Povestea unui sat...
POVESTEA UNUI SAT
,Natiile care au pierdut afiliatiile năravurilor părintesti, îs natii nestatornice!”
Alecu Russo
A fost odată ca niciodată… A fost odată un sat asezat între două dealuri, de-a lungul unei ape, un sat cu tarini roditoare, păduri umbroase si-o apă care semană atât de mult cu ,,Ozana cea frumos curgătoare si limpede ca cristalul”, în care, asemeni lui Nică a lui Stefan a Petrii, copiii satului se scăldau în stiolboane si umblau cu crâsnicul , oprind de multe ori scobaiul care urca la munte.
Oamenii din satul acesta, la fel cu Moromete cel aspru, erau scumpi la vorbă, dar niciodată nu trecea om pe lângă om fără să se oprească, să-si dea binete si să-si întindă mâna arsă de soare, bătătorită de coarnele plugului, crăpată de seva pământului.
În satul acesta, aproape toti sătenii erau rude între ei, sau căutau cu îndârjire grade de rudenie, respectându-se_ca neam până la a treia sau a patra spită; dacă nu, se făceau cumătri, nasi sau cuscri si trăiau într-o întelegere aproape perfectă.
Nu se ridica niciodată casă nouă fără ca toată suflarea satului să nu vină în ajutor cum putea si cu ce putea; acestea erau asa-zisele ,,clăci”, care, întotdeauna, se terminau cu plăcinte, joc si voie- bună dacă era câslegi, iar, dacă era post, gazda scotea din cuptor vărzările rumene si gustoase.
Nu era duminică sau sărbătoare în timpul săptămânii, în care lumea toată să nu meargă la biserica neîncăpătoare pe atunci; de cum bătea toaca si prindeau a trage clopotele, se vedeau cete-cete de bărbati cu chip sever, femei pioase, cu lumânări si busuioc în mână, copii sfiosi, care nu cutezau a iesi din cuvântul părintilor…Si toti erau cuprinsi de o evlavie solemnă! Iar preotul si învătătorul erau adevarate icoane pentru copii, părinti, bunici ,de-a lungul întregii vieti!
Apoi, ce bucurie era când se apropiau sărbătorile de peste an si fiecare gospodar îsi primenea casa si bătătura, dar si sufletul si astepta cu piosenie si tremur lăuntric sosirea acestora!
Cu câtă înfrigurare asteptau copiii noaptea de Crăciun, chiar dacă Mosul nu venea cu bogătia de astăzi! Si Anul Nou!...Cu săptămâni bune înainte, se auzeau, la căderea întunericului, sunetele tălăncilor, bătăile ritmate ale tobelor si glasurile urătorilor:
,,Si-am luat plugul pe mână
Si-am arat o săptămână,
Brazdă neagr-am răsturnat,
Grâu de var-am semănat,
Grâu de vară cu negară
Să răsară până-n seară.
Am tras plugul la perete
Si boii la iarbă verde
Si noi, flăcăii, în sat la fete….”
Sau cântecul sacadat al caprelor:
,,Ta, ta ,ta, căprită, ta,
De la munte te-am adus
Cu cercei si cu hurmuz
Cu cercei si cu mărgele
Cum îi place mândrei mele!”
Benzile lui Jianu si Bujor erau privilegiul flăcăilor satului, cei cu armata făcută, oameni în toată firea, care, în cete ,numârand de la zece în sus, cântau cu glasuri puternice:
,,Frunză verde măr domnesc,
Stau pe loc si mă gândesc
Pe ce cale să pornesc
Haiducii să mi-i găsesc!
Poate, oare, cineva, în zilele noastre, să-si închipuie că toti acestia, de la mic la mare, umblau cu uratul, fără a primi altceva decât colaci, mere si nuci?! Si, totusi, asa era! Nimeni nu umbla după bani; plăcerea mare era de a duce urarea de bine din casă în casă si, târziu, noaptea, înotau prin zăpada înaltă, care scârtâia sub tălpile bocancilor, si, odată întorsi acasă, înghetati de frig, rupti de foame, dar fericiti, scoteau colacii, merele si nucile si le numarau cu sufletul la gură, să vadă cine a adunat mai multe!
Si a doua zi o luau de la capăt, cu semănatul, cu buzunarele pline de grâu; si nu era casă care să nu aibă poarta larg deschisă!...
D-apoi Pastele! Cât era de asteptat! Fiecare copil, oricât de necăjit ar fi fost, îmbrăca ceva nou în ziua de Pasti si primul drum era spre biserică. După slujbă, toti, cu mic cu mare, urcau dealul Tiglău, cu legături cu pască, cozonac, ouă rosii, pastramă de miel, mâncau împreună si puneau la cale treburile câmpului, apoi coborau ,grupuri-grupuri, în prund, la joc, unde se făcea si scrânciob, o roata mare, cu scaune de lemn, care trosneau si scârtâiau la fiecare atingere si care, împins de flăcăi, te ridica suuus, deasupra tuturor, te cobora, iar te urca, în chiotele de bucurie ale copiilor si sunetele melodioase scoase de scripcă si cobză.
Si venea vremea nuntilor! Iarasi clacă mare! De data asta, la casa miresei, unde fetele ajutau la cusutul prosoapelor pentru nasi, socri, cumnati si vornicei, iar nevestele scărmănau lâna si strujeau penele pentru perne. Si totul se făcea cu voie-bună, dar, în acelasi timp, cu mare responsabilitate.
În sâmbăta nuntii, vorniceii, cu bătul lor frumos împodobit cu prosopul cusut de mireasă, cu buchetul de busuioc, panglica colorată si suvita de beteală, băteau din poartă în poartă, rostind chemarea la nuntă:
,,Cinstite gospodare,
Din partea socrului mare,
Poftiti la a noastră adunare
De boieri si de cucoane!”
Apoi, spre seară, veneau la casa miresei, pentru ,,rasul mirelui”, acesta fiind semnalul începerii nuntii. Si nunta tinea, ca-n basme, trei zile. Si toată suflarea satului era acolo, căci era mare rusine să stai acasă!
Asa erau oamenii pe vremea aceea, luau parte si la bucurii, dar si la necazuri. Bucuriile îi fericeau, tristetile îi îndurerau pe toti, în egală măsură. Totul venea de la sine, nimeni nu te obliga cu nimic. Era acea lege nescrisă a omeniei, a corectitudinii, a loialitătii.
Aceasta este povestea satului meu, spusă prin viu-grai, de-a lungul anilor, de către părintii mei, Lenuta si Neculai Tibeică, bunicii mei, Catrina si Neculai Tibeică si Maria si Gheorghe Rogin.
|
