150.000 de ostasi români căzuti la Cotul Donului
Acum 70 de ani, la 19 noiembrie 1942, la o distantă de 1942 de kilometri de Chișinău, se declansa cea mai tragică operațiune militară din istoria Armatei Române, cea de la Cotul Donului, componentă a marii Bătălii de la Stalingrad.
În lupta de la Cotul Donului și din Stepa Calmucă s-au prăpădit 150.000 de ostași români. Dar, conform datelor publicate de profesorul Raoul Șorban în cartea sa „Invazie de stafii" (Editura „Meridiane", 2003), acolo s-au pierdut si 100.000 de români care făceau parte din armata maghiară...
De ani de zile mă documentez cu privire la cea mai tragică si sângeroasă bătălie din întreaga istorie a românilor, numită Bătălia de la Cotul Donului. Însă nici toate enciclopediile, manualele, monografiile, tot „Oceanul NET" cu toate mările si golfurile sale de informatii, nici măcar drumul coturos până la Câmpia Calmucă si Cotul Donului, pe care l-am făcut în vara anului 2009, nu mi-au satisfăcut dorinta de a cunoaste mai mult despre acea tragedie.
După vizionarea, în primăvara acestui an, a filmului documentar „Eroism si jertfă pe Frontul de Est" (Fundatia „Părintele Arsenie Boca", 2010), cu participarea veteranului acelor lupte Iosif Niculescu (azi în vârstă de 98 de ani), precum si după convorbirile pe care le-am avut cu alti câtiva veterani nonagenari din comuna Miroslăvesti, judetul Iasi, m-am gândit să mai merg o dată la Cotul Donului... Si, la mijlocul lunii august, am parcurs pentru a doua oară acel drum al pătimirilor ostasilor români din Războiul din Est. Pe 17 august eram la Cotul Donului.
Si... surpriză: după o secetă cumplită, de trei luni, exact în ziua când am ajuns în stanita Kletskaia, unde 70 de ani în urmă au căzut cele mai multe bombe pe milimetru pătrat, s-a pornit o ploaie de parcă s-a spart cerul deasupra mea; nu puteam deschide usa la masină. A turnat 45 de minute în continuu. Când s-a terminat ploaia si am vrut să deschid usa, intra apa în automobil. Prima ce mi-a trecut prin minte a fost că a plâns Dumnezeu de bucurie că, în sfârsit, după sapte decenii de la tragedie, a venit, posibil, primul român să-i „viziteze" pe cei 150.000 de frati ai săi care zac acolo pe vecie...
O CRUCE CU TRICOLOR
Când s-a terminat ploaia si s-au scurs apele de pe dealurile de cretă ale stanitei Kletskaia, m-am urcat pe dealul cel mai mare, unde stăteau ostasii români în 1942, am făcut cu cutitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici, am rupt ultima pagină din albumul meu „Poeme în imagini", cu fotografia „Tricolorului Independentei" (cu semnăturile deputatilor din Primul Parlament al Republicii Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declaratia de Independentă). Am prins pagina de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb, răzmuiat de ploaie, am fotografiat-o pentru istorie, am destupat o sticlută-suvenir de coniac „Stefan Vodă" (Călărasi), am turnat în dop câteva picături de licoare si le-am sorbit de sufletul celor 150.000 de români care zac acolo. Am pus la magnetofonul din masină superba piesă „Toti ca unul orice ar fi, pentru România, pentru România!", interpretată de trupa K 1 Band, si am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns si am făcut lucrul acesta, că, în sfârsit, a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului...
EXACT 1942 DE KILOMETRI
Dacă mă auzea si mă vedea cineva, credea că-s unul scăpat din casa de nebuni. Eram atunci cel mai fericit român din lume, de parcă am aterizat pe Marte... Nu cred că până la acel moment am avut o victorie mai mare în viata mea. Dar următoarele 30 de minute chiar au pus punct la toate... Când ieseam din raionul Kletski, în pământul căruia zac de cinci ori mai multi români decât numărul populatiei care locuieste azi acolo, întâmplător mi-am aruncat ochii la kilometraj si ce văd? Numărul... 1942!!! Deci, în anul tristei aniversări de 70 de ani de la marea tragedie românească din anul 1942 de la Cotul Donului, făcusem exact 1942 km de la Chisinău până la locul acelei tragedii... Pentru că-i imposibil de crezut asa ceva, am fotografiat si acest amănunt, căci, mi-am zis, n-o să mă creadă nimeni... Pe urmă m-am uitat în zare să văd întinsurile proaspăt arate ale stepei, în speranta să văd printre brazdele întoarse de plugurile rusesti vreo grămadă de oase românesti. Culoarea acelor brazde era rosie si m-am gândit că nuanta e de la cele circa un million de litri de sânge vărsat de cei 150.000 de ostasi români căzuti la Cotul Donului. Desigur, n-am uitat să fotografiez, ca mărturie, si acele brazde rosii, apoi am mers mai departe spre Volga să văd „înspăimântătoarea" statuie „Patria-mamă", înaltă de 87 de metri, de pe Colina Mamai din Stalingrad/Volgograd...
Când i-am povestit veteranului Iosif Niculescu, pe 27 septembrie, în ziua când a împlinit 98 de ani, despre toate câte mi s-au întâmplat la Cotul Donului, mi-a zis: „Eu cred că această râvnă, încununată cu succes, se datorează unui semn ceresc... Unul, măcar,unul dintre cei morti, acolo, la Cotul Donului, îsi are moastele de sfânt în acel pământ si, Acela lucrând din Cer v-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări... De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moastele acelui martir, acelui sfânt român, care zace în Stepa Donului...". Amintirile bătrânului despre acele lupte sunt vii si astăzi: „În legătură cu Cotul Donului pot să le spun oamenilor că niciodată Armata Română nu si-a închipuit că poate cuceri Rusia. Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile românesti, Basarabia si Bucovina, si să-L readucă pe Iisus Hristos, izgonit de bolsevici".
ISTORIA UITATĂ
...Să parcurgi aproape 2.000 de kilometri din capitala celui de-al doilea stat românesc până la acel loc de tristă amintire în istoria noastră, să calci pe oasele a 624.540 de ostasi români, îngropati pe întinsurile Estului, de la Odesa până la Stary Krim (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) si Cotul Donului de lângă Volga, si, incredibil (!!!), să nu găsesti măcar o troită, o simplă cruce, nu mai zic de un cimitir de onoare, în memoria celor trimisi de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor românesti, Basarabia si Nordul Bucovinei, pentru a readuce crestinismul în Rusia bolsevică? Pe mine, personal, rău m-a pus pe gânduri această neglijentă si uituceală a politicienilor de la Bucuresti, întrebându-mă dacă mai sunt români în fruntea statului român. Or, poate se doreste să dispară si ultimii români, rămasi la vatră, gata să-si mai apăre, în caz de necesitate, Tara si Neamul...
Mi-i rusine să mă uit cum se bat politicieni între ei, crezând că o să trăiască doua vieti si nu vor răspunde în fata lui Dumnezeu pentru batjocura fată de memoria ostasilor români căzuti la datorie, pe Frontul de Est. Să nu caute ei posibilitatea să se înteleagă cu rusii pentru inaugurarea unor cimitire de onoarte? Doar în România toate cimitirile rusesti sunt întregi, pe când românii n-au niciunul acolo, la Cotul Donului, nici măcar la Dalnik sau Vigoda, lângă Odesa, nu există. Niciun cimitir, niciun monument, nicio troită în memoria celor 624.540 de ostasi români căzuti pe Frontul de Est... Doar în orasul Odesa există un cimitir, dar si acela este „mascat" sub denumirea de Cimitir german... În Cehia, Slovacia, în Basarabia, în Kazahstan (Karaganda), au fost inaugurate cimitire de onoare sau monumente. Sigur, în aceste locuri este altă situatie, dar cum se poate ca Statul Român să nu fi întreprins nimic în Rusia si în Ucraina?
Dar, poate-i luminează Dumnezeu, în cel de-al 12-lea ceas, pe actualii guvernanti ai României să se lase de bătăliile intestine, politice si financiare, si să convină cu rusii pentru niste săpături acolo, pentru inaugurarea de cimitire ale ostasilor români căzuti pe meleaguri străine.
|
Vasile Soimaru 11/19/2012 |
Contact: |
|
|
