Cum mi s-a stins un soare
O viata intreaga purtase voioasa
In Cartea cea Sfanta a muncii, o casa –
Gating, curatind, imbracand, dezmierdand,
Copii, si nepoti, si straini - rand pe rand –
Si dupa o viata in care se dase
Cu suflet, cu carne, cu vorba si oase,
Si celor de maine, si celor de ieri,
Voia sa mai dea, insa n-avea puteri –
Atunci o duceam – cu un gest minimal
Sa-si afle odijhna - pe-un pat de spital –
Mai mica, mai stearsa, privind vinovata
Ca n-are putere, dar vrea sa mai poata –
Si-ar vrea sa nu fie povara deloc –
Sa nu mai ocupe pe lume un loc –
Sa nu ne tot strice, in fiece zi,
Cu inima ei, bucuria de-a fi –
Apoi, externata, ofta deseori,
Ca nu mai poti face prin casa, cand mori,
Curat, sau macar sa-I scutesti pe copii
De lungul deranj de a fi, spre-a nu fi -
Asa a murit, fir de sange, pe buze,
Bunicii, cerea pentru moartea ei, scuze –
“Ai grija de slujba – sa nu-ntarzii, pui!”
Si-un soare se stinse. Din toti cati avui…
|
