Feriti-vă de ciumă, de jigodism, că bântuie, si fiti curati la suflet !
Dragii mei,
Despre sentimente si legi, am gândit, probabil, de când am constientizat lumea înconjurătoare, un fel de spatiu a tot, de când am văzut că trece ziua, vine noaptea, că anotimpurile, desi îsi au locul si rolul lor, uneori o iau razna si ne joacă farse... Mai exact, de când am văzut că trebuie să dau din coate si să-mi fac un loc al meu în tot ceea ce se întâmplă, prin însăsi întâmplarea de a fi. Dacă chiar o fi întâmplare! Desigur, omul, în genere, crede în scop si mai ales în cel pe care si-l atribuie, în conditii de normalitate, ca făcător de bine siesi si semenilor, prin însăsi firea lui. La limita patologicului, când simte că ceva (influenta, banul, politicul etc.) îi dau putere, se crede însusi Mântuitorul. Care dintre cei ce au avut (ce-i drept, vremelnic), si pâinea, si cutitul în mână, nu au strigat în gura mare: ,,Pentru voi, Dumnezeul sunt eu!’’. Ce să zic? Neghiobia în forma sa manifestă! Ca simplă aducere-aminte, trebuie să spun că expresia anterioară putea avea cumva sens pe vremea politeismului grecesc când zeul era omul ale cărui atribute extrapolate îi dădeau muritorului sentimentul că nu e singur si, la nivel emotional, o oarecare sigurantă. Omul, atunci, ca de altfel si acum, striga către cineva, către acel protector din mintea si sufletul său si-i cerea ajutor. Venea sau nu, el astepta. Evreii asteaptă de mii de ani pe acel Mesia care, la nivel de mit, le-ar fi promis cândva, la începuturi, si un tărâm sfânt, si locul în care laptele si mierea ar curge râuri fără a misca măcar un deget. Revenind la chestiunea cu venirea noastră, ca oameni în lume, personal nu exclud nici întâmplarea. Cum de altfel nici întâmplarea cu scop nu este exclusă (un nonsens la nivel lingvistic), câtă vreme, de exemplu, o piatră supusă unor forte exteriore, tipă (ascultati-mă! Tipă la propriu!), evident, fără ca noi să o putem auzi, apoi (contrar oricărei asteptări), îsi măreste volumul, si, în cele din urmă, dacă fortele nu-i dau pace, piatra, prin te miri ce mijloace, le sare fortelor în cap. Povestea anterior descrisă nu tine de fantastic sau de datul în bobi la miezul nopti, ci de o nouă stiintă, rocologie, stiintă ce transformă în ecuatii matematice tot ce v-am povestit eu adineauri. În plus, noua stiintă stăruie în tot ce se cheamă mecanica prafului.
Când am auzit, pentru pima dată, despre asa ceva, cu toată încrâncenarea unora în: ,, Pe pământ, eu sunt si Dumnezeul meu si-al vostru’’, si neîncrederea mea în mai nimic, m-am întors în mine si m-am revăzut pulberea, din cine mai stie ce colt de univers, culeasă, frământată de Creator. Frământată si re-frământată pănă ce am văzut lumina zilei, în primordii, eu, om. Ce ziceti voi e asa usor să frământi un pum de pulbere până ce te obtii pe tine, din praf, om, adică ,,om după chipul si asemănarea ta’’? Cu alte cuvinte, credeti că ar fi asa de usor să fii tu însusi Dumnezeu? După pragmatismul contemporan, problema ar fi la îndemâna oricui. ,,Ce mare scofală să pui materia primă într-o piuă’’ – ar sări ei – ,,să torni apă, să mesteci până ce se obtine ceva vâscos, apoi fie, îl iei la modelat, fie îl pisezi până ce praful spune tot. Si ca să scape de atâta frământat, singur ar lua chipul de om... Palavre de trei parale. Bazaconii! Si încă de care, dacă te gândesti numai la simplul fapt că în cel de tine obtinut nu e nici suflet, nici sentiment, nici... Ori noi, ăstia, făcuti, dincolo de oase, coaste si sira spinării (cei care o au), pe care, la un adică, le-ati putea turna din gips, avem, fratilor, de toate. Praful ăla cosmic, în ziua a sasea, frământat de Tatăl Nostru, a devenit, în cele din urmă, suflet. Faceti-l si voi, ăstia, doar pragmatici, si eu vouă mă închin! Până atunci, vă spun că nu mai e mult până o să dati de dracu! Chiar rău de tot, câtă vreme, cu tot felul de siretlicuri, ati scos din om ce avea mai de pret, iar acum el, troacă pe interior, a devenit robot. Productivitate si societate de consum. Marketing în toate! Stiu, n-o să recunoasteti! Ba mai mult, o să-mi spuneti fel si fel de aiureli în care nici chiar voi nu credeti. Mă rog, ar fi problema voastră, însă v-ati bătut joc de Omul om si chiar de voi, parcă de când lumea, voi cei mai putin oameni.
Revenind, trebuie să amintesc măcar faptul că structura asta mergătoare (ca să folosesc un termen pragmatismului la îndemână), dincolo de carne, oase, are în el fel si fel de legi, interior-exterioare, rationale, obiective, subiective, are sentimente care mai de care... Toate greu, dacă nu chiar imposibil, de pus pe tavă. După Nietzsche (Friedrich Wilhelm), cică cel mai puternic sentiment uman ar fi frica. Tind să-i dau dreptate mai ales pentru situatia în care ti-e insuflată sistematic si în creier, si în suflet, si în oase. Pentru cei fără de tinere de minte si pentru cei ce ar trebui să ia aminte, le-as reaminti prigoana intelectualilor după cel de-al doilea Război Mondial, când rusii (la nivel de Stalin si fanaticii din jur, că bietul popor...) au trimis, aici, spre noi ciuma. Ca un altoi al ei, al ciumei, pe vremea ceausistilor ce făcuseră, la nivel de popor, din cei trei din casă, doi informatori, jigodismul a căpătat forme noi. Doamne, să fii plesnit de jigodie si să nu te poti trata e chiar un blestem! Spun asta pentru că, după `89, dacă ar mai fi avut ceva în ei din om, poate, poate... Lăsati în pace sau cu faptele clasate, peste noapte s-au regrupat, au pus mâna pe par si, la vedere, ei, ai de neica nimeni, infestati (evident, la nivel de creier), au plecat la urat. Au plesnit în dreapta, în stânga, uitând de mâna ce i-a scos din rogozul si nămolul cretinismului blestemat. Domnilor, psihologic vorbind, ferească-te Cel de Sus de neica nimeni cel frustrat! Nu de alta, dar în mintea lui bolnavă, vesnic el se crede geniu. Izo, etero sau schizometric pune pe hârtie tot ce mintea-i debitează într-o crâsmă, la betie si, mai pe urmă, fratilor, pretentii, chiar dacă despre om si carte, în viata sa, mai rar a auzit.
Dintre gloata de jigodii, mai târziu, cei cu ,,ambât’’ si-au cumpărat, peste noapte, diplome din Dealul Haretului si au bătut cu pumnul la partid, altii la palat... Oportunisti (vorba unuia, oportunist să fii, dar pentru popor! Mare comedie!’’), instruiti mai nou de... dracu stie cine, s-au pus pe strâs de spăgi. Prin fundatii înfiintate (în fals, că falsi au fost o viată), au declarat câte în lună si în stele, până ce statul român, la vremurile cele, stat în cap, le-a dat o hârtoagă ce i-a transformat din handicapati în ditamai revolutionari. Vă asigur că mă plec sincer în fata celor ce au murit ca noi, cei rămasi, să fim acum, în 2012, liberi. Nu o fac însă si în fata hahalerelor ce s-au pricopsit cu hectare de pământ (vândute mai târziu cu sute de mii de euro), repet, prin falsuri, cu delaratii, în care scrie negru pe alb cum că au luptat cu pieptul gol în fata gloantelor din `89. Ăia, cică mai destepti adică ,,intelectualii de profesie la palat’’, au devenit si ei (desi le tremurau chilotii pentru o ciosvârtă), la ceas de seară, dizidenti. Iar de aici, onoruri, functii, că de, `telectuali, iar de-aici, pretentii! Stau si mă întreb, pentru cei ce au statutul de jigodie, de hahaleră, de joitină, de sulică frânarul, nu există sentimentul despre care vorbea Nietzsche? Nu au frică nici de legi, nici de Dumnezeu? Vin, îti rânjesc în fată de-ai crede că lumea de ei ar fi fost, la ceas de dimineată, reinventată. Bă nene, ,,lumea e de când lumea si ca lumea suntem noi’’ si asa e. A spus-o un geniu si ca un smerit vă spun si eu. Nu mă credeti? Nu?! Atunci iar vin si zic: lucru dracu în casa popii!
Dar să-i lăsăm si pe ăstia cu ale lor, chiar dacă îmi vine să le spun că nu peste mult timp, o să-i asculte doar tartorele ăl bătrân obisnuit cu fumul fum. Adică, mai pe româneste, cu palavrele spuse la babe si neveste, palavre în care n-au crezut nicicând. În plus, spuneti voi, e crestineste să bage popa la sfarsitul slujbei, pe cea ce se ocupă cu vânzări de lumânări si acatiste (mă rog, si de alte chestii din care se strâng bani), în altarul, transformat pentru ceva vreme (cam cât e necesar), în bar sau... Doamne, fereste! Nu de alta, dar la noi, în vremurile în care chiar Biserica s-a opus înfiintării de bordeluri, ele sunt la vedere, la te miri ce colt de stradă sau grupate, la un loc mai nou, pe scara unui oarecare bloc din parohia unuia ce tot dă din mână cu cădelnita dacă iese, măcar contextual, ceva. De! Fiecare cu meseria sa! Dar măcar să stim si noi că altfel, crezând orbeste în cine stie ce podoabă, murim prosti. Iar de aici, vorba lui Călinescu, nu popi plăteste!
Fac, ce fac si o caut cu lumânarea aprinsă! Sper să aibă si Înalti Prea Sfintii umor si să înteleagă fapul că n-am băgat slujitorii Domnului (dar slujitori!), în oala cu catran, oală dată de pomană de asfatangi (pentru reducerea impozitului), prin Biserică, ălora ce se ocupă zi si noapte de focurile din iad. Colaborare, nu glumă!
Dragii mei, îmi vine să mă laud singur. Am făcut o asa trecere de la una, la alta, încât îmi vine să spun că între Dumnezeu si dracu, am sta acum, după mii de ani, noi, pe post de ispită si ură a unuia împotriva altuia. Ura? Să ne întelegem bine, nu e vorba de uralele de pe stadioane, unde am strigat, ca besmeticii, în cor: ,,ura!’’ În consecintă, vorbim acum despre ură ca stare subiectivă de care suntem capabili când vrem si nu vrem. Mda! Sentiment nu glumă! Ce să vă spun? După specialistii în urzeli, ea, ura, si-ar avea rădăcinle tot în primordii, când Dumnezeu ispitit si de draci, dar mai ales de tot felul de drăcoaice ce l-ar fi ademenit cu mirodenii si cu dragoste, le-a luat la goană si le-a îndesat si pe ei, si pe ele, tocmai în... turma porcilor. Vă amintiti, povestea din desert! Si eu când mă gândesc că porcul are si rang, si mare pret, dacă as avea puteri, as proceda la fel. Probabil, doar cu drăcoaicele încă neîmpuiate as mai avea ceva răbdare. După interviu, dar mai ales după o probă practică, le-as trimite în pastele mă-si, la locul lor, în iad, pe toate. Ca să se ocupe pe îndelete cu mâncatul zilelor fripte. Nu asa deodată, cum vor ele! Evident, ale noastre, că altele nu au de unde.
Mă întorc la ură si vă spun că ea, ura, uneori potentează. Din ura a ceva se naste, uneori, ce-i drept întâmplător, performanta. Alteori, acest sentiment e însăsi dezumanizarea. Mai mult decât atât, ura, dincolo de căderea în păcat, e însăsi pieirea. Praful din univers însufletit dispare. E sfârsitul sfârsitului în care nu mai putem pune nici măcar judecata si reînvierea, promisiuni ale Crestinismului. E... Culmea e că e!
Mai bine am vorbi despre dragoste. Sentiment nobil. Că doar scrie si la Sfânta Scriptură. A spus-o, evident, reformulat, si Preda: ,,dacă dragoste nu e, nimic nu e’’. Povestea cu dragostea, la fel de complicată, mai ales dacă ne gândim la una dintre cele zece porunci: ,,iubeste-ti aproapele ca pe tine însuti!’’ . Personal, as face-o, vă jur, însă instinctul, tot un fel de ispită, nu mă lasă. Totusi, trebuie să credeti că din dragoste, în prag de sărbători, vă scriu si vă spun că o cărută de oameni curati la suflet poate fi suficientă lui Dumnezeu ca să mai rabde, o vreme, pământul.
În consecintă, fiti destepti, feriti-vă de ciumă, de jigodism, că bântuie, si fiti curati la suflet!
La multi ani!
Cu moartea la dărac
Draga mea,
Am convingerea că tu ai fost permanent lângă mine când am pus pe hârtie rândurile, un fel de confesiune, dintr-o lume doar cu lacrimi si bani. Nu trebuie să-ti mai repet. Sunt convins că si vezi, că si stii tot. La o eventuală reîntâlnire, doar re-povestim. Sper să ne dea din nou Cel de Sus, sansa. Abia atunci când voi fi în lumea ta, sper, o lume diferită decât asta, o vom lua de la început.
În altă ordine, în singurătatea mea, uneori mi-amintesc de Platon si de lumea lui, a ideilor si formelor pure, unde albina era albină, pasărea era pasăre, unde omul era om ... După el, venirea pe pământ a tuturor si a fiecăruia în parte ar fi fost, cumva, cădere prin uitare. Numai după aceea, re-învătare si înăltare prin reamintire. Cu alte cuvinte, re-constructie prin cuvânt. Chestiunea asta mă face să văd o legătură între el, geniul Antichitătii, si Ioan Botezătorul, unul dintre cei dintâi apostoli care mărturiseste lumii despre cum Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut trup.
Ar mai fi multe de spus, însă în fiecare seară, de când ai plecat, am sentimentul că mă culc cu moartea în pat. Într-o zi, se va trezi doar ea. Ei, si? Cel ce are de pierdut nu sunt eu, ci toanta. Problema e că mi-am propus s-o sâcâi, tot prin el, prin cuvânt, până ce o va lua dracu. Si atunci s-o văd, când o va da ăla, în dărac, la scărmănat, si o vor face, după tors, pragmaticii lumii, izmene pentru hodorogi sau, pentru nespălati, ciorapi. Mda! Nu de alta, dar să simtă cam ce ar fi gazeificarea, iar după aceea mai vorbim.
Draga mea, fratilor, deocamdată, cam asta ar fi. Dacă mai pierd vremea pe-aici, pe pământ, am să vă mai scriu. Până atunci, nu uitati că Dumnezeu ne-a făcut oameni!
Al vostru, pentru eternitate,
EU-TU
Pt conf. Nicolae Bălasa
|
