Sfârsitul de an - prilej de bucurie si melancolie
O stranie melancolie mă încearcă la finalul fiecărui an
Imagini din diferitele momente similare ale vietii îmi vin cu putere în fata ochilor mintii. Retrăiesc clipe din copilărie când simteam mirosul puternic al bradului împodobit ca un amestec de rășină revărsată din seva sa interioară și de ciocolată emanată de nenumăratele bomboane care atârnau pe toate crengile sale. De fapt, nimic nu îti conferă mai multă pace decât admirarea unui pom de Crăciun, de preferintă natural, ce are darul de a-ti fixa în memorie impresii de neșters.
Sunt clipe unice, pe lângă care trecem de multe ori nepăsători, iar alteori prea grăbiti pentru a le mai da atentie, momente când eternitatea pare să ne zâmbească binevoitor în ciuda efemeritătii noastre. Sunt adieri diafane ale unei plăcute făgăduinte că anul care va urma va fi mai bun, mai plin de realizări și mai fericit, că tot ce este rău sau încurcat s-a topit, iar un nou început îti stă în fată de acum înainte. Nu este de mirare că multi dintre noi încearcă în astfel de clipe să promită schimbări majore ale vietii și să fie sinceri în dorinta de a schimba tot ceea ce s-a dovedit a fi lipsit de sens sau continut.
Dar pentru alte persoane sfârșitul de an poate însemna retrăirea acelor fragmente de timp când erau încă alături de cei dragi și care din diferite ratiuni au dispărut din cercul celor apropiati. Fie au plecat de lângă noi în lumea cea mare, fie au trecut dincolo de orizontul acestui timp pe care îl trăim. Și atunci, experienta devine cumplit de dureroasă, chiar agonizantă, înnegurând viziunea pentru ceea ce va urma în noul an. Nu este nimic mai descurajator decât să ai înaintea ta imaginea unei experiente fericite ce nu se mai poate repeta vreodată.
În urmă cu două săptămâni am avut ocazia să mă pot plimba pe malurile pitorești ale lacului Leman, mai precis să pot vizita vechea cetate a Genevei. Decorul era splendid, imaginea muntilor proiectându-se maiestuos, dar protector asupra nenumăratelor așezări umane răspândite la poalele lor. În interiorul orașului deja erau făcute pregătirile pentru apropiatele sărbători fapt vizibil printr-o multime de brazi împodobiti și instalatii electrice dintre cele mai ingenioase dispuse de-a lungul străzilor principale ale cartierului medieval.
Toate magazinele erau pline de persoane dornice să cumpere bogătia de mărfuri expuse, preturile fiind accesibile pentru locuitorii orașului, însă destul de scumpe pentru turiștii aflati în această perioadă. Cu toate acestea, o retinere interioară mă oprea să mă pot bucura de feeria sărbătorilor care deja se simtea în tot cuprinsul localitătii. Privind de la fereastra hotelului unde stăteam observam mișcarea ordonată a oamenilor plecând și venind sau a mijloacelor de transport în comun, cu silueta lor inconfundabilă și cu ritmul lor bine reglat asemenea unui ceas cu adevărat elvetian.
Deși ningea, așa cum îmi place, imagine ce îmi aduce mereu aminte de orașul meu natal Brașov, gândurile îmi rămâneau în zona orizontului cenușiu, fără a putea să mă desprind de impresia de sfârșit de ev ce îmi tulbura sufletul. În zadar mă plimbam pe străzi, vizitam magazine sau încercam să mă bucur de ceea ce era în jurul meu. Chiar și vizita pe la persoane cunoscute nu mi-a adus mai multă împăcare, iar în cursul lungilor nopti când nu puteam să dorm, aveam tot timpul necesar pentru a retrăi cu putere perioada sărbătorilor de iarnă cu o nostalgie sfâșietoare.
Cred că niciodată nu l-am înteles mai bine pe Albert Camus decât în această scurtă săptămână petrecută în Geneva, oraș al lui Ioan Calvin omul credintei, dar și al lui Jean Jacque Rousseau omul ateismului luminat, proiectia celui din urmă fiind mai puternică decât a primului în conștiinta mea. Întrebările fundamentale pe care mereu am încercat să le evit îmi reveneau cu putere până când durerea semnului de întrebare mă contorsiona în neputinta de a da un răspuns suficient de clar pentru a-mi liniști sufletul.
În această stare de apăsare am stat până în penultima zi a scurtului meu sejur, abia așteptând să mă pot întoarce în tară. Însă nu m-am lăsat până nu am ajuns la catedrala Sfântul Petru, pe care nu pot să o ignor ori de câte ori am ocazia să călătoresc pe aceste meleaguri. Astfel, din momentul în care am trecut de poarta înaltă și impozantă de la intrare, am simtit că o rază de lumină începe să se distingă la orizont. Atmosfera înăltătoare a acestui sanctuar era de natură să înlăture impresiile discordante ale trăirilor mele confuze.
Am înaintat cu reverentă către zona altarului și m-am așezat pe o bancă în încercarea de a contempla măretia sa arhitecturală, care semăna izbitor cu interiorul Bisericii Negre din Brașov, locul fiind însă mult mai puternic luminat și mult mai plin de istorie. Deși zidurile erau fără ornamente, blocuri mari de piatră distingându-se cu ușurintă sub forma unei austerităti similare unei fortărete militare, senzatia de sigurantă se făcea imediat simtită, așa cum un dig puternic oprește năvălirea apelor mării asupra uscatului.
Abia în acel loc am putut să mă bucur de apropierea sărbătorii Nașterii Domnului și a sfârșitului de an. Doar în acele clipe am putut discerne, privind cu uimire către cupola ridicată la zeci de metri deasupra mea, cum cuvintele Scripturii prind din nou viată și sens, iar îndoiala se năruie sub impactul credintei. Cenușiul pe care îl simteam în oraș nu putea să intre în acest Templu, iar bucuria lua locul întristării.
Chiar în acele clipe am simtit că o oază de lumină s-a deschis în mijlocul întunericului ce mă împresura nemilos zi și noapte, cu o putere greu de descris în cuvinte. Doar aici, groaza sfârșitului nu mă mai teroriza, finalul terestru având întelesul unui nou început. Era ca și cum descoperisem o poartă deschisă către cer prin care puteam discerne umbra eternitătii răsfrânte pe pământ.
Intrând într-o capelă atașată încăperii principale a bisericii, nu mică mi-a fost mirarea când am distins pentru prima dată mesajul central înscris pe vitralii și scris pe peretele din spatele unui mic amvon. Acesta era: Post Tenebras Lux, adică După întuneric va veni lumina. Pentru mine a fost ca un răspuns la tensiunea interioară pe care o simteam de mai multi ani, dar care atinsese un apogeu neașteptat cu acea ocazie.
Nu putea exista o făgăduintă mai frumoasă pentru noul an decât aceea că după întuneric cu sigurantă va veni lumina, că binele, frumosul și adevărul în cele din urmă vor învinge bratele tentaculare ale abisului ce stă gata să ne înghită mereu. Că în cele din urmă credinta că Dumnezeu există și intervine pentru noi nu reprezintă o minciună sau un basm inventat pentru motivarea maselor de oameni disperati ai acestui pământ. Că nu suntem o specie condamnată să dispărem ca indivizi și colectivitate într-un timp mai lung sau mai scurt.
De fapt, bucuria pe care am avut-o în acel loc sfânt m-a urmărit și după ce am părăsit biserica Sfântul Petru, care în continuare se înălta mai presus decât toate celelalte clădiri ale orașului. Coborând către șoseaua de pe malul lacului m-am oprit încă o dată pentru a privi turla impunătoare care străpungea ceata, norii și întunericul din jur întelegând încă o dată că sensul nostru nu poate fi înteles decât în lumina credintei insuflate de puterea Sfântului Cuvânt.
Nașterea lui Hristos nu reprezintă o povestire relatată într-o carte alcătuită de oameni, ci ea este în primul rând o experientă pe care orice om o poate trăi în conștiinta sa ca alternativă la disperarea, bucuria oarbă și dorinta de petrecere a unei lumi ce se îndreaptă către neantul fără de întoarcere al nefiintei. Ea reprezintă singurul antidot împotriva neliniștii existentiale în fata întrebărilor fără răspuns, ce ne terorizează mai mult sau mai putin evident conștiinta. De fapt, doar după trecerea acestei experiente am putut să retrăiesc pe deplin farmecul sărbătorilor de odinioară, când prospetimea tineretii și încrederea de la începutul vietii îmi confereau o bucurie durabilă și imaculată, asemenea fulgilor de nea căzând din cer într-o frumoasă noapte de decembrie.
|
Octavian Lupu 12/30/2012 |
Contact: |
|
|
