Cu Valeriu Gherghel despre lectura
Recent aparut in colectia “Plural” a Editurii Polirom, volumul Breviarul sceptic. Si alte eseuri despre simplitate semnat de Valeriu Gherghel i-a oferit lui Liviu Antonesei prilejul unei discutii cu autorul. Cei doi se cunosc de aproape patru decenii, din perioada in care Constantin Noica a incercat sa ii “imblinzeasca”, la putin timp dupa terminarea facultatii.
“Este greu de spus de ce nu am scos o carte mai devreme”
Liviu Antonesei:Draga Valeriu Gherghel, acum aproape 40 de ani, te asteptam cu o carte despre Kafka – sau asa mi se pare mie, pentru ca tu nu-ti amintesti! –, pentru care traduceai si iti faceai note. Am asteptat pina in 2006, cind ai debutat cu o foarte frumoasa culegere de eseuri dedicate lecturii, Porunca lui rabbi Akiba. Din fericire, de atunci si pina la recent aparuta Breviarul sceptic. Si alte eseuri despre simplitate n-au trecut decit sase ani. Cred ca ai fi putut publica o carte oricind in acel interval al asteptarii mele. De ce te-ai decis atit de greu? Si, mai departe, ar trebui sa inteleg ca, acum, ai accelerat ritmul?
Valeriu Gherghel:Esti extrem de generos cu mine. Si cu timpul. Din 1983-1985, cind am publicat o serie de traduceri din Kafka (in Convorbiri literare, Cronica stra-veche, Opinia studenteasca si Dialog), pina astazi sint “aproape 40 de ani” numai daca privim in mare... Tot atunci, in 1983-1985, am scris si un eseu despre Castelul lui Franz Kafka, eseu in care imi imaginam ce s-ar intimpla daca domnul K, agrimensorul, ar izbuti sa intre in incinta sordidului edificiu de pe deal. Raspunsul meu era simplu si complicat in acelasi timp: domnul K s-ar intilni in castel cu el insusi. Interpretam – cum vezi – peripetiile lui alegoric, ca un itinerariu spre Sine. Nu sint sigur daca voi rescrie acest eseu, care nu e numaidecit un pacat al tineretilor.
Nu m-am decis deloc greu sa public Porunca lui rabbi Akiba. Dimpotriva: de indata ce am scris-o, am mers la Polirom cu ea. Adica in 31 octombrie 2005. In ianuarie 2006, a aparut. Este greu de spus de ce nu am scos o carte mai devreme. Din multe pricini. Toate inavuabile. Ca sa fiu drept, am scos una inca din 2004. Oricine poate citi la BCU Iasi teza mea de doctorat despre teologia platoniciana: De la Unul lui Platon la Unul lui Plotin. Este o lucrare foarte putin academica, un eseu mai dezvoltat, cam de 300 de pagini...
Nu stiu daca voi mai publica vreodata. Peste o luna si ceva trebuie sa plec in strainatate, sa ma documentez intr-o biblioteca imperiala, sa devin erudit. Sint bursier al Uniunii Europene si acest stagiu (perfect inutil) este obligatoriu. Cred ca voi alege totusi “Germania untului”. Iar daca alegi aceasta Germanie, este improbabil sa mai scrii, nu?
L.A.:Nu sint aproape patruzeci de ani, dar treizeci tot sint! Mi-ai raspuns, dar nu chiar complet. Acea carte despre Kafka, care n-a mai fost scrisa, a fost totusi planificata? Eu imi amintesc ca urma sa fie pe tipicul colectiei “Contemporanul nostru” de la Albatros, jumatate antologie, jumatate exegeza. Imi mai amintesc ca am discutat la un moment dat despre numele lui Kafka, in ceha fiind “stancuta”. Nu pot sa cred ca sint victima unui fenomen de falsa memorie...
V.G.: Nici nu esti, Doamne fereste... Am scris eseul despre Kafka pentru colectia de la Albatros. Am tradus citeva zeci de parabole kafkiene. Le-am publicat in revistele culturale. Din pacate, prin 1985, colectia a fost desfiintata. Cartea mea nu a mai aparut. Destinul “postum” al traducerilor mele a fost, in schimb, foarte generos. Din cite am observat, parabolele lui Kafka (in versiunea mea) circula pe internet si, uneori, sint reproduse pe blogurile de profunzimi mistice sau chiar in publicatii cvasi-mirene, precum Dilema veche. De obicei, traducatorul lor, asa cum se si cuvine, este lasat in anonimatul cel mai smerit...
In materie de interpretare nu exista certitudini
L.A.:M-ai linistit cu “falsa memorie”! Porunca lui rabbi Akiba este o carte despre lectura, despre “ceremonia lecturii”, inclusiv despre posturile fizice ale acesteia, despre lectura tacuta si cea cu voce tare etc., pe cind Breviarul sceptic este dedicata acelei lecturi specializate, calificate, care ar fi interpretarea. Este ceva premeditat aceasta succesiune sau e o intimplare? Iar daca este un plan in aceasta succesiune, ce anume ar trebui sa urmeze?
V.G.:Nu am de gind in nici un caz sa rescriu cele trei critici kantiene. Desi mi-ar placea ca volumele mele sa faca o suita, un legato, cum voia Noica. Iti amintesti, desigur, indemnul lui. Totul se explica, fireste, printr-o pasiune destul de obisnuita cindva: lectura. Sint, desigur, un cititor ipocrit, imi place sa citesc (cu toate ca bucuria lecturii e tot mai rara) si, mai ales, imi place sa observ cum au citit exegetii de dinaintea mea. Ma uit adesea peste umarul lor cu invidie. Si-mi mai place un lucru. Sa confrunt lecturile lor. Le pun laolalta, cum fac uneori in Breviarul sceptic, si constat diferente ca de la cer la pamint. De unde provin aceste diferente? Ramine sa cercetam. Asadar, daca in Porunca lui rabbi Akiba comentam ceremonialul lecturii, locurile, posturile, anotimpurile ei, in Breviarul sceptic m-a interesat indeosebi multiplicitatea rezultatelor, adica interpretarile (literale, alegorice, morale etc.).
Cit despre ultima parte a intrebarii tale, nu stiu ce va urma. Nu posed darul clarviziunii, n-am privirea atit de ascutita...
L.A.:Bine, dar nu ti-am cerut sa-ti exerciti darul profetiei, mai ales ca nimeni nu-i profet in satul sau si nici in ceea ce-l priveste pe sine. La altceva ma gindeam vazind cum se succeda aceste doua prime carti ale tale, ca ai un proiect filosofic cumva concentric, centripet, ca ai pornit de la conditiile exterioare, dar si unele interioare!, ale lecturii, ai ajuns la hermeneutica, o lectura specializata, si ma intrebam cum ai putea continua proiectul, daca exista, desigur. O carte despre sens si/sau semnificatie? Pe aici imi umbla mintea...
V.G.: In hermeneutica ma aflam din capul locului. Nu este mai multa (sau mai putina) hermeneutica in Porunca lui rabbi Akiba prin raport cu Breviarul sceptic. Am fost si am ramas un exeget. Oricum, inca de cind scriam la Breviarul sceptic si recomandam celorlalti simplitatea interpretarilor, am simtit ca nu voi trata suficient o veche problema care ne preocupa pe toti. Si anume, problema validitatii. Toti am dori sa stim daca exista un criteriu de validitate in hermeneutica. Ne sperie pesemne relativismul cel mai acut. Exista, neindoios, interpretari bune si interpretari rele. Simtim asta de cele mai multe ori. Nu mai e nevoie sa argumentam. Dar putem vorbi de interpretari corecte, valide, asa cum vorbim de rationamente valide? Toata lumea stie raspunsul lui Eric D. Hirsch: o interpretare este valida in masura in care exegetul stabileste semnificatia “intentionata” de autor. Interpretez corect un poem de Ezra Pound numai daca recuperez “intentia” originara a poetului, exprimata, sa zicem, in Ballad of the Goodly Fere. Eu am indoieli serioase cu privire la gestul recuperator al interpretului. Ca si textul, ca si semnificatia textului, “intentia” autorului este, pina la urma, intentia mea. O recuperez “construind-o”. Nu o scot, o pun. Altfel spus, ea este un construct al exegetului. Aceasta este o obiectie serioasa. In Breviarul sceptic, eu ma comport ca un anti-intentionalist. Identificarea “intentiei” nu garanteaza in nici un caz validitatea unei interpretari. Cunosc, pe de alta parte, trei hermeneuti care au legat validitatea de simplitate. Cel mai cunoscut dintre ei este Umberto Eco. El spune cam asa: o interpretare este valida numai (si numai) daca respecta principiul lui Ockham. Ipoteza interpretativa mai simpla este probabil (subliniez cuvintul “probabil”) cea corecta. In materie de interpretare nu exista certitudini. Nici Umberto Eco nu se imbata cu apa rece. In ceea ce ma priveste, nu sint deloc convins ca exista vreo relatie intre simplitate si corectitudine. Nu intru in amanunte. Nu vreau sa plictisesc cititorii acestui dialog cu o discutie arida. De-a lungul Breviarului, mentionez uneori problema validitatii, dar o tratez – cum altfel? – foarte sceptic. Iata o chestiune la care as dori sa mai reflectez.
“Constantin Noica a vrut sa ne «imblinzeasca»“
L.A.: L-ai amintit pe Noica mai inainte si imediat mi-a venit in minte cum a dat buzna peste noi si a dorit sa ne disciplineze! Cind s-a intimplat asta, eu eram un fel de scriitor incepator, cu oarece lecturi filosofice si un anume talent speculativ. Tu erai un filosof incepator, cu talent literar cert si un spirit speculativ-analitic. La plecarea lui Noica, eu am ramas/ajuns scriitor, tu te-ai conturat ca filosof. Cu toate ca am ramas ceea ce potential eram, cred ca experienta paideica noiceana mi-a fost de folos in citeva privinte: mai intii, pentru ca m-a obligat sa ma intreb asupra drumului meu, apoi, pentru ca am capatat o cultura filosofica, mai ales de filosofia culturii, mai buna decit inainte. In sfirsit, pentru ca am asimilat lectia de a citi autori si opere, nu simple carti. Banuiesc ca pentru tine a fost o experienta chiar mai folositoare...
V.G.: De dat buzna, a dat buzna. Am fost cu totul intimidat. Abia terminasem facultatea si ma aflam, fireste, in intuneric. Constantin Noica a vrut sa ne “imblinzeasca”. Acesta e chiar termenul lui. Programul de “instrumentare” prescris tinerilor de catre el nu poate fi ocolit de nimeni, daca gindeste cultura in chip serios. Cred cu tarie asta. Trebuie sa mergi la surse si pentru asta e imperios necesar sa inveti limbile vii (dar si pe cele moarte). Constantin Noica m-a invatat un lucru esential: nu poti pacali filosofia. Si cultura, in genere. Inteligenta “pura” nu este niciodata suficienta. Trebuie s-o exersezi. Este obligatoriu sa-i citesti pe cei doisprezece filosofi mari “in original si in principalii lor comentatori”. Citez din memorie un fragment dintr-o scrisoare ce a urmat primei noastre intilniri cu Noica. S-a intimplat sa fiu singurul atunci (precizez anul: 1981) care a vrut sa faca filosofie-filosofie. Mi-a marturisit si asta. Toti ceilalti (cu exceptia ta, fireste) doreau sa se indrepte fie spre cronica literara (care aducea o glorie aproape imediata), fie spre cogitatiile vaporoase despre lume, amor, moarte si melancolie (la fel de glorioase).
L.A.: Pina la urma, si eu am ales literatura, asa ca ai ramas cam singurul din “lotul” cu pricina care te-ai oprit la filosofie. In ce ma priveste, probabil ca imi era mai potrivita, pe de alta parte, mai ales in conditiile epocii aceleia, era, totusi, “calea usoara”. Tu ai ales “calea grea”. Mie mi se pare ca ai ales potrivit naturii tale. Dar ai regretat asta vreodata?
V.G.: Calea grea? Vai de mine! Stai binisor. Nu te grabi. Am scris si eu recenzii (si nu putine), dar mai ales eseuri cu pretext literar. Am redactat unul despre Kafka, asa cum am mentionat deja. Am ramas multa vreme in “registrul ideilor gingase”. Mi-a placut, de altfel, Paul Zarifopol: spiritul lui ironic, placerea lui de a se situa intotdeauna in raspar. Sintagma “idei gingase” este, stii prea bine, a lui. Convertirea si truda au venit mai tirziu. M-a obligat in primul rind profesoratul. Trebuia sa-mi pregatesc cursurile, seminariile, discutiile cu alumnii. Se cuvenea sa strabat cel dintii bibliografia pe care o ceream studentilor. Multi profesori nu fac asa. Interpretam textele impreuna cu ei. Ii lasam sa ma contrazica. Eram binevoitor, cum ar veni. In acest chip, am studiat lucrarile celor doisprezece filosofi cu adevarat mari: “apostolii” venerati si de Constantin Noica. E ciudat, totusi: cartile mele nu au nici o legatura cu aceste cursuri si seminarii. Predau, de exemplu, “Ontologie”, “Filosofia limbajului”. Discut la un master despre “Erezie si cenzura”. Hermeneutica, in schimb, am predat foarte rar. Aproape intimplator. N-am vorbit niciodata la curs despre simplitate, despre alegoreza, despre risipa interpretativa.
Ma intorc la intrebarea ta. Afirm doar atit: de regula, cel ce regreta ceva nu s-a impacat cu trecutul propriu. Traieste in trecut in loc sa traiasca in prezent. Are amintiri, resentimente, nostalgii, mai putin sau deloc proiecte. Priveste indarat in loc sa priveasca inainte. Eu am iluzia ca m-am impacat cu acest trecut.
“Simplitatea reprezinta o optiune secunda sau ultima, nicidecum una originara”
L.A.: Stiu foarte bine ca ai scris – si mai scrii! – si cronici, recenzii, eseuri pe teme literare, ba chiar si articole de ziar! Ma refeream la domeniul dominant, cel in care iti publici si cartile. La impacarea cu trecutul personal, vad ca semanam, tocmai am raspuns ceva similar la o intrebare dintr-un interviu. Chiar daca n-a fost totul si mereu pe roze, nu mi-as dori o alta viata, un alt trecut. Dar sa revenim putin si la noua carte. Ai amintit simplitatea. Mi se pare o tema esentiala pentru oricine, nu doar pentru filosofi. De pilda, ma gindeam ca in poeziile pe care le scriu, am cautat mereu simplitatea, acum se pare ca am gasit-o, insa foarte greu. Definitia de la care pleci tu in carte – “calea cea mai concisa de la premise la concluzie” – are si adeziunea mea, doar ca, constat, simplitatea e, de fapt, complicata, iar drumul spre aceasta complicat? Cum mi-ai explica, pe scurt, nu trebuie sa rescrii cartea!, aceasta situatie?
V.G.: Tare ma tem ca pina la simplitatea atinsa de Mihai Ursachi in poemul Incet si greu mai ai de tras. In Breviarul sceptic, am indraznit sa comentez acest poem de numai sase versuri, din care citez doar o strofa (aceea care mi-a placut cel mai mult): “Incet si greu/Incet si greu/Incet si greu”. Strofa a doua e identica, fireste, cu prima, dar nu-mi place la fel de tare. Lasind gluma la o parte, am impresia ca simplitatea este finalitatea oricarei interpretari, nu inceputul ei. Interpretarea simpla nu este intotdeauna prima care-ti trece prin minte. Exista interpretari sarace (il amintesc in carte pe circiumarul Sporus din Quo vadis ca prototip al saraciei; Sporus se intreaba: “Un peste? Ce este un peste? “. Si raspunde: “Ei, pestele este peste”) si interpretari simple. Nu-i unul si acelasi lucru. Cind citim un text, avem multe, nenumarate optiuni la indemina. Si aproape intotdeauna alegem din multitudinea lecturilor posibile tocmai pe aceea mai complicata. De ce? Fiindca o interpretare complicata pare mereu si mereu mai interesanta. Astazi este banal – nu-i asa? – sa citim Cintarea cintarilor ca poem erotic. Un pastor si o fata isi marturisesc unul altuia iubirea. Si o fac in versete de o frumusete ametitoare. Mi se pare extrem de interesant sa examinez dialogul lor, pur si simplu, ca poem erotic. Celor mai multi, in schimb, aceasta optiune li se pare banala. Cintarea cintarilor exprima numai atit? Nu se poate. In consecinta, pastorul este vazut alegoric ca Iisus Christos (sau Yahweh, sau Dumnezeu Tatal), fata ca Biserica (ca semintie a iudeilor, ca Maica a lui Iisus etc.). Am citit cam toate interpretarile acestui poem. Bibliografia, iti inchipui, este imensa. La rindu-mi, am propus citeva interpretari in reviste grave, posomorite, de specialitate. Dar daca, intr-un sfirsit, as opta pentru o lectura anume, se intelege de la sine, cred, ca as miza pe interpretarea mai simpla. Cintarea cintarilor (Shir ha-shirim, in ebraica) este literalmente si in toate sensurile un poem erotic. Ma intorc si conchid astfel: simplitatea reprezinta o optiune secunda sau ultima, nicidecum una originara. Cam despre asta scriu in Breviarul sceptic. Si despre multe altele...
L.A.: Ei, exista un poem si mai simplu in istoria poeziei lumii: Cintecul de noapte al pestelui parca se cheama, care nu are nici macar un cuvint in afara titlului, dar si Ursachi sta bine! As incheia cu o intrebare care nu-mi da pace de cind am citit cartea. E un raspuns sugerat mai sus, ba chiar si intr-altul mai dinainte, dar as vrea unul “in clar” si “pe scurt”. Cum naiba se face ca, desi interpretarile posibile ale unui text sint multiple, ele putind fi simple – si eu cred ca acesta ar fi idealul! –, complicate sau situate pe o grila infinita intre cele doua, cei mai multi dintre interpreti sint, de fapt, dogmatici, ajung la interpretarea lor si altele nu mai exista, nu mai pot exista...?
V.G.: In Breviarul sceptic, dupa cum ai observat, citez in extenso poezia lui Christian Morgenstern, Fisches Nachtgesang. Sub acest titlu, poetul a pus niste semne care pot sugera, printre altele, partitura dupa care ar fredona pestii lui noctambuli. Sa vin insa si la criticul dogmatic. El se confrunta mereu cu un scandal. Daca vorbim de cititori avizati, o interpretare nu pretuieste mai mult (sau mai putin) decit orice alta interpretare. Si sint nenumarate. In alte cuvinte, o interpretare este o interpretare este o interpretare este o interpretare. Cine-i oare dispus sa accepte aceasta fatalitate hermeneutica? Numai scepticul. El isi aduce aminte de indemnul lui Rabelais: Souhaitez donc mediocrite! Indemnul pare un paradox, dar nu e. In al doilea prolog la Quart Livre, redactat in 1552, mesterul Rabelais recomanda cititorilor (el, excesivul!) sa se lepede neintirziat de orice dorinta nesabuita si sa procedeze precum sarmanul taietor de lemne, Couillatris, intr-o imprejurare inavuabila. E bine sa soliciti zeilor numai ceea ce-ti apartine de fapt si de drept. E bine, de asemenea, sa fii “mediocru” nu numai in dorinte si comportament, dar si in interpretare. Mediocru, adica dupa masura, rational, simplu, umil. Am spus “umil”? Dar cine mai are taria de a fi umil azi? In nici un caz dogmaticul...
L.A.: Multumesc pentru discutie, Valeriu Gherghel. Pentru mine, a fost placuta, ba chiar si instructiva!
suplimentul de cultura.ro
|
Liviu Antonesei 11/1/2012 |
Contact: |
|
|
