Ora de română : Ion Creangă. Deschiderea spre universalitate
Primul monografist al operei lui Creangă, Jean Boutičre, face o încadrare fără echivoc a acestuia între scriitorii/povestitori europeni. Acesta încadrează opera lui Creangă, din punctul de vedere al originalitătii si ajunge la concluzia că acesta nu este un moralist, ca si Canon Schmid, nici un poet sau un filosof ca Andersen, ci este într-un mod cu totul neintentionat un folclorist, ca fratii Grimm si că ,,în primul rând Creangă este un artist, ca Perrault”( Jean Boutičre, La vie et l’oeuvre de Ion Creangă, Paris, 1930, p. 179, traducere personală.) Această afirmatie a contrariat pe multi critici europeni si deopotrivă i-a încântat pe criticii români ai vremii respective, care-l apreciau pe Creangă si-l puneau pe piedestalul marilor povestitori.
Făcând o paralelă între fratii Grimm, care au cules folclor apelând la un sistem meticulos, chiar stiintific, ca niste împătimiti colectionari, si Ion Creangă, s-a observat că s-a rezumat, la început, la a asculta povesti pe la sezători, în copilărie .
Fratii Grimm au scris basme auzite si colectionate, de la directorul unei scoli, Ferdinand Siebert, născându-se astfel Albă ca zăpada, sau aplicând chestionare învătatilor de la sate, pe care îi îndemnau să culeagă povesti pentru copii, legende, obiceiuri, proverbe etc.. La fel si Scufita rosie si Cenusăreasa sunt rodul povestii stiute si spuse de o bătrână care a fost ciobănită.
În schimb Ion Creangă a ascultat, a înmagazinat si a tinut la dospit toate povestile si legendele pe care el le-a auzit, nefiind interesat să le publice într-o colectie. Ideea conceperii unei culegeri a venit din partea prietenilor si a cunostintelor lui, care erau vrăjiti de stilul, uneori nefiresc, de a povesti. De acest lucru ne putem da seama prin faptul că el începe să fie cunoscut ca scriitor abia la aproape 40 de ani, când publică în „Convorbiri literare”, în octombrie, Socra cu trei nurori si în decembrie, Capra cu trei iezi .
Dacă vrem să concluzionăm, Creangă diferă de fratii Grimm, pentru că el nu are calitatea de folclorist deoarece el nu colectionează din popor, notând, ci memorează, povesteste, le macină, le prelucrează în interiorul lui, creând astfel o mixtură între folclor si basm. Mai mult decât atât fratii Grimm vin cu povestea din exterior, pe când la povestitorul nostru, totul vine din interior.
Unicitatea lui Ion Creangă derivă din faptul că este unicul povestitor si converteste basmul popular, în basm cult.
Cu fratii Grimm se aseamănă prin temele abordate, de exemplu, tema din Dănilă Prepeleac se întâlneste în Hans im Gluck. ,,În raport cu fratii Grimm, un mare grad de participare la ilustrarea si mărirea puterii de pătrundere a folclorului constatăm în secolul al XIX-lea, la un alt mare făuritor de basme europene – Hans Christian Andersen (1805-1875). Povestitorul danez debutează când Ion Creangă abia se naste si moare când povestitorul român abia debutează în Convorbiri literare. Se poate spune, cu toate acestea că cei doi scriitori au fost contemporani, părând că si-au transmis si stafeta nevăzută a basmului european al secolului al nouăsprezecelea.
Hans Christian Andersen scrie poeme, comedii si romane, dar devine celebru prin volumele sale de povestiri, publicate între anii 1835-1848. Se consacra o operă, si, undeva, la poalele muntilor Neamt, începea o viată vegheată de aceleasi ursitoare. Un copil cu părul blond si ochii albastri râdea «la soare ca să se schimbe vremea» . Era o copilărie luminoasă, dar care nu prevedea nimic din ce avea să fie mai târziu, marele povestitor Ion Creangă. Natura, în planurile ei ametitoare, dincolo de timp si spatiu, hotărâse o dinastie a reprezentantilor basmului pe pământ : Grimm, H.Ch. Andersen, Ion Creangă.”( Mihai Apostolescu, Ion Creangă între mari povestitori ai lumii, Bucuresti, Editura Minerva, 1978, p. 162.)
Atât Andersen, cât si Creangă, fac un amestec omogen între seriozitate si glumă, dar rezultatul este diferit. La Andersen gluma este fără explicatie, pe când la Ion Creangă gluma are rolul de a invoca zădărnicia, iar durerile se minimalizează într-un aspect optimist.
La Creangă supranaturalul si absurdul se întâlnesc cu imposibilul. Dănilă Prepeleac dă întotdeauna vina pe dracu, iar soacra cu trei nurori are un al treilea ochi ,,purure deschis” si vede ,, si noaptea si ziua, tot ce se face prin casă.”( Ion Creangă, Povesti. Amintiri. Povestiri, Bucuresti, Editura Eminescu, 1987, p. 21.)
Peisajul lui Andersen se minimalizează, este pastelat si interiorizat prezentând în tablouri partiale trecerea pe nesimtite de la lumea domestică la cea de basm. El este si un povestitor romantic, iar personajele sale devin fantasme de vis, cele înfiorătoare-grotesti care se transformă în plăsmuiri de cosmar.
Ion Creangă nu evocă frumusetea naturii, ca Andersen si nu creează tablouri pastelate. Pentru el viteza desfăsurării actiunii, dinamica si agitatia dracilor pe mosie crează o imagine plastică diferită de a lui Andersen : ,,…că într-o clipă adună toată drăcimea si-o pune la lucru pe câmp. Unii secerau, altii legau snopi, altii făceau clăi si suflau cu nările să se usuce, altii cărau, altii durau girezi… mă rog, claca dracului era, ce să vă spun mai mult.”( Ion Creangă, op. cit., p. 62.)
Acest tablou are ritmul alert, descrierea minutioasă a actiunilor evocă perceptia lui Creangă despre relatia om – natură, conducător – supus. Mihai Apostolescu vine si punctează: ,,Am spune, prin urmare, că ne aflăm în fata unui dublu procedeu în descrierea naturii. Pe lângă dinamizarea ei fantastică, obtinută prin rapidă enumerare, autorul român foloseste notatii vizuale, produsul observatiei directe, dar si notatii rezultate dintr-o precizare anterioară; acestea din urmă, într-un tablou de natură având o valoare plastică, precisă, complementară, nu notională; particularizantă, nu generalizatoare.”( Mihai Apostolescu, op.cit., p. 180-181.)
Relatia om – natură devine contradictorie în Dănilă Prepeleac atunci când universul este zguduit de forte supranaturale, când ,,dracu se crăceste c-un picior la asfintit si cu unul la răsărit; s-apucă zdravăn cu mâinile de tortile ceriului, cască o gură cât o sură si când chiuie odată, se cutremură pământul, văile răsună, mările clocotesc si pestii din ele se sperie; dracii ies afară din iaz câtă frunză si iarbă! Si oleacă numai de nu s-a risipit bolta ceriului.”( Ion Creangă, op. cit., p. 34.) Astfel se creează un tablou impresionant, gigantic, unde se întâlneste într-o clipită cerul cu pământul, văzutul cu nevăzutul.
Se observă usor că natura lui Ion Creangă nu este tratată cu aceleasi mijloace ca la Andersen. La Creangă personajele sunt gigantice nu micro, iar cadrul este imens, nu minuscul si se adresează omului constient si de orice vârstă. Mihai Apostolescu vine si conchide: ,,Ion Creangă este un scriitor al timpului său. Descrierea euforizantă romantică si cea pozitivistă a experimentalistilor îsi încheiaseră procesul si-si epuizaseră făuritorii si admiratorii. Creangă are temperament de realist clasic si s-a ferit de mimare, de convulsii pe drumuri bătute. El cultivă virtutile sonore ale peisajului, mai mult decât pe cele plastice. Ce scria îsi citea siesi cu voce tare. În permanentă se întreba si întreba si pe altii, transformati în ascultători: «cum sună?», căutând melodicitatea cuvântului si a frazei. Această muzică internă i-a deschis calea spre plastica grupurilor si a indivizilor, ocolind eufemizând pe cea a peisajului. Pe artist l-au interesat în primul rând fondurile interioare ale peisajului uman. ”( Mihai Apostolescu, op.cit., p. 186.)
George Călinescu trasează o paralelă între Creangă si Perrault, comparându-i; se raportează la partea istorică - absolutismul de la curtea lui Ludovic al XVI-lea - si culturală, pentru că lumea folclorică a lui Perrault se învârte în jurul spiritului cetătii. De asemenea lumea culturală a cunoscut mai multe exemple, un Perrault si un Racine, muzicali, un Voltaire spiritual, foarte asemănători cu Creangă al nostru. Un alt aspect asupra căruia s-a oprit Călinescu a fost acela că povestile lui Perrault, ca si ale lui Creangă nu pot fi înregistrate si că acestea apartin, literar, poporului care i-a născut. Perrault nu este interesat de transmiterea fidelă a motivului folcloric, ci de a fi pe placul copiilor, scriind basme cu un puternic caracter educativ.
Deosebirea constă în faptul că pe când Perrault foloseste ca pretext unele istorisiri folclorice, completate cu caracteristici morale, fiind astfel un explorator al valorilor morale, Creangă repovesteste, selectează variantele, amestecând, mixând două sau mai multe variante, recompune pentru a se delecta si a se face plăcut nu pentru a da un caracter moral sau moralizator exploatând astfel la maxim si reflectând frumusetea basmului.
Tot ca diferentă între cei doi, este tematica povestirilor. Basmul lui Creangă cultivă modestia, hărnicia orală, în antiteză cu grobianismul, trândăvia, defecte care sunt îndreptate, purificate prin probe grele, ridicând astfel virtutea, ca valoare, în actiunea practică.
O altă personalitate, cărturarul Nicolae Iorga i-a dat lui Creangă un al doilea nume, un Rabelais român.
După Tudor Vianu ,,Rabelais este dealtfel scriitorul străin asemănător mai mult cu Creangă, nu numai prin fabulatia enormă, care face din Oslobanu, din Gerilă, din Păsări-Lăti-Lungilă tipuri înrudite cu Gargantua si Pantagruel, nu numai prin instinctivitatea acestor personaje, nu numai prin umorul abundent, dar si prin oralitatea stilului, care-l determină si pe el, pe Rabelais, să folosească larg zicerile poporului, să cultive onomatopeea si asonanta si să se lase în voia unor adevărate orgii de cuvinte”( Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Chisinău, Hyperion, 1991, p. 99.)
Cei doi scriitori se aseamănă prin nestăvilita dorintă de a găsi adevărul vietii si a bunurilor pământului. Acest lucru îi apropie de popor, de literatura sufletului popular, fără a imita, însusindu-si valoarea universală a folclorului national.
Un alt aspect care îi apropie pe cei doi se referă la opera cu o dublă finalitate – satirică si umoristică. Dimensiunea satirică se exprimă prin critica vehementă, exprimarea dezacordului fată de anumite caractere, iar cea umoristică urmăreste o critică, morală sau etică, mai blândă, cu accente pe obiectivitate, distingându-se astfel umorul de satiră.
Ambii scriitori se identifică cu personajele lor, preluând din defectele acestora si amuzându-se pe seama lor, privindu-le cu simpatie, cu scopul de a se juca si pentru a stârni râsul cititorului.
Desi vin din două tări diferite, chiar si cultural si istoric, cei doi cultivă o operă de educatie si învătământ în spiritul nou al vremii lor. Se raportează la două sisteme educative, unul care îndobitocea prin învătarea pe dinafară a textelor religioase si aprecia capacitatea de a reproduce, chiar dacă cea mai mare parte a populatiei nu întelegea textul, deoarece era în limba latină sau greacă, limbi cunoscute doar de preoti si eruditi, si al doilea sistem care se axa pe cunoasterea textelor valoroase din antichitate. Rabelais trece foarte repede peste toate acestea si se opreste la a ironiza, a parodia si a pune porecle celor care erau tobă de carte si dascălilor. Creangă, preia din folclor tema cultivării virtutilor, aplicând-o personajelor sale: craiul din Harap Alb îi supune pe fiii săi la proba bărbătiei si la cultivarea virtutilor, iar din povestea lui Stan Pătitul se reliefează necredinta femeii, care poate fi tratată prin scoaterea coastei de drac, capra îsi învată iezii să fie cuminti si să nu deschidă usa străinilor, mosneagul îsi sfătuieste fata să fie supusă si cuminte s.a.m.d.
Apropierea lui Creangă de Rabelais este sustinută, în consecintă, pe multiple planuri, Creangă fiind, asemenea îndepărtatului său înaintas, ,,un umanist al stiintei sătesti “(Cornel Regman, O biografie a operei, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, p. 88.)
Morala lui Creangă este a tuturor realistilor, morala lui Boccaccio sau a lui Rabelais, care considerau bine tot ceea ce, prin legile firii, denuntă orice fătărnicie în ignorarea celor ce nu pot fi altfel de cum sunt. Rabelais, ca si Rousseau mai târziu, consideră rău ceea ce vrea să depăsească natura, adică tocmai ceea ce în conceptia religioasă trebuia să apropie pe om de conditia divină.
Creangă cultivă si necesitatea învătării în epoca în care trăia, lăsând de înteles că, din păcate, oamenii de la tară care erau împovărati de nevoi nu erau interesati ca odraslele lor să învete, pentru că aceasta necesita un efort, iar banii cheltuiti puteau fi folositi în gospodărie nu pe vise si drumuri închise. Această muncă nu trebuia depusă de Rabelais, deoarece în vremea lui, secolul al XVI, în Franta era alt interes pentru carte si cultură. Această analogie o fac pentru a-l aseza pe Creangă printre acei scriitori ai lumii care au militat pentru cultură si a luptat pentru răspândirea stiintei cărtii, în lumea lui.
|
prof. Rusneac Anca Gheorghina 11/26/2012 |
Contact: |
|
|
