Din presa vremii : Despre " cea mai scunpă relique literară "
În 1904 revista Familia se afla la a patruzecia aniversare; din 1865 si până la această dată, neîntrerupt, unul dintre marii editori semna: „Proprietar, redactor respunzător si editor: IOSIF VULCAN”. Cu această ocazie, el publică un dublu „numer jubiliar” (21 – 22; 27 mai/9 iunie 1904), cu saluturi, începând cel al Academiei Române, al Reginei Elisabeta si sfârsind cu ale celor din urmă colaboratori. Acestuia îi mai adaugă un alt număr dublu (23 – 24, 10/23 iunie 1904) cu descrierile jubileului Familiei în Oradea-Mare si-n care publică si discursul său la festivitate, de multumire tuturor care în cei patruzeci de ani au stat alături de sine, sprijinindu-l în afirmarea culturii nationale în această parte a provinciilor românesti, făcând din revistă un „bastion al românismului”. „Ziua de astăzi este o sărbătoare natională românească – spune neobositul editor – unde fratii mei Români si surorile mele românce, toti si toate într-un gând, ridică un comun altar cultului strămosesc, se-nchină cu devotiune Geniului national…” Nu este întâmplător că tocmai la această revistă îsi trimite Eminescu primele versuri si că Iosif Vulcan îl debutează; că tocmai acest tânăr poet va fi acela care va solicita culturii române exigenta maximă, aceea de a fi expresia geniului national al poporului nostru si că tocmai el si-a asumat-o ca nimeni altul pentru sine. În discursul său, Iosif Vulcan enumără pe cei mai însemnati colaboratori ai săi, încadrând cu numele lor emotionantul paragraf despre Eminescu:
„Într-una din zile, anul al doile – scrie acesta – , un nou si remarcabil talent ne surprinse din Cernăuti. Se iscălea Eminovici si scria că este numai de 16 ani. I-am romanizat numele si l-am introdus în literatură cu numele de Eminescu. Dânsul n-a protestat, ba l-a adoptat. Astfel botezul literar al lui Eminescu s-a făcut în Familia.”
Mai multi ani ne-a fost Eminescu unul din colaboratorii cei mai diligenti. Revăzându-l la 1883 în Bucuresti, în salonul literar al lui Tit Maiorescu, unde cetise vreo sapte poezii de amor, cele mai admirabile inspiratii erotice ale lui, la recomandarea dlui Maiorescu, mi le-a dat mie să le public în foaia mea. Astfel acele (Ce e amorul, Pe lângă plopii fără sot, S-a dus amorul, Când amintirea etc.) s-au publicat întâia-oară în Familia. Trimetându-i un modest onorar, poetul mi-a respuns că acesta a fost primul onorariu ce a primit pentru lucrările sale si tocmai din Oradea-mare. Un titlu de fală aceasta pentru Familia si scrisoarea – durere numai fragment – a lui Eminescu este cea mai scumpă relique literară a mea din lunga carieră ce am parcurs.”
(Si, în acelasi an jubiliar al revistei, Iosif Vulcan publică în Familia, nr. 38, 19 sept./2 oct. 1904, o poezie din junetea poetului, Furtuna, sub ale cărei cinci strofe asează între paranteze datarea, 1865-1869: „Pe bolta înnaltă si ’ngustă / Me uit într’ al văilor rai, / Cum Codrul în zboru-i supune? / Furtuna, copila de crai. // Pe păru-i de aur coroană / Cu colturi de fulger si jar; / Ea apele ’n cale-i aplană / Si ’ndoiaie bătrânul stejar. // Prin poarta cea ’ngustă din murii / Grădinei cetăti-mi din stânci / Cobor în adâncul pădurii / Isvoarele murmur’ adânci. // Prin nourii rupti trece luna / Si ’n sufletu-mi dor a pătruns / Si părul mi-l îmflă furtuna / Si ochii-mi se ’neacă de plâns. // În codru o creangă se ’ndoaie, / O poartă prin frunze – si ’n prag / Un chip cu ochi mari se iveste? Ah, cât mi-ar putea fi de drag.”)
Dar pentru a ajunge la „cea mai scumpă relique literară” pe care o păstra Iosif Vulcan, trebuie reamintite câteva date din relatiile poetului cu editorul revistei, date pe care oricine născut în Carpati are privilegiul să le afle din cea mai fragedă vârstă. Din 1865, Iosif Vulcan scotea la Pesta, pentru românii tuturor provinciilor noastre, revista cu titlul semnificativ, Familia. „Este caracteristic – spune în acelasi discurs editorul – că – întemeind revista în Budapesta – primul prinos al nouei publicatiuni a fost dedicat Orăzii-mari, unde mi-am făcut studiile gimnaziale si unde învătasem limba românească. Prinosul acesta a fost portretul si biografia mecenateului Nicolae Zsiga, cu care am ilustrat prima pagină a Familiei”. Pe frontonul revistei este înfătisată o familie a artelor: în jurul tatălui, care citeste poate chiar revista Familia, se află membrii familiei, fiecare practicând câte o artă sau mestesug: fiul pictează, o fiică intonează la pian, o alta si mama brodează, iar bătrânul stă în picioare, ca un lar veghetor. O familie a artelor, a culturii, a natiunii. La cei patruzeci de ani ai săi, revista este numită, de cei care îi trimit saluturile, „bastion al românismului”. Acum se întelege de ce tânărul poet îsi trimitea aici, în luna februarie a anului 1866, primele sale poezii. Încântat de versurile primite, Iosif Vulcan îi publică, numaidecât, în Familia, din 25 febr./9 martie 1866, poezia De-as avea, însotind-o cu următoarea notă redactională: „Deschidem cu bucurie coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice ne-a surprins plăcut…”. Si, fără să-l întrebe, îi elimină terminatia –ici a numelui, schimbându-l în Eminescu. În Viata lui Mihai Eminescu, G. Călinescu urmăreste îndeaproape raporturile poetului cu redactorul revistei. Deci, în nr. 6 al Familiei, la Posta redactiunii, reprezentată printr-un porumbel cu un plic sigilat în cioc, se află cuvintele: „Cernăuti. M. E. Si corespondentă am primi cu bucurie.” Ceea ce înseamnă că „daimonul” publicistic al poetului îsi cerea drepturile să vorbească; si, fireste, de la începuturi, ca un foc national ce din sine si pe măsură se aprinde. În nr. 8, din 5/27 martie 1866, apare răspunsul: „Cernăuti. M. E. Vom primi toate cu bucurie, numai te rugăm ca, încât se poate, să scrii după ortografia ce o urmăm si noi.” În nr. 10, din 5/17 aprilie 1866, la Posta redactiunii: „Cernăuti. M. E. Ti-am trimis epistolă privată.” În numărul din 15/27 mai îi apare O călărire în zori. Traduce Lantul de aur, de Onkel Adam, pentru a-l trimite revistei. În nr. 7, din 15/27 iunie, i se răspunde: „Lantul de aur asisdere va iesi. N-ai primit epistola noastră? De ce nu ni mai trimiti niscari poesii?” Mai departe, revista îi publică poeziile: Din străinătate (17/29 iulie 1866), La Bucovina (14/26 august 1866), Speranta (11/23 septembrie, 1866). Supus unei ordini superioare, Eminescu pleacă să traverseze Transilvania, să salute acea „Romă-mică”, Blajul, locul „de unde a răsărit soarele românismului”, cum a zis el prietenilor săi, ca într-un basm al fiintei noastre nationale. Iosif vulcan, cunoscându-i traseul cu popasuri cu tot, îl îndemna la Posta redactiunii a Familiei, din 16/28 oct. 1866: „Blaj. M. E. Nu e încă gata novela despre care mi-ai scris? Dacă e gata, trimite-mi-o de loc, căci acum s-ar putea publica.” Nuvela este trimisă si publicată pe toamnă. Între timp, îi apar alte poezii. În turneul pe care îl face cu trupa lui Mihali Pascaly, prin orasele transilvănene, ajungând la Arad, în prima jumătate a lunii august a anului 1868, Eminescu se întâlneste cu Iosif Vulcan, care venise să vadă trupa teatrală si pe „finul său literar”. Se stie că pe lângă revistă fiinta si Societatea pentru fond de teatru român, care îsi avea drept scop sprijinirea înfiintării unui teatru national al românilor din această parte a tării; în acest context trebuie văzut si articolul, solicitat poate de Iosif Vulcan, dar intim liniilor directoare ale creatiei eminesciene, Repertoriul nostru national – un adevărat compendiu de istorie a teatrului nostru până la acea dată – publicat în Familia, nr. 3 din 18/30 ianuarie 1870, când Eminescu se afla deja pe cărările cercetării culturii universale, din perspectiva geniului nostru national, si ale edificării celei românesti. De aici înainte, Iosif Vulcan îi va urmări continuu activitatea si va da seama periodic în revista sa. Peste 13 ani, în cel mai trist si disperant moment al vietii lui Eminescu, adică în anul 1883, Iosif Vulcan îl întâlneste pe poet la Bucuresti – asa cum a tinut să spună în discursul festiv – si-i ia cele câteva poezii erotice, pe care i le publică în revista sa, trimitându-i si un mic onorariu. Acum, iată scrisoarea – „durere numai fragment” – pe care Eminescu i-o trimite si la care tine atât de mult Iosif Vulcan:
„Mult stimate domnule si amice,
Multumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit v-odată-n viată. În România domneste demagogia si în politică, si în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viata publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocritătilor, a acelei scoale care crede a putea înlocui talentul prin impertinentă si prin admiratie reciprocă.
Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colt atât de depărtat al României, din Oradea-Mare – când în tara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, exceptie făcând de cercul restrâns al câtorva amici. Si-apoi să nu fiu pesimist?” (apud., G. Călinescu, op. cit., O scrisoare inedită a lui Eminescu, în Familia, XXXV, 1899, pp. 1;10).
Iar în Familia, nr. 26 din 25 iunie / 7 iulie, 1889, tânguirea lui Iosif Vulcan, din articolul Eminescu a murit!, umple boltile: „Natiunea mea, îmbracă doliu! Literatura noastră, jeleste! Poesia română, plânge! Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un luceafăr, vi s-a răpit o podoabă… Genialul poet Mihail Eminescu a încetat din viată.” Durerea a luat chipul versetelor, de tragică invocare divină a geniului nostru national. Două triade sunt invocate: natiunea-literatura-poezia si columna-luceafărul-podoaba (ca frumusete a creatiei), cea din urmă devenind corola celeilalte; si împreună, templul cu pereti cu oglinzi al fiintei românesti.
Aici, Iosif Vulcan a avut grijă să depună „cea mai scumpă relique literară” a sa, pe care o păstra din partea poetului.
|
Dumitru Velea 10/10/2012 |
Contact: |
|
|
