„Oaspetii celulei mele” de Petre Caramitru
Mi-a căzut în mână o carte. De fapt, nu mi-a căzut, ci mi-a fost oferită aseară la ziua natională a României de dl. prof. univ. Antoine Soare. Cartea „Oaspetii celulei mele” e semnată de Petre Caramitru, generalul, si bunicul său.
Plimbat opt ani de zile prin închisorile de la Pitesti, Malmaison, Jilava, Aiud, dar si Poarta Albă si Valea Neagră de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, adevărate lagăre de exterminare, autorul trăieste în aceste pagini viata lui din cuget. Căci totul se petrece după gratii. Amintirile lui din viata adevărată de dinainte de arestarea din 1948 îi defilează în memorie. El petrece Rusaliile, primăvara, toamna, ajunul Crăciunului, Anul Nou în celula sa, în stare de trezie sau de vis.
„Neaua pare pe pripoare
Pulbere de aur fină
Si din zare până-n zare
Ce comoară de lumină !
„În zadar să-ncerci a spune
Tot ce vezi, cu reci cuvinte;
O asemenea minune
Nu se spune, ci se simte.”
(Noapte de iarnă)
Apropierea primăverii, aparitia primului stânjenel, plopii care plâng lăngă zidul închisorii („E plânsul tării cotropite/ În lagăr toată transformată/ E plânsul natiei robite/ În lanturi grele ferecată”), dangătul de clopot care pătrunde până-n temniti, amintirile care năvălesc ca „din goana unui tren pierdut în noapte”, acestia-s oaspetii celulei sale cărora le închină poeziile. Si-l citează pe Dante în Divina Comedie : Nessum maggiore dolore/ Che ricordarsi del tempo felice/ Nella miseria.
Si întemnitat după zăbrele, priveste sau visează o stea simbolică ori prevestitoare de sperantă : „Îmi bati în geam când noaptea e pe moarte/ Iar zorile stau gata să se nască/...Steluta mea...plăpândă, palidă, intermitentă/ Ca raza unui far în largul mării...”
Iar Aurelian Bentoiu, alt poet al închisorilor, spune : „noi azi privim aceleasi stele”, văzute si de el de după zăbrele, când se roagă : „Ia-mi totul si goana mi-o curmă/ Si-n schimb doar atâta să-mi dai/ Dă-mi linistea-n ceasul din urmă/ La vatra pierdutului rai.”
Impresionat de gândacul care iese din podele, dar pe care-l priveste ca pe un prieten, Petre Caramitru e zduduit ca si Radu Gyr de libărcile, păduchii si guzganii de pe rogojina lui, pe care se asezase în vis Iisus. Caramitru scrie un cântec de leagăn adresat feciorului: „Dormi, feciorul mamei, curmă-ti plânsul!/ Ti-a lăsat tăticul ultimă dorintă/ Să duci mai departe lupta ca si dânsul/ Pentru libertate si pentru credintă.” Iar în „Gânduri pentru Anul Nou”, gânduri zbuciumate între sperante si zadarnice sperante, ne tulbură cu autenticitatea omenescului: „Aceiasi sclavi supusi ai năzuintei
Intrăm pe poarta fiecărui an
Cu noi sperante si sporit elan
Păstrând în inimi flacăra credintei.
„Destinul de ne-a fost cumva dusman
Uităm usor arsura suferintei
Si asteptăm o zi a biruintei
Chiar dacă stim că asteptăm în van.”
Acelasi Petre Caramitru care tânjeste în temnitele tării lui, strigă cu încredere în viitor : „că nemul tot, sub flamura credintei/ urmează sigur calea biruintei.”
Niciodată, nicăieri, dorul de tară si sentimentul patriotic nu au explodat mai intens si mai statornic ca în timpul prigoanelor.
Nichifor Crainic clamează si el aceleasi simtiri : „Pământule rodnic, pământule sfânt,/ Tu care mi-esti leagăn, cămin si mormânt,/ Ridică spre focul aceleeasi stele/ Credintele tale, credintele mele”, iar în Tara de peste veac : „Spre tara lui Lerui-Ler / Nu e zbor nici drum de fier,/ Numai lamură de gând / Numai suflet tremurând / Si vâslas un înger.” Îngerul care priveghează tara.
Spiritualitatea românească a conceput perpetuu năzuinta spre biruintă. Cele două momente cheie ale spiritualitatii românesti stau în poemul Miorita si în Legenda mânăstirii Arges. Aceasta reprezintă lupta până la extremul hotar, lupta cu ceea ce părea imposibil, simbol al istoriei noastre, al sufletului acestui popor, iar celălalt, este momentul când în fata mortii sufletul se îndreaptă, ca o predare, spre ceruri, spre neant. Trăsăturile fundamentale ale sufletului românesc nu sunt fatalitatea si resemnarea, ci lupta neîncetată si încrederea în victorie.
Si poetul Petre Caramitru îsi încheie poezia „Cruce” cu versurile :
„Umilă cruce-nfiptă pe-o creastă de olane,
De-ar sti nelegiuitii că tu ne dai puterea
Să înfruntăm tortura si să sfidăm durerea,
Te-ar transforma de ciudă în seceri si ciocane.”
Livia Nemteanu-Chiriacescu / Montreal
|
Livia Nemteanu-Chiriacescu 12/4/2012 |
Contact: |
|
|
