai Viteazul“, americanii au auzit de acest lucru. Îmi aduc aminte că a fost o luptă grea, dusă de Titus Popovici si de mine, pentru a realiza acest film.
După succesul international al filmului „Dacii“, firma americană Columbia a confirmat dorinta de a produce filmul, alături de noi. Îmi dădeau niste actori fabulosi: Orson Welles – împăratul Rudolf, Laurence Harvey – sultanul turc, Elisabeth Taylor si Richard Burton – cuplul Bathory, iar Kirk Douglas si Charlton Heston concurau pentru rolul lui Mihai Viteazul. În plus, americanii ofereau 4 milioane de dolari pentru productia filmului. Cu acesti bani filmul ar fi fost de patru ori mai bogat. Eram constrâns de timp. În ultima zi, m-am dus la Comitetul Central, la Niculescu-Mizil, care era secretar, am rămas în birou, iar el s-a dus la Ceausescu să obtină aprobare. Mi-a zis că e în regulă. Trebuia să zbor cu avionul în ziua aceea. După ce am primit aprobarea, m-am urcat în avion. Avionul a plecat. Pe pistă, în timp ce se ridica de la sol, a apărut o masină. Cineva a urcat în avion si mi-a spus să cobor. Am fost dus la Comitetul Central si acelasi Niculescu-Mizil mi-a spus că nu se mai aprobă. Totul s-a spulberat când Ceausescu a hotărât să fie făcut numai cu actori români. Despre această întâmplare, Titus Popovici mi-a povestit că Mircea Albulescu ar fi făcut o scrisoare să nu se facă filmul cu actori americani. În realitate, se pare că a fost însusi Titus Popovici, pentru că s-a mai repetat povestea. El bănuia că în momentul în care americanii iscălesc contractul urmau să facă modificări si aruncau în aer subiectul pe care el îl scrisese. Pentru rolul lui Mihai Viteazul au existat nu mai putin de 128 de variante, iar filmările au avut loc si în Cehoslovacia si Turcia. Am plătit din bani personali deplasarea la Istanbul a unei echipe de 32 de oameni si patru cai. Fără ezitare pot spune că a fost cel mai greu film din cariera mea, dar a meritat. Acest film a fost cel mai greu „pariu“ al meu. Am avut nenumărate cenzurări.
Cum ati reusit să faceti aceste filme în perioada comunistă?
Recunosc că regimul comunist mi-a dat niste conditii uluitoare. Am avut 2.000-3.000 de oameni la „Dacii“, 5.000 de oameni la „Mihai Viteazul“, mii de figuranti la „Lupta pentru Roma“. Întotdeauna am avut pretul cel mai mic. La noi, era pe vremea aceea cel mai ieftin film din Europa. De-atunci începuseră să vină străinii la noi. N-am scăpat nici eu de cenzură. Dar tăceam din gură. La filmare mă mai scăpa. Am avut oameni de la Securitate care mergeau cu mine, tocmai pentru că stiau că sunt slobod la gură. Dar niciodată nu m-am plâns că vor să-mi schimbe filmul. Am acceptat sau n-am acceptat. La „Mihai Viteazul“, seria a doua mi-a fost oprită de cenzorul Dumitru Popescu.
Considerati că sunteti unul dintre regizorii care au ridicat cinematografia românească?
Erau filme bune în acea pe¬¬rioadă. Erau regizori re¬marcabili:Victor Iliu, Jean Georgescu, Jean Mihail. Se făceau între 12 si 16 filme pe an. Toată lumea era chinuită de subiectele politice. Rar se întâmpla să se facă un film după Rebreanu, „Pădurea spânzuratilor“, de pildă, care a iesit foarte bine.
Au urmat „Osânda“, „Pentru patrie“, „Noi, cei din linia întâi“...
Am făcut filme despre perioadele cele mai importante din istoria românilor. Am făcut „Dacii“, „Mihai Viteazul“, „Mircea“, apoi am făcut filme pe fundale istorice, de exemplu „Nemuritorii“ sau „Coroana de foc“. Am făcut, să zic asa, basme pe o temă istorică, dar care urmăreau cu totul altceva. Urmăreau să fie personaje usoare. Eu muream, de obicei. „Coroana de foc“, „Nemuritorii“ sau „François Villon“ îmi permiteau să creez mai mult sentiment. Nu cu oameni mari, ci cu oameni obisnuiti. Subiectul filmelor mele: lupta pentru prietenie si pentru idealuri.
Cum ati ajuns să fiti actor în filmele dvs.?
Începând cu „Dacii“. Titus Popovici mi-a spus: „Joacă si tu“. Si am jucat. În „Mihai Viteazul“ eu trebuia să interpretez rolul domnitorului. În clipa în care le-am spus producătorilor străini că n-avem voie să facem filmul decât cu actori români, ei m-au ales pe mine. Eu l-am impus pe Amza Pellea. Au existat totusi 128 de variante. Până la urmă, m-am ras, m-am tuns si m-am dus la Ion Brad, care era membru în Comitetul Central si se ocupa de cinematografie, si i-am spus: „Din acest moment, ori mă vreti pe mine ca regizor si atunci este Amza Pellea Mihai Viteazul, ori faceti filmul fără mine“.'
Comanda lui Ceausescu
Ceausescu vă admira munca?
Am dat mâna cu Ceausescu de trei ori în viată. O dată la „Mihai Viteazul“, pe urmă la ziua lui, unde reprezentam cinematografia împreună cu Francisc Munteanu. N-am vorbit niciodată cu el. E ciudat. Îmi plăcea filmele, dar nu-i plăceau complet. Multă vreme el a crezut că dacă eu am făcut „Mihai Viteazul“ si a fost un film asa de mare, dacă va da aceleasi conditii unui alt regizor, atunci Mihai Viteazul va vorbi precum Nicolae Ceausescu la congrese. Eu nu făceam asa ceva. Simteam altfel decât el. Tatăl meu a fost la Canal. Nu puteam iubi regimul, dar mă foloseam de el. Instinctul îl făcea pe Ceausescu să spună că Nicolaescu e un regizor bun. Lui nu-i plăcea că nu se auzea pe el. Atunci a dat titlurile filmelor mele altor regizori să le facă. Fiecare film a fost făcut de alti regizori, colegi de-ai mei. Dar nu-i mai plăceau. Vezi „Mihai Viteazul“, vezi „Columna“ si alte atâtea filme, pe toate le-a dublat. După doi ani, el comanda încă un film ca ăla. Cu acelasi titlu sau aproximativ. De exemplu, Constantin Vaeni a mai făcut un film asemănător după „Mihai Viteazul“.
Care este povestea din spatele lungmetrajului „Mircea“?
„Mircea“ are o poveste, într-adevăr. Se apropia de ’89. L-am filmat în ’88. În „Mircea“ am spus niste lucruri. Prima replică a lui Mircea era: „Eu nu vreau să domnesc peste oameni în genunchi“. Eu strecuram multe în filmele mele. De exemplu, în filmul „Mihai Viteazul“ am arătat prima biserică în sistemul comunist. Am folosit primul rege, Carol I, în 1977. Am folosit cântece interzise, am pus să se cânte colinde de Crăciun în „Osânda“. Acest lucru m-a costat. „Osânda“ a fost interzis. Într-o vară a venit un ofiter de Securitate care era proiectionistul lui Ceausescu si mi-a zis: „Ati făcut un film. Dati-mi-l să i-l arăt lui Ceausescu“. „E un film interzis“, am spus. „Lăsati pe noi“, a replicat el. A proiectat „Osânda“ familiei Ceausescu. Nicolae Ceausescu l-a văzut a doua zi. I-a dat drumul. Chiar mi-a salvat un film. De ce? Pentru că era un film cu tărani. Si el era tăran si sensibilitătile ca tăran ajuns într-o anumită situatie, ajunsese presedintele României, rămâneau tot de tăran. Atunci a fost impresionat de soarta lui Manlache Preda. I-a dat drumul filmului. E drept, a avut premiera la Constanta, fiindcă nu aveam voie în Bucuresti. Este unul dintre filmele importante ale carierei mele.
„La dracu, dacă nu am premieră, nu vin...“
N-ati terminat povestea cu „Mircea“...
Da... În 2 iunie 1989, eram în Germania, lângă Hamburg, la Bad Segeberg, unde lucram la un spectacol Karl May. Am fost chemat la telefon de tovarăsul Dulea, ministru adjunct la cultură, seful cinematografiei: „Tovarăsul Sergiu, mâine trebuie să veniti la Bucuresti. Dumneavoastră si Titus sunteti asteptati în 4 iunie la «tovarăsii». „Oricum veneam la Bucuresti, îi răspund, la 5 iunie am premiera filmului «Mircea». În mintea mea, am gândit pentru o clipă că vor să ne felicite, să ne decoreze... „Nu, tovarăsul Sergiu, premiera nu va avea loc la 5 iunie, tocmai de aceea vor tovarăsii să stea de vorbă cu voi“. „La dracu, dacă nu am premieră, nu vin si vreau să vă fie foarte clar, eu nu schimb nimic în filmul «Mircea», oricine mi-ar cere. Vă salut“.
Mi-a dat telefon Titus Popovici: „Sergiule, iar mă bagi în c...t ! Vino la Bucuresti, suntem chemati acolo, sus...“. „Nu vin Titus, nu vin. Aruncă si tu vina pe mine“. Premiera nu a avut loc la 5 iunie, când fusese programată. Spre surprinderea tuturor, eu m-am întors în tară la 15 iulie. Mi-au ridicat pasaportul încă de la granită. Dulea mi-a arătat 17 pagini cu modificările cerute de Ceausescu si scrise de Titus Popovici. Nu am luat materialul si am refuzat orice modificare. La 22 decembrie, la cinema Patria din Bucuresti, a apărut filmul. N-am fost prezent în sală. Ceausescu credea că dacă dă filme poporului, scapă el. Era mult prea târziu. În 22 decembrie, în biroul lui Ceausescu din sediul CC-ului am găsit decupajul meu regizoral cu observatii si o scrisoare a lui Titus Popovici către Ceausescu, în care explica diferentele, nu putine, dintre scenariul lui si filmările mele. În acest film nu făcusem decât să arăt un conducător de neam altfel decât Ceausescu. Acesta a fost scopul filmului „Mircea“. A simtit Ceausescu acest lucru.
Care este perioada din istorie care vă place cel mai mult?
Totul îmi place. Am avut oameni mari, care au influentat situatia istorică a noastră. Astăzi nu mai avem asa ceva, desi au mijloace incomparabile. Vezi televiziunea, vezi presa. Figurile anonime nu mă interesează. Un om trebuie să lase ceva în urmă. Dacă această urmă e importantă, atunci eu mă bat să fac acest film. Sigur că mai există si un Vlad Tepes, care e altceva decât Mihai Viteazul.
Un film despre Vlad Tepes n-ati făcut...
L-am întruchipat copil. Mi-ar plăcea să fac un film cu Vlad Tepes matur. Este un personaj interesant, greu, crunt.
Care este personajul istoric pe care îl admirati?
I-am luat pe cei mai importanti după părerea mea. Am făcut „Dacii“, am făcut „Mihai Viteazul“, pentru că a înfăptuit prima Unire, l-am luat apoi pe Carol I, în „Războiul Independentei“, am făcut filme despre cele Două Războaie Mondiale, „Mircea“ si asa mai departe. Am făcut momentele-cheie din istoria noastră.
Care este filmul de suflet?
Cred că „Osânda“ rămâne filmul de inimă, să zic asa, pentru că am lucrat mult la scenariu.
Despre tatăl dvs, care a ajuns la Canal în timpul comunistilor, nu faceti un film?
Tata a fost arestat la 5 ianuarie 1948, a făcut închisoare, a ajuns apoi la Canal. Era un om ciudat. Nu si-a cerut nimic din averea de dinainte. Avea o casă aici în Bucuresti, care era a noastră. N-a cerut-o înapoi. Mi-a zis: „Măi băiete, dacă esti capabil îti faci altă casă, alte lucruri“. Nu am fost un om materialist, dar am avut bani. Nu sunt zgârcit. Dar sunt cumpătat. N-am fost la niciun restaurant după ’89. Nu beau, nu fumez.
Nu am copii, nu am nepoti, nu am strănepoti. Din păcate, regret acest lucru. Cam asta...
|
Observator 1/3/2013 |
Contact: |
|
|
