Din volumul " Buna seara Domnule Mallarme "
Cristianică
Trei boabe de fasole într-un ghiveci cu unt
lumina va preface salcâmul în cuvânt
ca strigătul de mamă, întors la mine-o clipă
să-si afle-n fiu risipa de faptă si ispită,
îmbrătisarea leagăn, sărutul cel curând.
Stiu, voi muri odată, strigi „tu” la „ea” convins.
Hai, Tată! Lasă-mi crucea si cuiul neatins
în lemn să fiu târziu întors ca niciodată
ca tu să plângi cu plânsul acelor ochi de piatră
pe-acest suis nevrednic în spaima celor vii.
Petrec, din nou, din ou, lumina în stihii
Ce multi Irozi de pradă cu măstile pe frunti,
al Romei fast si scaun vor să ne-nvrednicească
rătăcitori în pânda privirii cea lumească
pe cruce m-am suit, ofrandă celor multi.
Dinspre dincolo, de ce...
Cu îndrăzneală-ti rezemi gândul
să tot privesti reminiscentă
în „bulbi de aur” doar cuvântul,
sonoră, starea elocventă.
Da, printr-un verb copulativ
îndemni un substantiv, să-si facă
din epitet contur pasiv
si moartea-ti pare idolatră.
Că dinspre, dincolo, de ce,
mi-i dat să-ndur acest avânt
n-am parte nici de sâmbete
în timp, ce-i scris, să aflu stând.
Scrisoare
Poate ti-au mai scris si altii
o scrisoare cu... gest-atii
cum să plângi, hulind cantatii
să trăiesti în spre cei mult.
Doamne, timpul, dor ocult,
mi se sfarmă-n atrii dulci,
sângele vestind năluci
si, din lume, fuga-n brânci.
Doamne, din mine o parte
s-a-mplinit cât se cuvine:
dor de om si dor de tine,
si de-atunci petrec în moarte.
Ce-a fost azi, va fi si mâine
Bortelită sită-n ace
sub povară de grâu copt,
prin doi ochi de sârmă toarce
ceru-n mâini sucit în opt.
Treeram un snop de floare
prin salcâmul despletit
cu trei crengi – un cerc rotit
si-n priviri circumpolare.
Vântul fuge-n sihăstrie
ca Socrate, mai silenic,
si, se stie, 'n vesnicie
ni-i destinul dat endemic.
Numai cumpăna pe silisti
saltă-n sus, scurmând octave,
oscilatii, ce prin miristi
clopotesc tăcerea-n salbe.
„'am!”, mai drept încolăcit,
pe tărus, flămând un câine...
ce-a fost azi, va fi si mâine,
doar un glas, de tălmăcit.
De mă...
De mă, cu vergi, mângâi în cătini,
pe umeri moi si-n covrigată
plecare-a mea în ierbi ca-n plăpumi,
asmute noaptea-n râpi curată.
De mă, întors prin os în sânge
astepti, să văd cum bate-n porti
un pumn, ce-n inimă se frânge
opreste clipa, dacă poti.
De mă, ca-n vorbe de ocară,
alungi în vers, cu ritm a-metric
din cuvântări ce au să moară,
de tine, Doamne, fug eretic.
Plouă
Două pietre, centripete,
si scânteia din genuni
suie-n florile din mâini
cu spirale-n piruete.
Simfonii în „la minor”:
curgerea cascadelor,
soapta mortii celor vii
te-a cuprins si n-ai să stii.
O suflare cât un sunet,
scăpărată-n om, mărunt,
jarul
carul
cu cenusă
tot răstoarnă
si încinge,
hora nuntii în sobor,
ce distinge,
omu'n zbor,
si sărutul care frige.
Într-un geam cu cer cernit
O gutuie sferotată
stă de strajă-ntr-o muscată,
să privească-n cerc rotit
scârtâitul dintr-o poartă.
Pe cotlon,
un ceas de apă
uniform,
tăcerea-ngroapă.
Plouă! strigă cucuvaia
Si-avea ploaia
să înceapă
sufletul într-o oglindă
spartă-n ochi cu o andrea,
cât vrea ea.
|
Ioan Toderita 10/7/2012 |
Contact: |
|
|
