Scrisoare deschisă : Voi fi singur la Milano
Câteva zile mai sunt până când se va deschide prima editie a Târgului International de Carte de la Milano. De mult se stie, aproape de la începutul anului, că printre cei trei scriitori din Europa, invitati de onoare ai manifestării aflată sub patronajul Consiliului Europei, alături de un nord irlandez si un francez, se numără si un român, subsemnatul Adrian Munteanu, autorul a sapte volume de sonete, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
De aproximativ o lună, organizatorii Târgului milanez m-au anuntat că am fost ales să mi se decerneze, într-o conferintă de presă care va avea loc în 28 octombrie, ora 10, marele premiul al acestei editii inaugurale a Târgului International de Carte, premiul european NUX.
Un sonetist român premiat chiar în patria lui Petrarca!
Pe parcursul lunilor din urmă, organizatorii au trimis adrese tuturor institutiilor românesti care îsi asumă sarcini culturale, adrese prin care anuntau că un scriitor român urmează să deschidă seria premiilor acestui eveniment, îsi exprimau „onoarea de a celebra cultura română în Europa”, si îi invitau să devină, în mod gratuit, parteneri ai manifestării. Singura lor obligatie, mai mult morală, era aceea de a populariza evenimentul, de a se lăuda cu truda si izbânda scriitorului care îi reprezintă. Pentru aceasta, sigla institutiei respective ar fi tronat pe site-ul Târgului milanez de carte. Singura institutie care a răspuns acestei invitatii a fost Primăria Brasov, orasul meu natal, a cărei siglă se poate vedea pe site-ul www.saloneinternazionaledellibro.it.
În privinta institutiilor centrale din România, de la Ministerul Culturii până la I.C.R., televiziuni si radiouri, TĂCERE!!! În prelungirea aceleiasi inexplicabile atitudini venite de sus, nici o editură din România nu va fi prezentă la Milano. Totusi, cu o bunăvointă remarcabilă, organizatorii au vrut să dea consistentă prezentei românesti la prima editie a evenimentului din nodul Italiei si au invitat, suplimentar, o excelentă interpretă din tara noastră, pe Maria Răducanu, care va sustine un recital. În plus, pe cheltuiala organizatorilor, s-a editat un pliant de prezentare a scriitorului premiat, pliant intitulat „Soaptele clipei – Parole sussurrate dall'istante”, care contine un CV în ambele limbi si un grupaj de sonete traduse în italiană excelent, cu mare probitate profesională, dăruire si sensibilitate de poetul Eugen D. Popin. Pliantul va fi distribuit în câteva sute de exemplare în perioada manifestării de la Milano. După cum putem trage concluzia, străinii si-au făcut datoria cu prisosintă, o colaborare pe care o apreciez ca deosebită, pilduitoare, si pe care mi-as dori să o văd si în Romania.
Din afara tării si-a exprimat dorinta de a fi partener al Târgului Ambasada României la Roma. Numai că totul urma să rămână la nivelul unei declaratii. O persoană din cadrul ambasadei, răspunzătoare de legăturile cu comunitătile românesti din peninsulă, doamna Ramona Raus, a schimbat, o vreme, amabile mesaje cu organizatorii, promitând că, neîntârziat, va fi la Milano, la ceremonie. Apoi schimbul de mesaje a încetat brusc. Aflu abia acum că, între timp, persoana respectivă a fost mutată, are alte însărcinări la Bucuresti, pe principiul că diplomatii, ca mai toate persoanele din administratie, inclusiv specialistii de toate categoriile, trebuie musai schimbati - ca să preiau o sintagmă folosită într-un clip publicitar - ca izmenele, după cum bate vântul politichiei.
Organizatorii de la Milano au invitat-o pe doamna Raus să participe la eveniment, pe cheltuiala lor, fără să stie că, între timp, nu mai era în Italia.
În aceste conditii, întelegând că trebuie să fac tot ce pot de unul singur, simtind o greutate pe umerii mei, o responsabilitate care nu era legată numai de persoana mea, am început să-mi ocup timpul cu contactele, împărtăsind bucuria premiului ce urmează să-l obtin. Nu am cerut nimic nimănui. Doar să se stie, să ne bucurăm împreună. Am schimbat mesaje inclusiv cu doamna Ramona Raus care, amabilă, a sugerat, la un moment dat, o actiune de prezentare în capitala Italiei, sub egida Academiei di Romania. Mi s-a indicat că trebuie să mă adresez directorului acestei institutii, domnul Mihai Bărbulescu. I-am scris, spunându-i de premiul ce urma să-l obtin si oferindu-mă să sustin un recital de poezie, eu fiind, în egală măsură, un actor care mă produc deseori cu ocazia diferitelor manifestări pe care le organizez, cu instrumentisti sau de unul singur. Cei ce m-au văzut într-o manifestare de acest gen stiu că nu mă fac niciodată de râs. Nu aveam pentru aceasta nici o pretentie financiară. Doar avansam rugămintea de a fi cazat pentru o noapte, până voi lua avionul de întoarcere. Răspunsul Academiei a fost cel mai concis : Tăcere. Am repetat mesajul după o lună, cu acelasi rezultat. Dacă în cazul relatiei cu un român o asemenea atitudine e aproape firească, pentru că noi suntem învătati cu impolitetea autoritătilor, m-am întrebat care este imaginea pe care si-o fac străinii despre institutiile românesti dacă acest procedeu al întârzierilor în răspuns sau chiar al ignorării mesajelor primite s-ar continua si în alte situatii? Si m-am întrebat, în prelungirea dialogului cu mine însumi: în cazul institutiilor culturale nu functionează obligativitatea de a răspunde, cel mult în 30 de zile, la adresele pe care le primesc? Adică personalul din cultură nu are nici o obligatie legală, trăieste în dispretul legilor, nu trebuie să-si justifice în niciun fel activitatea sau inactivitatea, nu trebuie să arate în vreun fel dacă îsi merită salariul, deloc de neglijat, desemnarea pe tărâmuri mult mai tihnite?
M-am adresat ICR-ului de la Bucuresti, oferindu-mi, în acelasi context, serviciile. Nimic, nici măcar un cuvânt de felicitare sau unul de refuz. Am scris celei mai apropiate filiale fată de Milano a ICR-ului, filiala de la Venetia. Le-am spus că mă voi afla la Milano în perioada 26-29 octombrie si îmi ofeream sprijinul pentru realizarea unei actiuni. Nu ar fi implicat decât costurile de transport pentru o aruncătură de băt. Mi s-a răspuns că programarea unor eventuale manifestări nu se poate face, din ratiuni financiare, decât de pe un an pe altul si numai dacă aprobă Bucurestiul. Care ratiuni financiare, m-am întrebat, dacă eu eram acolo, lângă ei, ajuns pe banii organizatorilor de la Milano, nu pe banii statului român? Ar fi trebuit doar un pic de initiativă, de bun-simt si de dorintă de a face ceva. Anul următor, si în ideea în care propunerea ar fi fost acceptată de Bucuresti, desi cred că a fost doar o pasare de responsabilitate, ar fi însemnat costuri de transport din România în Italia. Dar cine să gândească la aceste aspecte economice mărunte – continuam eu să mă întreb de unul singur - când în Romania se cheltuiesc, cu generozitate, sute de mii de euro pentru promovarea unor autori si a unor opere traduse în zeci de limbi pe bani publici, numai cu vaga sperantă că se va ajunge la un mare premiu international, se dau burse pe criterii doar de unii stiute, se fac deplasări costisitoare, se organizează în lume evenimente de multe ori cel putin dubioase, oricum nereprezentative, în urma unor desemnări netransparente de persoane indicate de mai marii vremelnici ai institutiilor culturale, cei care stabilesc ierarhii pe un colt de birou, în dispretul absolut al publicului, singurul care va decide, în final, ce îi place si ce nu, ce va rezista după trecerea timpului?
Revistele literare mari nu au catadicsit nici ele să anunte evenimentul, măcar în două rânduri. Cum să miste vreun deget, din moment ce nu fac parte din grupul „consacrat” al truditorilor condeiului, îmi plătesc singur sau cu banii unor sponsori privati cărtile pe care le scot, nu sunt prieten de bodegă cu nimeni, nu sărut mâna sefilor, nu le fac urări la ziua aniversară, nu sunt înregimentat politic, deci nu sunt? Cum să reactioneze altfel publicatiile când propria Uniune a Scriitorilor, printr-un reprezentant al ei, a dat telefon la Brasov, presedintelui de filială, ca să-l întrebe cine sunt si de unde am răsărit? Ca dovadă a faptului că, probabil, este o degringoladă totală în evidentele institutiei, nu se cunoaste cine sunt membrii, ce fac ei, ce realizări, neîmpliniri sau doleante au, temporarii ocupanti ai functiilor de conducere comportându-se aidoma sediului de pe Calea Victoriei, care este gata să se prăbusească. Ar fi fost mai cinstit să-mi dea chiar mie telefon, să ne auzim în direct. I-as fi spus că sunt membru al Uniunii de câtiva ani, e adevărat, târziu, pentru că târziu am început să scriu, că îmi plătesc constiincios cotizatia anuală, că nu am cerut burse, bani pentru publicarea cărtilor mele, nu am primit bani pentru participare la lecturi publice, nu am fost delegat în comitete si comitii si nu am cerut zile de odihnă în statiunile unde o mai fi având edificii Uniunea.
Singurii care au răspuns, felicitându-mă, urându-mi succes, au fost unii „colegi de suferintă literară” si cititorii. Cei peste 10.000 de prieteni de pe facebook, de pe site-uri literare, cei ce mi-au citit cărtile, cu care m-am întâlnit accidental la manifestări, adică cei cărora le sunt destinate sonetele mele. Mie îmi este de ajuns, pentru mine aceasta este proba recunoasterii. Se adaugă gestul organizatorilor de la Milano, indiferenti la ierarhiile si sugestiile din tară. Au decis asa cum le-a dictat constiinta, au ales pe cine au considerat ei, nu ce li s-a sugerat de către altii. Să fie clar, nu îi cunosc, nu ne-am întâlnit încă fată în fată, nu am fost niciodată la Milano, dar am o mare pretuire pentru atitudinea lor, pentru demnitatea si independenta lor.
Asa se face că la Milano, în 28 octombrie, ora 10, voi fi singur la conferinta de presă si în momentul în care mi se va decerna premiul. Poate vor mai apare câtiva români, care au aflat de eveniment de la mine, de pe site-uri si de pe facebook, pentru că ambasada noastră nu a transmis nimic comunitătilor românesti cu care ar trebui să fie în contact, nu a suflat o vorbă. În timp ce pe site-ul amabasadei există o pagină numită „prezente culturale românesti”. Stiti ce contine acea pagină ? ESTE GOALĂ!!! Aflu în ultima clipă că schimbările la ambasadă au fost masive, inclusiv amabasadorul, nu există încă un înlocuitor, iar un binevoitor secretar II pe probleme politice, Laviniu Enii, m-a sunat cerându-si scuze pentru neîntegerile de care nu el este răspunzător, venit de numai o lună la Roma, si anuntându-mă că, probabil, va fi prezent la premiere consulul nostru la Milano. Probabil.
Asa se face că la Milano nu voi reprezenta nici o institutie din România. Mă voi reprezenta pe mine însumi si pe toti truditorii din tară ignorati ca si mine. Extrem de trist mi se pare ca lipsa de reactie a oficialitătilor să se facă cu atât de mare evidentă, cu stridentă si impolitete. Aproape dureros, dar specific nouă.
La întoarcere le spun tuturor că nu mă interesează felicitările nici unei institutii, nu voi răspunde la invitatiile nimănui, nu voi fi monedă de schimb în campania electorală. Înainte de toate, ca să se întâmple ceva bun în tara asta, trebuie să se treacă la o reconstructie morală.
Până atunci, mărturisesc sincer că tot mai mult în ultima vreme regret că nu m-am născut pe alte meleaguri, undeva unde omul să aibă un pret real si unde întelesul cuvântului demnitate să mai fie încă apreciat si cultivat.
Nota Observator :
Domnul Adrian Munteanu, poet si artist, originar din Brasov, a făcut o vizită in Canada, pe banii domniei sale. si am fost bucurosi să-i prezentăm cărtile de poezie la intalnirile cenaclului Nicăpetre de pe langă Observatorul.
Site-ul domnului Adrian Munteanu este :
www.adrianmunteanu.arts.ro
|
Adrian Munteanu 10/18/2012 |
Contact: |
|
|
