Atitudini : Intre mit si realitate
Nu trebuie să surprindă pe nimeni gândul sfârsitului aceste lumi în conditiile în care tot mai multe argumente se acumulează dramatic structurând o viziune nu tocmai optimistă cu privire la viitor. Dar nici nu este cazul să alunecăm spre pesimism ca urmare a zvonurilor răspândite de către multi „profeti” de ocazie sau jurnalisti dornici de un material senzational. În plus, majoritatea productiilor cinematografice sau de televiziune continuă să exploateze o astfel de tematică din dorinta de a oferi „senzatii tari” celor care au devenit dependenti de televizor. De aceea, abordarea temei sfârsitului civilizatiei prezente comportă o paletă largă, extremele fiind cel mai usor de urmat, iar deformarea subiectului conducând mai devreme sau mai târziu la banalizarea gravitătii sale.
NUMĂRĂTOAREA INVERSĂ A FOST MEREU DE ACTUALITATE
Încă din primele secole ale ciclului istoric în care se încadrează si scurta noastră viată, subiectul finalului a fost mereu de actualitate. Exprimarea cea mai concretă a acestei tendinte se poate urmări la toate popoarele lumii, „numărătoarea inversă” având la bază diferite calcule derivate din observarea deplasării astrelor pe bolta cerească. Dacă am fi trăit într-o perioadă de la începutul istoriei, atunci cu sigurantă că privind spre cer am fi avut senzatia că observăm un imens orologiu cosmic, care sub o formă sau alta imprimă anumite ritmuri realitătilor terestre, similitudinea mergând uneori până la sincronizarea si fuziunea dintre cer si pământ.
Trăind între aceste două „planuri” ce se intersectează pe linia orizontului, omul a fost astfel martor al armoniei si contradictiei dintre cele două, experimentând tensiunea celui prins la mijloc între două forte ce îsi dispută suprematia. Însă de fiecare dată cerul a avut atuul de necontestat al stăpânirii timpului, pământul trebuind să se multumească doar cu o sectiune limitată si temporară a spatiului. De aceea, „numărătoarea inversă” a avut o influentă puternică asupra tuturor conceptiilor despre lume si viată de pe tot cuprinsul mapamondului, consecinta imediată fiind o profundă teamă mistică în încercarea de prevenire a marii catastrofe, când pământul fie va fi înghitit de ape, fie va fi topit prin foc venit din cer, atunci când marele orologiu cosmic va fi atins numărul deplin al ciclurilor astrale acordate răzvrătitei planete Pământ.
BLESTEMUL PĂMÂNTULUI ESTE DATORAT RĂUTĂTII OMULUI
Astfel se traduce interpretarea majoră a mesajului religios încifrat sub felurite forme la diferitele popoare, acest lucru conducând inevitabil la cerintele judecătii, pedepsei si restabilirii ordinii. Mai precis, universul are o serie de legi imuabile care atunci când sunt încălcate aduc după sine mânia zeilor asupra celor care au nesocotit autoritatea cerului. Din această cauză, introducerea unor ritualuri de „îmbunare” a divinitătii a fost următorul pas logic în prevenirea „apocalipsei”, adică a sfârsitului lumii. De aceea, orice gen de practici religioase au drept scop final prevenirea, iar alteori înlăturarea, dizgratiei divine asupra unei anumite comunităti umane.
Tema „blestemului” poate fi cu usurintă pusă în evidentă chiar si la o analiză sumară a curentelor spirituale si filosofice, indiferent de zona geografică, conturând o preocupare constantă ce transcende veacurile. Rezolvarea este însă de fiecare diferită, antichitatea dând mărturie despre jertfe sângeroase înlăturate doar prin trecerea la monoteism. În ce priveste evul mediu, ritualul si-a continuat evolutia sub o formă mai spiritualizată, cu accente puse pe „evlavia” personală. Cu toate acestea, constiinta umană niciodată nu s-a simtit la adăpost fată de „stihiile” primordiale, fapt pentru care în cele din urmă a trecut la elaborarea de tehnologii tot mai sofisticate cu scopul stăpânirii naturii.
TEAMA PRIMORDIALĂ DISIMULATĂ ÎN SOCIETATEA MODERNĂ
Însă este greu de crezut ca în epoca modernă, si mai ales în zonele dezvoltate ale lumii, tema blestemului să mai genereze un ecou semnificativ. Gratie dezvoltării cunoasterii stiintifice si a tehnologiei, multe temeri „sacre” au fost demitizate si au primit o explicatie ratională. Cu toate acestea, tensiunea interioară în fata unui univers straniu si misterios a continuat să evolueze generând angoasele si spasmele omului contemporan în fata unui „necunoscut” ce stă gata în orice clipă să invadeze si să distrugă realizările prezentului. Din această frică ancestrală aducătoare de vinovătie, care a fost resortul intim al nevoii de religie, s-au născut nevrozele, depresiile si complexele milioanelor de oameni ce populează regiunile prospere ale umanitătii.
Locul religiei a fost luat de cel al stiintei, iar confesarea la un duhovnic s-a transformat în consilierea de specialitate a unui psihoterapeut. Ritualul bisericesc a fost transformat în „cultul” mall-ului si al cumpărăturilor mai mult sau mai putin extravagante, pentru ca la final mondenul si divertismentul să detroneze cu usurintă orice interes spiritual apartinând etapelor „depăsite” ale istoriei. Cu toate acestea, conditia umană nu s-a modificat în esenta ei, ci doar în ceea ce priveste aspectul ei exterior, mai bine ambalat decât în trecut, dar mai lipsit de rezistentă, dată fiind cultura economiei de „consum”, ce nu produce mărfuri de lungă durată.
DAR POATE EXISTA UN SFÂRSIT AL LUMII?
Orice lucru pe care îl putem studia din jurul nostru are o anumită durată de existentă dictată de substantele din care este alcătuit si de utilitatea pe care ne-o oferă. Similar, lumea în care trăim are si ea o durată finită pe parcursul căreia se derulează viata noastră. Prin urmare, istoria întregii umanităti este subsumată marilor „cicluri” universale, care conferă o perioadă de existentă universului, galaxiei si sistemului solar din care face parte planeta Pământ. Mai departe, există un interval în care conditiile oferite de către scoarta terestră permit manifestarea vietii, iar în final găzduirea rasei umane nu poate fi decât temporară pe acest fragment de „bolovan” cosmic rătăcitor prin spatiul sideral.
Logic, va exista un sfârsit de lume, iar dacă nu ni se va oferi sansa de a traversa un „portal” spre o altă sectiune a universului, atunci înseamnă că undeva în viitor umanitatea va înceta să mai existe. În plus, la nivel individual, viata este extrem de scurtă pe o durată ce atinge un maxim de mai multe decade, distributia ei fiind extrem de variabilă la scara întregii populatii a lumii. Iar din acest punct apar alte întrebări legate de preexistenta si postexistenta fiintei umane, de posibilitatea „întrupării” sub alte forme după ce durata terestră a expirat. Într-un fel sau altul, misterul persistă la nivel personal si colectiv, însă extrapolând întelegem că un final vine pentru fiecare dintre noi, precum si pentru întregul ansamblu social.
DISTRUGERE PRIN SCUFUNDARE, PRĂBUSIRE, ARDERE SAU EXPLOZIE?
Modalitătile practice de „lichidare” a continutului planetei Pământ variază de la scufundarea biblică sau atlantă, la prăbusirea în „fântâna abisului”, la „raderea” prin foc stelar si la explozia finală ce spulberă întregul ecosistem terestru. Care este diferenta dintre aceste metode? Mai întâi, scufundarea a reprezentat o metodă barbară si lentă de extinctie, aplicabilă unor populatii trăind liber prin munti, păduri si pe câmpii, adică unor comunitătii umane incapabile să rezolve „tehnologic” această provocare prin construirea de ambarcatiuni care să le ajute să supravietuiască. De aceea, tiparul apelor ce se revarsă pe pământ reprezenta pentru omul din antichitate cel mai grozav lucru ce se putea întâmpla.
Tema prăbusirii în fântâna abisului comportă o nuantă mai elaborată, mai întâi fiindcă termenul în sine este mult mai abstract si mai greu de imaginat. Este ca si cum lumea ar sta deasupra unui imens gol, o cavernă al cărei tavan riscă să se prăbusească la orice miscare telurică mai puternică. O astfel de temere relevă o societate sedentară, concentrată în mari centre urbane cu clădiri mai mult sau mai putin fragile fată de miscările scoartei terestre.
„Arderea” reprezintă un procedeu mai rapid si mai eficient, constând în trecerea sub un „suvoi de foc” a întregii suprafete planetare. Viziunea este oarecum inspirată din imaginea vulcanilor ce aruncă vertical jerbe incandescente de lavă, care după aceea se revarsă pe pământ sub forma unor scurgeri piroclastice devastatoare. Cu sigurantă că această abordare relevă o manieră terifiantă de a pedepsi umanitatea pentru încălcarea codului „cosmic” al non-violentei, precum si pentru nerespectarea legilor universale ale constiintei morale. Pentru oamenii antichitătii târzii si evului mediu, o astfel de temere a „prăbusirii” firmamentului stelar si revărsării energiei telurice primordiale a reprezentat mereu o provocare la care nu aveau cum să facă fată, disperarea fiind o consecintă sigură.
Însă pentru omul modern, „călit” în războaie mondiale pustiitoare, explozia se pare că este cea mai preferată prin spulberarea într-o singură clipă a tot ceea ce există. Metoda este mai putin „barbară”, suferinta fiind eliminată prin scurtimea duratei, dar în acelasi timp această viziune este tributară fragilitătii tehnologiilor de care dispunem, care într-o singură clipă pot ceda făcând să dispară totul. În realitate, tema „exploziei” exprimă o vulnerabilitate extremă, care se poate manifesta neasteptat si letal, fără a oferi o a doua sansă. Fiindcă din potop se mai poate scăpa, prăbusirea poate să nu fie totală, focul stelar mai poate oferi câteva locuri de rezistentă prin ascunderea „sub munti”, dar explozia spulberă totul si dacă este atomică, atunci nu există scăpare cumulând într-una singură toate celelalte „procedee” de curătare si selectie a rasei umane.
DAR CHIAR NU EXISTĂ NICIO SANSĂ PENTRU OMENIRE?
Deschiderea omului contemporan către cunoasterea stiintifică si spre zămislirea diferitelor tehnologii este în mod surprinzător proportională cu ignoranta pe care o manifestă în abordarea temelor fundamentale ale existentei, care în trecut a condus la aparitia religiei si filozofiei. Trăind la timpul prezent, devenit „rob” al masinăriilor pe care si le-a construit, omul zilelor noastre este în acelasi timp cumplit de vulnerabil când vine vorba de angoasele temerilor primordiale ce apar în relatia directă cu un univers misterios, călăuzit de legi necunoscute, care solicită compensarea prin „pedeapsă” a încălcării acestora.
Deja am început să culegem primele „roade” ale ignorării naturii prin fenomene meteorologice extreme si tot mai stranii. Suprapopularea, dublată si de un consum exagerat al combustibililor fosili, va genera o criză energetică fără precedent în următoarele decade, pe măsură ce rezervele se micsorează rapid, dar cerintele cresc exponential din partea tuturor natiunilor lumii. Acesti trei „vectori” sunt prin ei însisi generatori de „apocalipsă”, aducând tema sfârsitului lumii în actualitate, mai întâi în glumă, dar ulterior în serios. Dincolo de calcule ezoterice, mai mult sau mai putin relevante, realitătile zilei reclamă o atentie sporită, fiindcă ele pot fi cu adevărat semne ale „sfârsitului”.
Sansele de supravietuire ale unei civilizatii sunt dependente de eforturile depuse pentru corectarea deficientelor sale, mai precis prin armonizarea cu legile naturii, controlul numărului de indivizi si consumul rational, ba chiar minimal, al resurselor. Dacă astfel de măsuri ar fi luate în considerare, atunci logic vorbind, tema „sfârsitului” ar fi amânată sau poate chiar îndepărtată din dreptul umanitătii. În ce mă priveste, nu stiu dacă întoarcerea la religie ar fi solutia cea mai bună, fiindcă roadele acesteia din timpul antichitătii si evului mediu nu o recomandă în vreun fel, însă manifestarea unei constiinte superioare, care să conducă la respect fată de natură si semeni, ar fi o necesitate de prim rang pentru ca „jocul” cosmic al umanitătii să continue.
Dacă vom învăta să contemplăm cu atentie si respect universul din jurul nostru, dacă vom sti să ne apropiem unii fată de altii si dacă ne vom limita consumul la strictul necesar, atunci porti nebănuite se vor deschide înaintea noastră. Poate aceasta este lectia principală pe care trebuie să o învătăm în această viată. Poate tocmai de aceea am apărut în această lume ca specie si indivizi, fapt care conturează un sens frumos si ascendent fiintei umane. Iar dacă la finalul însusirii acestei lectii vom avea si revelatia descoperii Autorului a tot ceea ce există, atunci înseamnă că experienta noastră a devenit deplină si astfel, poate, ne vom reîntâlni într-o altă sectiune a universului după ce durata evolutiei noastre terestre se va fi încheiat.
|
Octavian Lupu 11/9/2012 |
Contact: |
|
|
