Nevoia de credintă
Existăm singuri în cosmos. Ducem carul vietii de un lung sir de milenii împreună cu celelalte forme ale existentei. Rezemati în noi însine, luptăm cu atâtea surprize, adesea încrâncenate. Ne-am dat seama că ascundem un principiu în care necuprinsul îsi răsfrânge determinatiile. Ne-am surprins integrarea în Marele Tot si ni s-a întărit convingerea că nu suntem întâmplător pe fluviul curgerii lumii. Am căpătat siguranta că singurătatea e doar impresia ce ne-o lasă neputinta de a stăpâni infinitul. Am descoperit că gândul ne este lucrătorul neistovit prin care deconspirăm adevărul spatiilor nemărginite. Ne-am dat seama că, desi cunoasterea creste, necunoscutul rămâne necontenit si imprevizibil. Mai mult decât toate acestea, am priceput că principiul ascuns în noi e în armonie cu Principiul ce organizează si dă sens nemărginirii. Am priceput că gândul are nevoie de virtutile îndrăznelii si ale Credintei.
Gândul dezvăluie concretul relativ, credinta certifică virtualul absolut!
Împreună apartin unicului Dumnezeu. De când am înteles acest fapt, istoria a căpătat sens si motivatie, iar frumusetea vietii a devenit seducătoare.
Poporul român e unul din neamurile pământului cu receptivitate si sensibilitate speciale. A străbătut timpul cu dârzenie si a trecut încercările, stăluminat de fluxul tainic al Cerului. În sine si în preajmă a identificat Prezenta ce-l secondează si-i dă avânt. Ea este aceea ce i-a dat sansele supravietuirii si afirmării.
Toate i-au functionat ritmic si neabătut, până când, la o cotitură, s-a poticnit si, cu sadism, a fost acaparat de Rău. Acesta l-a răvăsit în asa măsură, încât si-a pierdut tarele identitare. Cu gândul ancorat în confuzii, credinta i s-a clătinat până la sfărâmare. Dumnezeu i-a apus si s-a trezit suspendat în latul feroce al nesigurantei. I s-au reactivat temerile ce, odinioară, le avusese sub control. Concomitent, si-au făcut aparitia inconsistentele rosturilor sociale, economice, istorice. Vânturile au început să-l bată si deruta i s-a instalat drept conditie de existentă.
Logica vitală, ce triumfă totdeauna din si peste toate întunecimile agresive, l-a fulgerat si si-a regăsit perspectiva salvatoare. De aproape două decenii aruncă peste bord aluviunile ce i-au inundat căile de acces spre lumină. Mai aruncă încă, si par interminabile, fiindcă Răul e furtunos si feroce în actiunea acaparatoare. Asa se explică neîncetatele lui momente de cumpănă, ricoseurile multor initiative, perplexitătile care-l pun pe român în umilintă.
Vorbim sibilinic, metaforic, aluziv, fiindcă sunt prea scârboase fetele Răului, ca să li se pronunte explicit mizeriile.
Ceea ce se impune ca fapt urgent si de mare nevoie este că trebuie să ne regăsim conditia legitimitătii esentiale. Să ne restabilim legătura cu Dumnezeu. Să ne reinstalăm în pulsatia armoniei universale, ca să primim efectul benefic al legilor vitale. Totul si toate, atunci, ni se înscriu în sistemul vietii. Realitătile îsi pierd, instantaneu, sensul derutant si intră sub control rational. Pasii ne merg pe drum sigur, iar gândul îsi continuă urcusul spre tinta de aur a adevărului. Istoria îsi reintră în continuitate. Viitorul devine previzibil si contextul existentei se încarcă de normalitate.
Să ni-l reamintim pe românul plaiurilor mioritice, baladesti, cum dădea finalitate zilelor vietii sale. Cum găsea izvoare nesecate de nădejde si cum se lupta cu hopul cotidian. Cum făcea unitate cu matca de viată si-i cădeau sub ascultare tendintele oarbe ale lucrurilor.
Românul se situa între concret si virtual, cu poftă si implicatie asumată. Stia cine e, ce vrea, unde se îndreaptă, când actionează, cum întreprinde si cu cine se însoteste. Cu alte cuvinte, avea credintă puternică si nestrămutată.
La o cumpănire pasageră, referirile de acest tip au pronuntată doză de utopie. Se concluzionează astfel, fiindcă este de neconceput ca analfabetii pământului străbun să fi avut resurse luminoase de viată. Totusi, nestiutorii acestia de carte aveau simturi nepervertite si existau în strânsă comuniune cu virginitatea naturii. În asemenea comuniune si cu asemenea nepervertite simturi se aliniau organic sistemului etern.
Mântuitorul preciza printre altele în celebra „Cuvântare de pe munte”: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărătia cerurilor”!
„Sărăcia în duh” nu se referă, cum gresit auzim că se spune, la îngustimea mintii, la prostie. Se referă tocmai la conditia de faimă ce caracteriza înaintasii nostri: la puritate, sinceritate, lepădare de sine, milă, credintă lipsită de îndoială, în omniprezenta lui Dumnezeu.
Acum, când cunoasterea a sporit, este de asteptat ca însusirilor bătrânilor gloriosi să le dăm, în noi, amploare, să le situăm la cote de rafinament. Dacă ei Îl întrezăreau pe Dumnuzeu în lucruri, noi avem oblgatia să-I certificăm prezenta în structura acestora. Dacă ei îsi fundamentau credinta pe simtire, noi trebuie să ne-o fundamentăm pe ratiune. Dacă ei se lepădau de sine, ca să se umple, cu candoare, de sfintenie, noi trebuie să ne umplem de sfintenie cu constientă.
Oamenii nu mai au, din păcate, detasarea înteleaptă si întelegerea fermă a conditiei lor spirituale. Viitura pământului, încărcată cu farmec derutant, i-a cules vijelios din calea echilibrului si le-a deturnat aspiratiile.
Nu se poate prevede cum va arăta fata lumii fără busola detinută numai de Dumnezeu, de care ne putem apropia doar prin credintă si curătenie de inimă.
|
Augustin Popescu 10/27/2012 |
Contact: |
|
|
