Politetea
„Politetea este pentru spirit ceea ce gratia este pentru trup”. Voltaire
Politetea este o atitudine, o disciplină a vietii care se învată. Un om politicos este un om demn. Politetea nu este fandoseală, ipocrizie, cum afirmă unii, ci este o datorie; datoria omului de a-si slefui caracterul, de a adopta un comportament civilizat dictat de constiintă, care înclină balanta spre dreptate. Un om nepoliticos este un om murdărit, se manifestă grosolan, uneori chiar agresiv, în vorbe sau gesturi. Politetea trebuie să redevină un imperativ al societătii moderne, pentru ca regulile de convietuire socială, principiile si normele de muncă si comportare într-o societate liberă, să poată fi respectate. Un om politicos este un altruist; el sacrifică uneori câte ceva de la sine, în favoarea aproapelui său.
Corectitudinea este un element necesar politetii, dar este în primul rând o manifestare de respect fată de celălalt. Omul care a învătat politetea devine sincer, calm, senin, luminos. deschis, atent, dar totodată încrezător în fortele proprii si în buna-credintă a celorlalti.
Politetea se impune omului civilizat, prin întelegerea necesitătii de a găsi un limbaj comun cu alti oameni. Ea implică controlul instinctului barbar care sălăsluieste în fiecare dintre noi. Octavian Paler mărturisea sincer: „Căutam să ascund noaptea din mine (bănuiesc că toti introvertitii au o noapte interioară, prin care bâjbâie si pe care o ascund de altii, deoarece nici ei nu stiu ce ascunde ea)…” Dar ce ne facem cu extrovertitii care nu au probleme în a-si ascunde ceva? Autodisciplinarea se poate transforma, cu timpul, în a doua natură a omului; deprinderea devine reflex, reactiile devin automatisme binefăcătoare.
În această idee, filozofii greci propovăduiau pretuirea esentialului din interiorul nostru, nu înselătoarea aparentă, ci stăpânirea de sine ce duce la adevărata fortă si fericire; conducerea vietii potrivit bunului simt si ratiunii, nu atitudinea ambiguă dictată de instinct. „La orice ademenire exterioară răspunde cu o virtute interioară”, sfătuia Epictet. Omul trebuie să-si fixeze un model de conduită, adică o regulă si un comportament ideal, cărora să se conformeze atât în singurătatea lui, cât si între oameni. Este necesar să căutăm în jurul nostru atmosfera de întelegere, de civilitate, de solidaritate cu cei corecti. Dar, fată de cei care manifestă rea vointă cu privire la politete, fermitatea este justificată si chiar necesară.
Un om politicos este un om stăpân pe purtarea si pe reactiile sale, sigur de el, miscându-se liber, dezinvolt. Necunoasterea regulilor de politete se poate manifesta si prin nesigurantă, bâjbâială, lipsă de fermitate sau dimpotrivă - excesul ei. Să ne gândim la iesirile neasteptate ale oamenilor timizi, la replicile ironice ale unora; nu sunt ele motivate de lipsa factorului educational, cel al politetii?
Politetea trebuie aplicată în toate locurile si momentele vietii noastre, pe cât posibil, ea tinând seamă si de cunoscutul proverb: „Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face.”
Trist este când privim si pe ecranele televizoarelor oameni care ne dau lectii nu de politete, ci de lipsa ei, de neobrăzare, oameni care, asa cum spunea tot Octavian Paler, se manifestă instinctual, îndemnând la călcarea în picioare a politetii, adică la nerespectarea regulilor de convietuire avute până acum de poporul nostru. Cu îngusta lor minte, dar cu insistentă, vor să schimbe în rău principiile care au condus societatea românească, pretuită cândva nu numai pentru însusirile sufletesti cu care oamenii din această tară vin pe lume, ci si după nivelul spiritualitătii la care poporul nostru a izbutit să se ridice de-a lungul veacurilor. Constantin Noica, în mod săgalnic spunea: „Eram si noi, ca animalele, fiinte sigure pe noi si pe instinctele noastre, si-a venit să ne zăpăcească spiritul, cu problemele lui, cu isprăvile lui.”
Se stie bine că din fire românul este în primul rând credincios si cuviincios, are o fire blândă, este darnic, răbdător si încrezător în soarta lui si a tării în care s-a născut. Credinta profundă a poporului nostru în menirea sa istorică trebuie să reînvie din acele însusiri sufletesti, cu care a fost dăruit de la natură. Ce i-a însufletit pe acei oameni trăitori cândva, să îndure oboseala, jertfele, lipsurile si suferintele, de care pomenea si Mihai Eminescu? Credinta ce o aveau în eternitatea tării! Si credinta nu i-a înselat, căci ceea ce era vesnic în tara noastră, „viază si astăzi si va via si în viitor”; lucrurile bune trebuie să se întâmple, iar oamenii să se bucure de ele.
Trebuie găsite mijloacele prin care se poate realiza pacea internă. Vor fi preferate legile care să decurgă din idealuri frumoase. Găsirea de idealuri cât mai frumoase trebuie să fie ocupatia cea mai nobilă hărăzită omului pe pământ; „Ea constituie prestigiul parlamentarismului”, după cum se exprima un filozof român. Acolo, în parlament, trebuie să-si găsească locul oamenii care respectă idealurile poporului si care au credintă în Dumnezeu, oameni curajosi, cu judecată dreaptă, căci orice judecată gresită ne poate compromite. Si mai este ceva foarte important si anume, să se înteleagă cine din exterior ne vrea binele si cine doreste a ne pune piedici în atingerea acestui bine.
Să nu ne iluzionăm cu calităti exagerate, dar să fim încrezători în cele pe care le avem. Nu este bine nici să ne deceptionăm – se aud destule glasuri în prezent -, desi aceste momente nu pot lipsi cu desăvârsire din viata noastră. La ora actuală, oamenii obisnuiti sunt deceptionati de conducători si conducătorii de oamenii pe care-i conduc. Deceptia a depăsit pragul si a trecut în mizerabilul spatiu al urii. Se urăsc oamenii, clanurile, pentru interesele lor meschine, materiale. Sunt destui oameni „fără Dumnezeu” cum se spune la noi, cei trăiti în comunism si tinerii născuti si educati în mod ateist.
Avem nevoie de o spiritualitate care să scoată la lumină virtutile adevărate ale sufletului românesc, să nu le îngroape printr-o vesnică blamare. Spiritualitatea este cea care poate pune în valoare sufletul nostru, cunoscutele sale calităti. Hegel într-o lucrare a sa atentiona: „…orice spiritualitate, orice continut al constiintei, este produs si obiect al gândirii; religia si moralitatea, în primul rând trebuie să fie date omului si pe calea sentimentului – si ele sunt în realitate asa.”
Unul dintre filozofii nostri, vorbind despre începutul secolului XX, spunea: „Vremea maimutărelilor a trecut, fiecare popor rămâne să-si realizeze prin însusirile sale proprii, menirea pe care i-a dat-o Dumnezeu.” Iată că această „vreme a maimutărelilor” a reapărut si asistăm la un joc periculos pe scena vietii noastre politice. Snobismul, lipsa de politete si ignoranta se manifestă în toate domeniile, la toate nivelele, exemplul cel mai sugestiv fiind gusturile si alegerile deviate de la bunul simt.
Credinta trebuie să înflorească în sufletele generatiei noi. Oamenii care ne conduc trebuie să fie si ei condusi de Dumnezeu, adică, atunci când iau o hotărâre, ea să fie pe placul celui de Sus si al poporului pe care îl conduc. Un comportament moral ar face ca sufletul să se elibereze de angoase, ajungând la liniste, întelegere, la un singur scop nobil pentru tară, iar „războaiele” dintre indivizi s-ar potoli. Avem nevoie de coeziune socială bazată pe respect, politete, pe spiritualitatea care, repet, defineste fondul nostru sufletesc comun. Iată ce am putea exporta si nu comportamentul opus, al celor putini, dar care, din nefericire, astăzi ne conduc destinele. Dezbinarea continuă nu poate aduce decât răul, degradarea.
Europa ne cerea si ne cere în continuare să fim ceea ce suntem: „pe rădăcinile noastre proprii; cu destinul nostru propriu”, dar să respectăm angajamentele făcute, pentru a se putea auzi în final o frumoasă „simfonie”. Armonia porneste de la cetătenii fiecărei tări. Nu este usor a construi o clădire după un proiect nou! Rădăcinile nu ni se vor putea smulge niciodată, fiindcă ele sunt prea bine înfipte în pământul tării! Suntem la noi acasă! Un scriitor scria într-un articol de revistă: „...Rădăcina actualei porniri antioccidentale se găseste în mlastina national-comunismului...” Da, comunismul s-a năruit, dar mostenirea sa a rămas! Mai sunt, de ce să nu recunoastem, cei în a căror minte sclerozată, mai fâlfâie lozinca: „Lumina ne vine de la răsărit!” Unde ne este gândirea clară, unde ne sunt aparatele de măsură?
Starea de sărăcie nu ne dă dreptul la degradarea comportamentului, a moralei. Pe morală si pe credintă trebuie să se sprijine gândirea, gesturile si actiunile noastre; adevărurile morale de origine divină fiind, rămân eterne, imuabile.
Si să nu uităm nici proverbul românesc: „Politetea este cheia de aur care deschide toate usile!”
Raleigh, Carolina de Nord
|
Vavila Popovici 10/1/2012 |
Contact: |
|
|
