Mic prinos si flori Armatei Române
Nu mă adresez celui care n-are nimic de simtit pentru trecutul neamului si tării lui.
Acesta n-are decât sa vietuiască în prezentul si viitorul lui gândind în continuare că tot ceea ce are si ce n-are e rodul muncii lui individuale; că tot ceea ce i se întamplă, parafrazându-l pe Sartre, se datorează exclusiv actiunilor propriei fiinte.
Îi recunosc însa dreptul de a fi asa si nu voi scoate acul să-i dezumflu, zic eu cu iertare, goliciunea.
Cel putin în această privintă, zicala “de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere” se potriveste de minune.
Mă adresez însă celui care stie si simte că nu există decât ca o verigă în lantul spiralat al devenirii unui neam, comunitate, sau natiune. Oamenii vin, participă la “marea trecere” si pleacă, credem, la cele vesnice, urmând ciclul firesc al vietii, traversând bornele magice ale copilăriei, maturitătii si batrânetii. Învesmântati în copii, părinti si bunici ne petrecem la cele nestiute si eterne în suman de strămos, rămânând cumva si aici sub formă de basm, învătător, sau sfânt (ori diavol pentru stramosii cei rai), în memoria celor care duc veacul mai departe.
Neamurile, comunitatile si natiunile stăruie însa mai mult, mimând cele vesnice mult mai curajos, tocmai prin memoria noastra. Păstorul si plugarul n-au murit pentru că încă îi cântăm în traditiile noastre populare. Asa cum n-au dispărut nici marii nostri invătători pe care-i tinem în trezvie recitându-le versurile, citindu-le povestile, admirându-le sculpturile si tablourile, sau mentionandu-i în anumite lucrări stiintifice; învătând neîntrerupt de la ei.
Dincolo de acestia, o cohortă întreagă de strămosi, multi nenumiti, fără de vreo capodoperă alta decât sacrificiul propriei vieti, asteaptă într-o liniste neîndurătoare să-i facem vii din când în când, să le arătăm că ne pasă.
Acestia sunt ostasii căzuti în luptele războaielor, niciodată drepte pentru niciuna din părti, dar întotdeauna legitime.
Acestia sunt păstorii si plugarii, tot ei mai mereu, care au lăsat coasa pentru sabie si furca pentru puscă, dascălii care au lasat penita pentru tun, si doctorii care au lăsat stetoscopul dintr-un cabinet confortabil pentru a obloji rănile nenorocitilor în toiul concertelor de artilerie grea sau asalturilor necrutătoare. Cum o fi fost să mori înecat în sudoare, noroi si sânge pe un câmp necunoscut, numai ei saracii au stiut…
Acestora le datorăm îndoit din ceea ce avem azi. O dată pentru că ne-au zămislit si înmostenit – asa cum au stiut si putut mai bine –, si încă o dată pentru că au plecat la cer pentru viitor, adică pentru noi. Iar viitorul lor va fi întotdeauna trecutul si prezentul nostru, nouă revenindu-ne datoria sacră de a slăvi, măcar la răspântii, faptele, persoanele si sacrificiul lor fără de pret.
Dacă ar fi să-i dăm crezare tot lui Sartre care spunea că până si în război victimele sunt vinovate de propria lor moarte, întrucât ar fi avut la îndemâna alternativa fugii, a dezertării, atunci ostasii nostri, da, sunt vinovati pentru ca n-au fugit. Asemenea “vinovatie” ne-a dat nouă însa un cer mai albastru si nu putem decat sa ne mândrim cu ea...
Flori Armatei Române de 25 Octombrie!
PS: Pentru cei care doresc să vadă dacă au bunici, străbunici, neamuri care au murit pe câmpul de luptă, le recomand să verifice pe site-ul Oficiului National pentru Cultul Eroilor la următoarea adresa de web: http://www.once.ro/morti_razboi.php
Toronto / 24 octombrie 2012
|
Cristian Medelean 10/25/2012 |
Contact: |
|
|
