Semnale : Românii adaptativi
Atunci când trăim departe de tara în care ne-am născut, gândurile despre atingerea noastră cea de toate zilele cu lumea „de afară” sunt ca o muzică ambientală, pe fundalul căreia ne mișcăm ca-ntr-un film. De parcă ne-am vizualiza de la distantă, vietuim de două ori: odată în direct și odată pe ecranul suprapus peste experienta noastră de acasă. Despre contactul nostru cu ceilalti, cei pentru care „ceilalti” suntem noi, nu încetăm să ne mirăm, indiferent câte decenii s-ar împlini de la plecarea noastră. Suntem români printre străini, români aici acasă.
Se spune că am fi deschiși din fire, capabili să ne pliem rapid după orice situatie. Ca orice trăsătură, si adaptabilitatea are fatetele ei mai putin măgulitoare. Gurile rele spun că ne paste golirea de continut, dacă ne schimbăm culoarea de la o zi la alta, după cum bate vântul. Asa să fie oare? Am descins în căutarea adevărului la fata locului.
Am dat start aventurii cotidiene și, dând coltul, m-am trezit fată-n fată cu o inscriptie de doi metri pe peretele unei case: „Be like water, my friend: tasteless”, semnat Bruce Lee. Îmi amintesc vag de luptătorul sprinten de pe marile ecrane, pe bună dreptate invidiat pentru talentul aproape miraculos de a se face nevăzut, respectiv de a apărea pe neasteptate. ”Dreptate are”, îmi zic în gând. Să fii ca apa, neutru la gust, dar nu de prost gust. Transparentă, invizibilă la prima vedere, dar tenace când e vorba să modeleze pietrele de râu.
Si mă duce gândul la românii „curgători”, noi, cei care ne-am transbordat peste granitele tării, dar nu am dispărut de tot. Continuăm să ne destăinuim subtil, după modelul vaselor comunicante, lipsiti poate de ostentatie, dar existenti. De bună seamă că facem fată situatiei destul de bine, oglindind în „apele” noastre lumea multicoloră cu care ne întâlnim. Filtrăm fără întrerupere, dar asta nu înseamnă că n-am avea adâncime. Neutri la gust – poate – dar harnici, adunând aromele pestrite ale unei planete pe care suntem mereu bine primiti. Omagiu actorului amator de de apă limpede. Are dreptate. „Be like water, my friend: tasteless.”
Revin la noi. Stiu că e mare pericol să generalizez. Dealtfel mă îndoiesc că ar exista trăsături universal valabile, aplicabile unei întregi natiuni. Har Domnului, suntem unici, fiecare în felul său. Dar românii sunt adaptabili, asta o spun multi, chiar dacă sună plat. Suntem maleabili, flexibili, modelabili. Oare nu e minunat că avem capacitatea si, mai ales, libertatea de a ne dezvolta, devenind mai mult decăt atât, cetăteni ai lumii? Suntem indivizi cu calităti si defecte proprii. Nu suntem exponentii unui genom limitat. Destinul nostru face vrând-nevrând o cotitură când emigrăm, dar asta nu implică neapărat schimbarea ”stării noastre de agregare” intime, aceea de români. Nu ne transformăm în „neromâni” sau „antiromâni” atunci când ne adaptăm vietii în altă tară. Nu ne amputăm nimic, ci mai degrabă creștem, asemeni unor copaci altoiti. Continuăm să facem parte din frumosul popor vegetal, cel inventat de Ana Blandiana în portetul nostru poetic, strecurat ca prin minune prin cenzura comunistă.
”De unde altfel linistea
În care asteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
Cu siguranta
Că vom mai fi în stare să ne nastem
Din nou?”
Iată ce spune contemporanul nostru, scriitorul Andrei Plesu, legat de adaptare: „Într-o poveste orientală, se vorbeste despre un bogătas avar, care a fost pedepsit să nu mai poată scăpa niciodată de încăltările sale rupte, pentru că nu le-a aruncat la timp. Trebuie să ne schimbăm, la timp, încăltările, să nu ne atasăm, cu încăpătânare, de ceea ce, uneori, pare proprietatea noastră cea mai intimă, dacă nu chiar însusi destinul nostru” .
„Virtutea – dacă există – e una singură: plasticitatea”, spune în continuare Andrei Plesu. „Nu versatilitatea, nu inconsistenta, nu oportunismul, dar plasticitatea: adică puterea de a reactiona infinit diferentiat la infinita diferentiere a împrejurărilor, puterea de a trăi nu aplicînd criterii gata făcute, ci descoperind criterii. Cu alte cuvinte, puterea de a fi nou clipă de clipă”, închid ghilimele, punând capăt citatului din „Jurnalul de la Tescani”.
În virtutea mottoului vesniciei luări de la capăt, după ce am închis cu grijă usa în urma noastră, ni se deschide o ușă în fată, în tările în care suntem întâmpinati la sosire. La prima vedere pare de necrezut, dar s-a nimerit să găsesc tocmai unde mă asteptam mai putin, în paginile unui ghid turistic despre România, o descriere simplă si la obiect a unei „metehne” tipice românesti. Iată pasajul care mi-a atras atentia:
„Piesele de teatru absurd ale lui Eugen Ionesco sunt o încercare de a ridica putin pătura gri a cotidianului anost, pentru a descoperi sub ea „o lume neatinsă”(...) Analog sculptorului Brâncusi, si Ionesco caută permanent o esentă ascunsă, o realitate vitală, uitată, necunoscută până acum, care se ascunde în dosul unei lumi aparente. Probabil că idealul acesta artistic, tinzând spre un adevăr clar si simplu, în căutarea unei „usi” poetice, în dosul căreia se află realitatea lepădată de straiele ei lumesti, este un ideal arhaic, românesc”. Am citat din ghidul turistic „Kulturschock Rumänien”.
Că „românul s-a născut poet” stiam deja demult, dar mărturisesc că mi se părea perfect normal. Pentru mine, ”șocul” e să constat că nu sunt si celelalte neamuri la fel. Credeam că toti puii de om – si în special urmasii lui Goethe - caută sensuri în adânc. Păcatele mele, iată ce usor putem cădea în capcana extrapolării!
Iluzia si speranta într-un locaș fără păcate ne însoteste asadar peste tot prin lume. Dar ”peste tot atârnă greu, teama de singurătate”, vorba unui cântec interpretat de regretatul Florian Pitiș. Am plecat în căutare, dar ce anume căutăm de fapt? Prea mult s-a vorbit despre natura poetică a sufletului de român si despre intraductibilitatea cuvântului „dor”. Poet sau nepoet, românul nu e doar un „animal afectiv”, cum îl numește într-o sintagmă Octavian Paler. Norocul face să avem si vocatie realistă. Fericita combinatie dintre poet si realism naste adevărate nestemate, cunoscutul „haz de necaz”.
Suntem tentati să criticăm tot ce-am lăsat în urmă, accentuând defectele de orice natură ale poporului si tării din care provenim. Pe când era tânăr, Emil Cioran spunea: ”Cum poti fi român! Era o întrebare la care nu puteam răspunde decât printr-o autoflagelare de fiecare clipă (...)” Mai târziu, acelasi Cioran ripostează nervos: „ Eu nu-mi iubesc tara? Păi eu îmi iubesc tara asa de mult, că-mi e rusine că sunt român!". Acelasi Emil Cioran, la maturitate, spune răspicat: “Iubesc istoria Romaniei cu o ură grea”. Nu cumva trecem toti prin aceleași etape, maturizându-ne cu trecerea vremii, cu sau fără voie? Faptul că până si cele mai luminate minti au căzut în păcatul de a se rusina pentru că sunt rusi, germani, români sau orice altceva, nu e un alibi, nici pentru noi.
Fără pretentia de a minimaliza sau lua în derâdere vădita tristete care transpare din comentariile pesimiste, rămâne o binecuvântare libertatea de mișcare pe care am dobândit-o acum câteva decenii. Numai gratie ei avem de unde alege. N-a fost întotdeauna un lucru de la sine înteles. Faptul că nu suntem condamnati din nastere la un destin unic, de ”ou stampilat” cu numele unei natii - sintagama apartine scriitorului Patapievici - rămâne cadoul cel mai de pret. Asemeni fiului rătăcitor, abia de la distantă învătăm să pretuim libertatea la justa ei valoare. Comparatia nu e doar o figură de stil din lumea literaturii, ea este, înainte de toate, un mod de a progresa, care la nevoie se aplică și spatial, de-a lungul și de-a latul planetei.
|
Gabriela Călutiu Sonnenberg 11/1/2012 |
Contact: |
|
|
