Cum se rostea la 1680 Crezul nostru
Din vremea lui Mihai Viteazul si până aproape de 1700 biserica de rit răsăritean din Transilvania a stat sub ascultarea mitropolitilor Ungro-Vlahiei, astfel că vlădicii ei – români, sârbi sau greci – mergeau pentru hirotonire la Târgoviste până în 1665 si la Bucuresti, după aceea. Exceptie a făcut mitropolitul Simion Stefan, cel care a tipărit în 1648 Noul Testament în tipografia din Bălgrad, distrusă cu zece ani mai târziu de o sălbatică represiune turco-tătară. (1)
În 1680 a venit rândul ieromonahului Iosif la hirotonire. Era cerut de principele Mihail Apafi al Transilvaniei si acceptat de soborul bisericesc (2). Si în fata mitropolitului Teodosie, a doi ierarhi greci si a doi protopopi delegati ai soborului, a făcut următoarea “făgăduintă”, redată de Cipariu în alfabetul slavon (3). În cel latin are următoarea înfătisare: Crezu întru unul Dumnezeu Tatăl care tine toate: carele au făcut ceriul si pământul si toate câte se vădu si câte nu se vădu. Si într’un Domn I(su)s C(hristo)s Fiul lui Dumnezeu, carele iaste unul născut, cela ce s’au născut de la Tatăl mainainte de toti veacii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărit dela Dumnezeu cel adeverit, carele s’au născut, iară nu s’au făcut întro fire cu Tatăl, dintru carele s’au făcut toate. Carele s’au pogorât din ceriuri pentru noi oamenii, si pentru a noastră spăsenie, carele s-au întrupat den D(u)hul Sf(â)nt si din Maria curată fecioară si s’au făcut om. Si seau răstignit pentru noi învremea lui Pilat din Pont. Carele s’au muncit si s’au îngropat si au învis atrea zi cum au zis scripturile. Si s’au suit la ceriure si sade din adreapta Tatălui si iar va să vie cu slavă, se judice vii si mortii si împărătia Lui n’are sfărsenie. Si întru Duhul Sfânt, D(o)mnul, carele face viata si iase de la Tatăl. Carele se închină si să măreaste împreună cu Tatăl si cu Fiul, carele au grăit cu prorocii. Într’o sf(ân)tă adevirită apostolească besearică. Mărturisesc un botez întru ertarea păcatelor. Astept învierea mortilor si viata veacului ceva să fie. Amin.
Acelasi Crez l-a rostit si Teodosie la înscăunarea sa în 1669 ca mitropolit al Ungro-Vlahiei – în termen laici – al Tării Românesti, dar se deosebeste de cel tipărit de Coresi în catechism (1559) si în liturghier (1580). Citim acolo că Isus Hristos derept noi oamenii si derept ispăsenia noastră venit’au din ceri, s’au născut den Duhul Sfânt si den Maria fată si om fu; Duhul Sfânt este domnul care vii face; biserica este una, sfântă, a săborului apostolilor; iar noi asteptăm sculatul mortilor si viilor si veacul cela ce va să fie. (5)
Este firesc să găsim la Teodosie un limbaj mai elevat. Suntem la 1680, la o sută de ani de la Coresi si în preajma aparitiei Bibliei tipărită în 1688 la Bucuresti de fratii Radu si Serban Greceanu. Limba a progresat si, peste un sfert de secol numai, Antim Ivireanul va ajunge, la instalarea lui în 1705 ca episcop de Râmnic, foarte aproape de forma în care azi se rosteste Crezul în bisericile noastre românesti. (6)
După ce Iosif, noul mitropolit, si-a mărturisit credinta si a promis, iscălind cu mâna lui, să primească toate rânduielile celor sapte sfinte sinoade, să păzească pacea bisericii si să se supună învătăturilor celor bune ale presfintitului său stăpân Teodosie, s-a întors în dieceza lui. (7) A murit însă curând, după numai doi ani. Succesorii săi au stat si ei putin în scaunul vlădicesc din Bălgrad astfel că Teodosie a mai hirotonit, până în 1698 si pentru acel scaun, încă cinci mitropoliti; ultimul, Atanasie, afurisit de soborul patriarhului din Tarigrad, când s-a lepădat de “pretesugul sismaticilor, a ereticilor si a craiului sau Vodii Tării Muntenesti” (8) si s-a hirotonit din nou, în 1701 la Beciu (Viena) acum ca episcop unit. După el, nici un alt ierarh transilvănean nu s-a mai dus la Bucuresti pentru hirotonire. Urmasii lui, episcopii Ioan Giurgiu Patachi si Inochentie Micu Clain, au fost consacrati la Zagreb si, respectiv, Mukacevo (9), iar cei neuniti, toti sârbi până la Vasile Moga, adică până în 1810, de mitropolitii din Karlowitz, sârbi si acestia.
Note
1.Maria Somesan, Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, Ed. All Educational, Bucuresti, 1999, pag.29
2.Timotei Cipariu, Acte si fragmente Blasiu, MDCCLV, pag. 234. Gheorghe Sincai, Cronica românilor si a mai multor neamuri, editia a II-a, Bucuresti, tip. Academiei Române, vol III, pag. 206
3. Timotei Cipariu, op cit, pag. 235-236 (Iar aici, în anexa de la sfârsitul articolului)
4. Ghenadie Craioveanu, Mitropolia Ungro-Vlahiei. Cronica Sfântă, Bucuresti, 1886, vol I, pag. 27-28. Multumim d-ului Eugen Pavel, director al Institutului de Lingvistică si Istorie Literară din Cluj, care ne-a recomandat această lucrare
5. Ioan Bianu, Întrebare crestinească, Ed.Cultura Natională, Bucuresti, 1925, pag. 11-35. Alexandru Mares, Liturghierul lui Coresi, Edit. Academiei R.S.R., Bucuresti, 1969, pag. 140-141
6. Ghenadie Craioveanu, op. cit., pag. 101-102. Între noutătile aduse de Antim Ivireanul pare să fie si expresia biserică sobornicească. La Coresi era a săborului apostolilor la Teodosie, adeverită. Tot Antim a preluat în întregime de la Coresi formularea făcătorul cerului si al pământului, văzutelor tuturor si nevăzutelor, care a rămas până azi. Teodosie, mai inspirat aici, spunea carele au făcut ceriul si pământul si toate care se vădu si nu se vădu.
Antim a avut si unele nereusite. A încercat să înlocuiască, fără succes, pe Dumnezeu Tatăl cu “Dumnezeu Părinte” si să introducă termenul de ”omenit” pentru a exprima întruparea Fiului în firea noastră omenească.
7. Timotei Cipariu, op. cit., pag. 236
8. Alexandru Pop, Desbinarea în biserica românească din Ardeal si Ungaria 1697-1701, Bucuresti, Ed. Cartea Românească, 1921, pag. 62. Este vorba de Constantin Brâncoveanu (1688-1714)
9. Silvestru Augustin Prundus – Clemente Plăianu, Catolicism si ortodoxie românească, Ed. Viata Crestină, Cluj, 1991, pag. 70,72,78
|
Alexandru Tamas 11/4/2012 |
Contact: |
|
|
