Scrierea – cale de salvare a sufletului.
Dumnezeu a rânduit ca noi să fim contemporani, să ne cunoastem prin intermediul scrierilor, asa că iată, azi vă scriu în mod direct, scriu... la ceas de taină când se lasă amurgul si noaptea învăluie încet, încet pământul, moment când lumina aceasta difuză favorizează starea alfa, starea de penetrare a gândurilor pure in spatii râvnite de multi, însă ele -spatiile – sunt străbatute doar de cei cu un anumit har, teritorii neatinse de recea ratiune,.
La ora când în toate mânastirile si unele biserici din România si nu numai, ci in toate mânastirile din lumea creştină (după cum avem cunostintă, mânăstirile din lumea catolică au fost fondate de Ioan Casian originar din Scitia Minor) dar si din cea mozaică ori musulmană, gânduri minunate pătrund în multe constiinte. Este ora de închinăciune Domnului Dumnezeu Unic, Atoate Creator, Facătorul văzutelor si nevăzutelor conform Crezului crestin. Este ora de închinare dar si de primire a revelatiilor!
Sunt secunde astrale când parcă se deschide în noapte un orizont încărcat cu lumină si vezi deopotrivă cu ochii fizici si cu cei ai mintii, evenimentele, fenomenele, oamenii si lucrurile din jurul tău în altă culoare, le conferi o cu totul altă valoare decât până atunci.
Din fericire, de multe ori se întamplă ca oameni cu convingeri apropiate să se cunoască, să se adune, să facă schimb de idei, să se bucure impreună.
Atunci când oamenii nu pot explica anumite intâmplări sau fenomene le numesc mistere sau taine! Chiar reprezentantii bisericii amintesc in mai multe ocazii, printre care si cea a slujbei de cununie, despre chemarea dintre fata si fecior, citez: ”si aceasta mare taină este”. Prin urmare, consider intr-adevar inspirată invitatia de a scrie fiecare câte ceva despre Taina scrisului, fără să ne asteptăm în final să deslusim neapărat destăinuirea!
Fiecare din noi stie si simte că avem acolo, în tainita sufletului ( vedeti? am scris tainită, adică tot un fel de cămară ascunsă, secretă) nestiută de nimeni, uneori nici de persoana care o poartă prin lume, un CEVA care ne conduce spre inefabilul acela ca o binecuvântare ce ne apropie de indemnul antic ”Cunoaste-te pe tine insuti” concept exprimat mai nou ca idee de cunoastere a sinelui.
Imi place să cred că scrisul poate fi sau este un fel de căutare a sinelui, de cărare împărătească ce ne poartă pasii gândului spre propria inimă si constiintă.
Iisus, Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, a luat chip uman să se poată înfătisa nouă în carne si oase, să-l putem vedea, să-l putem auzi, să-si poată transmite mesajul său primit de la Tatăl ceresc si anume să ne reamintească de fapt că suntem făcuti nu numai din corpul fizic, dens ci avem în noi si acea parte de nevăzut, avem în noi scânteie divină, sufletul nemuritor. Cu alte cuvinte, Iisus – care face parte din Trinitate alături de Tatăl si Sfântul Duh, s-a umanizat.
Noi oamenii, pentru salvarea sufletului trebuie să creăm premizele purificării, să lăsăm să se dezvolte divinul în noi.
Consider scrierea, ca fiind una din căile de purificare prin confesiune, o atitudine altruistă si generoasă de a lăsa să curgă spre altii ceea ce ai primit în clipe de gratie, momente pe care le numim inspiratie, când ni se deschid căi de comunicare nebănuite de altii, momente când putem auzi cântecele pădurilor, legende de demult soptite prin susurul apelor ca in poemul lui Fernando Pessoa:
Misterul lucrurilor, pe unde e?
Unde-i ca nu apare
Măcar ca să se-arate că-i mister?
Ce stie râul, si ce stie copacul,
Si eu ce nu mai sunt de-al lor, ce stiu?
De câte ori mă uit la lucruri si mă gândesc ce gândesc
oamenii despre ele,
Râd ca pârâul care suna proaspat peste o piatra.
Pentru ca singurul tâlc ascuns al lucrurilor
Este ca ele nu au nici un tâlc ascuns;
(Paznicul turmelor- Fernando Pessoa)
Simt uneori apropierea îngerilor ce-mi colindă gândurile si împart binecuvântări si protectie. Ingerul splendorilor îmi bate de multe ori la geam în miez de noapte si spune: trezeste-te si scrie!
Din trăirea cu bucurie extatică a acelei clipe, asemănătoare cu cea a copiilor când primesc cadouri în Noaptea Sfântă, se nasc metafore, pentru că amintirea Paradisului din care am venit si spre care aspiram să ne întoarcem, se realizează prin flach-uri si nu mai putem reda întregul ci doar să sugerăm frumusetea ce se desprinde din întrevederea cu luminile lui multicolore.
Poemele curg lin, asternându-se pe filele albe sub forma unor siraguri, pe care a doua zi când când le descoperi, te miri că le-ai desenat (scris) tu!
Mărturisesc că problema ” nasterii ”poemului m-a preocupat demult asa că în volumul Regatul ascuns (apărut în 1996) există :
Întruparea poemului
Din multimea poemelor,
Unul
se înaltă, dintr-o dată lângă mine,
fără dorinti
străveziu...
parcă ar fi o tăcere în amurg sau
soaptele unui zeu
când porunceste apelor să-si schimbe cursul
sau zăpezii
să reînvie visul alb
pe trupul măretiei.
Din multimea de poeme
Unul
se desprinde din firul de vrajă,
din pânza subtire,
când tainic coboară
la ceas de închinare
îngerul
cu oglinda de vise.
Din multimea poemelor,
Pe povârnis de lumină
Unul vine pe furis
la mine.
Noi trăim, ne miscăm într-o lume materială cu interese aproape exclusiv materiale. Hrănim corpul si mintea , mai exact ne intoxicăm cu toate sursele de stres psihic si metabolic, alergăm într-o sperantă desartă de a găsi fericirea. Ne oprim în câte un scurt popas să respirăm adânc si ne vin în minte cuvintele Ecleziastului: ”Desertăciune a desertăciunilor, totul este desertăciune!” apoi ne apucă un dor de întâlnire cu zeii, asa cum se întâmpla si în antichitate când lira lui Orfeu stârnea si caprele la joc!
Pe de altă parte, spaima de moarte conduce la dorinta de a crea ceva dăinuitor, de a putea rămâne în memoria semenilor, de a nu fi uitat!
S-a afirmat că există o magie a scrisului.Da! Afirm că momentele când reusesc să-mi pun stăpânire pe gânduri, să le disciplinez, strunindu-le pe cele care m-ar duce spre responsabilităti profesionale, sociale sau familiale, stare în care pot ajunge uneori spontan, sub imperiul muzicii ori admirând o floare sau un peisaj, alteori mai greu, căutând în mod voit să mă rup de griji prin meditatie ori rugăciune -asa ca la intrarea in templu sau biserică – mi se deschid canale tainice de comunicare, mă simt atrasă în acel sentiment al măretiei când simt că sunt cea adevărată, sufletul meu parcă se cristalizează, prinde contur, încep să înteleg cine sunt cu adevărat – că m-am născut ca orice muritor cu o anumită misiune, că viata în mijlocul Creatiei pe Pământ este un dar divin si acest lucru devine prioritar de consemnat -să nu uităm! Acest adevăr este atât de simplu si merită să ne bucurăm de fiecare clipă pe care o gasim specială pentru că-i acordăm mai multă atentie!
Prin urmare, iată scriu ca să-mi aduc aminte! Când trece starea aceasta magică , după un timp încep să mi-o doresc mai mult decât orice pe lume pentru că este o magie bazată pe iubire adevărată ( fată de Dumnezeu, Natură, fiinte, lucruri, etc) pe iubire orfică, pe iubire eternă în care nu vei fi trădat nicicum, asa cum se întâmplă în falsele iubiri dintre oameni cu exceptia câtorva care au devenit legendare ( de pildă: Nala si Damayanti din Mahabharata, Orfeu si Euridice, Petrarca si Laura, Dante si Beatrice s.a ).
Scrierile antice începând cu Upanisadele, apoi Homer, Sofocle, Euripide, Vergiliu si cele din epocile care au urmat, au rămas actuale prin caracterul lor de universalitate si surprinzător, se adresează si omului modern, dar constatăm că după două mii de ani de crestinism - scientismul a pus Omul la rang de preot si chiar de Dumnezeu, golindu-l de umanism si umanitate. Acest Homo tehnologicus se ocupă nu numai de masini si tot felul de aparate -folositoare de altfel – dar se amestecă în creatie prin modificările genetice pe care le experimentează, deviază apele, taie pădurile, desertizează pământul! Din nefericire pustieste si sufletul lui...Asadar este explicabil de ce iubesc Natura...
pentru că de la ea învăt lectii mirabile scrise pe frunzele surprinse în diferite anotimpuri, iar câteodată:
”Ti-as scrie cu slova ierbii
Sau cu fosnetul copacilor
Iar simfonia aceasta minunată
As smulge-o din mine
Rămâie înrourate
Negăsirile.”
(Gând - din vol Ferestrele somnului -1995)
Consider că scriitorul de azi - are datoria să nu se lase purtat doar de inspiratie ci să se implice rational prin atitudine civică dacă tot a fost hăruit să vadă mai mult decât altii cu Ochiul dinlăuntru sau cu Ochiul inimii care se spune că este cel care te face să vezi lucrurile asa cum le vede Dumnezeu. Este vorba desigur de privirea pe verticală, încărcată de inocenta copilărească dar dublată de mintea omului matur. Este o parte a contemplatiei! Este darul nostru de a întrevedea devenirea (obiectelor, fiintelor, fenomenelor sociale, etc)!
Faptul că ne-am născut într-un anumit loc la o anumită latitudine si longitudine într-o anumită zi sub anumiti astri, nu este întâmplător.
Asadar, orice om se naste sub semnul unor ”arderi” din părinti si strămosi care au contribuit prin energia lor la nasterea, îmbogătirea ori doar la întretinerea traditiilor , a culturii specifice poporului din care face parte.
Memoria, ca salcia se apleacă
Răcorindu-şi crengile
În râurile mele interioare.
(Eu, asemeni lui Hermes)
Cred că avem datoria dictată de acel câmp al subconstientului, să punem în lumină ceea ce înaintasii nostri au reusit să clădească în spirit- dintr-o înaltă si curată simtire- si să ne străduim să adăugăm o infimă parte din cugetul nostru, din ceea ce vedem cu cel de al treilea ochi, dând la o parte patimile, reliefând traditiile, credintele si traiul lor frumos.
Consider că – în proză în special - dincolo de adevărate lectii existentiale în a căror pagini este expusă uneori jalea că viata se apropie de sfârsit, trebuie să răzbată imaginea echilibrului, a rationalitătii, a înăltării pe treptele strălucitoare ale iubirii si iertării – chiar dacă treci prin fumul rugului pe care ai ars de multe ori!
Suferinta în sine este izbăvitoare, si din erori se invată câte ceva!
Viata trăită preponderent prin verbul A FI este o garantie a legăturii cu CEL CARE ESTE si destinul devine o ardere, o consecintă a acelei alegeri, a acelui acord din copilărie când ai spus Încercărilor DA! Ai spus: mă înscriu în maratonul vietii!
Dacă este adevărată teoria reîncarnărilor – spre care înclin să cred – consider că cei care scriu, vin de undeva dintr-un trecut îndepărtat si au primit darul comunicării să poată ajuta la trezia interioară, trezirea constiintei.
Dacă este adevărat că omenirea a trecut în faza (era) manifestării revelatoare cu atât mai mult se impune eliberarea de iluziile vietii materiale si îndreptarea spre găsirea Sinelui ascuns. Este imperios necesar să ne acordăm, să intrăm în rezonantă cu Armonia universală (”precum în cer asa si pe Pământ”), să evităm căderea să avem sperantă in Inviere!
Să persevărăm în comunitatea fraternă despre care ne-a învătat Iisus!
Dar, întru-cât se afirma că Tăcerea este forma cea mai înaltă a întelepciunii, mă grăbesc să tac, încheind cu poemul pe care vă rog să-l cititi în gând:
Altarul cugetului
Liniste!
Vă invit în Tăcere
În Altarul cugetului.
Liniste!
E un loc miraculos
În care numai gândul gândului pătrunde
Sub formă de vibratii, de unde.
Aici lumina picură din îngeri
Plămădeste năzuirea
Îndrăznet stârneste simtirea
Si îmbracă învăluitor regal
Vorbirea.
Aici un fluviu de întrebări
Taie împăduritul întuneric
Luminând statuile înflorite
Pe umerii cărora privighetorile
Eterice, poveri imponderale
Emit Esentele.
Emit sunetele de lumină,
semintele cuvintelor viitoare
promitătoare
arzătoare formulări verbale
Adunate
din amintiri ancestrale.
Aici e focul ratiunii unde dorul
Descompune
Si recompune Adevărul.
Liniste! Aici este locul sacru, ideal
Unde petrece dezlăntuită, torential
Iluzia
Liniste!
Te invit cu dragoste, cu veselie
Să descoperi adevărata trezie,
Regăsire, înviere
în Tăcere!
( 07 octombrie 2012)
|
Elena Armenescu 10/12/2012 |
Contact: |
|
|
